2.
Conacul lui Yoshitsune, la două
luni după înfrângerea lui Yoshinaka.
”Ahh, sunt atât de plictisit!”
A spus Musashibō Benkei, care
stătea cu picioarele încrucișate pe hol, uitându-se în grădină. Și-a tras
picioarele și a făcut o săritură pe spate puțin forțată. Capul lui s-a izbit de
podea cu un zgomot puternic, dar nu părea să-i pese. Deși nu era înalt, brațele
și picioarele sale musculare erau definiția solidului, și avea un gât lat,
asemeni unui trunchi de copac. Pielea lui era bronzată, iar ochii lui mari bulbucați
și sprâncenele dese ocupau mare parte din fața sa rotundă. Arăta complet ca un
daruma (păpușă
tradițională folosită ca talisman de noroc, în general rotundă, roșie cu fața
unui bărbat cu barbă, cu ochii largi și o privire înfiorătoare. Multe sunt rotunde
și au greutate la fund pentru a putea fi date de-a dura) legănându-se
înainte și înapoi pe podea.
”Sunt plictisit de moarte.
Armata de la Kamakura s-a dus să-i