Simțind brusc ceva, el se întorsese, și o văzuse pe Hiyori stând singură, la o mică distanță. Părul ei argintiu strălucea, și pielea ei palidă se remarca în întuneric. Era la fel de frumoasă ca un crin alb în lumina lunii.
”Oh, tu ești, Hiyori...”
Hiyori făcuse o expresie de parcă voia să spună ”În sfârșit m-ai observat”, în timp ce se apropiase de Benkei și se așezase de una singură lângă el. Benkei continua să se uite la lună.
”Cu siguranță este o lună frumoasă...Mă întreb de câte ori voi mai putea vedea o asemenea lună?”
Era un moment rar de sentimentalism de la el. Hiyori îi zâmbise drept răspuns, și se întorsese spre Benkei, spunând cuvintele doar din gură. Benkei îi citise buzele.
”Poftim?...Huh? Nu este în caracterul meu?”
Hiyori dăduse din cap afirmativ.
”Taci! Chiar și eu știu asta!”
”...”
Cu o expresie ușor îngrijorată, și-a înclinat capul să privească la Benkei.
”...Nu este vorba că nu înțeleg. Pentru a deschide o nouă cale, este nevoie să faci ceva nerezonabil.”
Ochii frumoși și inocenți ai lui Hiyori, care păreau destul de pătrunzători încât să fii atras în ei, a scos în mod natural adevăratele sentimente ale lui Benkei.
”Dar, nu pot scăpa de sentimentul că Yoshitsune se îndreaptă acum chiar spre mijlocul unui vârtej masiv. Acum zece ani, când a spus că va renunța la preoție și va părăsi muntele Kurama, și apoi când a decis să părăsească Ōshū și să meargă la Lord Yoritomo în Kamakura, am avut același sentiment. El merge înainte de unul singur și încearcă să aleagă calea periculoasă. Dacă continuă să alerge astfel, atunci într-o zi el o să...o să...La naiba!”
Chipul lui Benkei s-a schimbat, și lacrimi au început să se adune în ochii săi. Și-a întors chipul într-o încercare disperată de a ascunde asta de Hiyori. Hiyori era surprinsă de lacrimile sale, dar și-a pus tandru brațele în jurul brațului său, și ușor și-a așezat capul pe umărul său. Benkei era complet tulburat.
”Hey...! Oi, oprește-te! Este jenant!”
Benkei încercase să-și elibereze brațul, dar Hiyori nu i-a dat drumul. Eventual a renunțat și a lăsat să-i scape un oft lung.
”...Iertare. Presupun că te-am făcut să te îngrijorezi. Este în ordine. Îl voi proteja pe Yoshitsune. Chiar dacă asta mă ucide.”
Hiyori și-a ridicat capul și a început iar să spună cuvintele cu gura.
Nu-vreau-ca-și-tu-să-mori-Ben-kei
Citindu-i buzele, Benkei privise la lună pentru a-și reține lacrimile care se adunau iar în ochii lui.
”Prostuțo...! Chiar crezi că voi muri așa de ușor!?...Cred că îmbătrânesc. Cumva am început să plâng la astfel de lucruri. Este patetic...”
Hiyori dădea din cap cu entuziasm, încă ținându-se de brațul lui.
”Taci din gură și vedeți de treaba ta!...Dar...mulțumesc. Sunt bine acum. Întoarce-te prima la conac, Hiyori. Tocmai ce m-am enervat și am țipat la ei, așa că mă voi întoarce după ce m-am calmat puțin.”
Hiyori privea la Benkei cu o expresie de ușurare, și apoi s-a ridicat energic și a fugit înapoi pe potecă. Purta un zâmbet mândru, de parcă era fericită că i-a anilat suferința lui Benkei. Benkei privea în timp ce ea fugea, încrucișându-i mâinile de parcă voia să se scuture de jena sa. Se așezase cu picioarele încrucișate și strigase dezamăgit.
”Hey, este înfricosător să spionezi oamenii! De ce nu ieși?”
La câțiva metri de unde stătea Benkei, Yoshitsune ieșise ușor dintre bamboo, scărpinându-se în cap jenat.
”Nu spionam sau ceva...Eu doar...Îmi așteptam rândul.”
Yoshitsune zâmbea în timp ce se așezase lângă Benkei.
”Ține, ai uitat asta”, a spus el, înmânându-i lui Benkei cupa și sticluța preferată de sake. Benkei le-a acceptat în liniște.
”Îmi pare rău, pentru că întotdeauna îți fac necazuri, Benkei. Dar vreau să opresc luptele dintre Mononofu și să nu se mai ucidă între ei. Să continuăm să luptăm până una dintre părți este distrusă nu trebuie să fie răspunsul, nu?”
”Mononofu s-a născut să lupte. De aceea avem puteri. Ne face diferiți față de oameni, care doar se pot ruga. Noi trebuie să ne folosim puterile pentru a încheia războaiele.”
”Chiar așa este?”
”Mn?”
”Și cum ar fi dacă chiar existența de Mononofu este cauza tuturor războaielor?”
”...”
”Kage mi-a spus. Că eventual voi înțelege motivul pentru care demonul m-a ales.”
Benkei s-a întors către Yoshitsune surprins.
”M-am tot gândit la asta în tot acest timp. Poate că demonul există pentru a șterge existența fiecărui Mononofu de pe fața pământului...”
”Yoshitsune...”
”Asta cu siguranță ar opri războiul. Dar nu vreau să aleg aceea cale. Nu vreau să devin un demon. Vreau să acționez după propria mea voință, nu a demonului, și să deschid calea în care eu cred.”
”Deși, așa stau lucrurile. Înțeleg. Pentru asta suntem noi aici.”
Benkei și-a umplut cupa de sake până la margine, și apoi a băut totul într-o răsuflare. Yoshitsune a furat sticluța de la el, și apoi i-a reumplut cupa.
”Benkei, este ceva ce am tot vrut să te întreb...Nu am nici o amintire de când eram mic. Dar atât cât îmi amintesc, tu ai fost lângă mine. Dar tu nu ești tatăl meu sau orice altceva, ceea ce este cam ciudat...De ce?”
”As-Asta e...! P-Pentru că am fost rugat!”
”De către cine?”
”...”
”...Probabil că adevărul este că, ai venit să mă ucizi din cauza demonului din mine?”
Benkei și-a scăpat cupa de sake pe care îl bea.
”As...! Asta nu este așa deloc! Ah, nuuuu, sake-ul meu prețios...!!!”
Văzând zbuciumul lui Benkei, Yoshitsune a scuipat propriul său sake râzând. ”Nu, este în regulă. Asta nu mai contează deloc...Mai degrabă, sunt cu adevărat recunoscător că încă ești aici cu mine.”
”La naiba, între tine și Hiyori. Așa am terminat-o cu tâmpeniile astea de sentimentalisme în seara asta!”
Probabil pentru a-și ascunde jena, Benkei a furat înapoi sticluța de la Yoshitsune și a turnat și băut din cupa sa de sake iar și iar. Râzând, Yoshitsune stătea, și privind în sus la la luna ce aproape era plină, vorbise șoptit.
”Benkei, aș vrea să-ți cer ceva.”
”Ce vlei? Nu am bani.”
”Dacă devin iar demon, și nu mă pot schimba înapoi...”
Yoshitsune se întorsese ușor să privească la Benkei.
”Atunci mă vei ucide.”
Rămânând fără cuvinte, Benkei se holba înapoi la Yoshitsune. În lumina lunii, figura lui părea ca dintr-un vis, și din expresia sa, Benkei simțea o voință puternică căruia nu îi te putea opune. Tăcearea se așternuse între ei. În cele din urmă, Benkei se hotărâse și vorbise.
”...Am înțeles. Dacă asta se întâmplă, te voi ucide.”
”...Mulțumesc,” spusese Yoshitsune.
Privise la lună încă o dată și spusese ”Această lună este martora noastră în această seară.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumiri pentru comentariu!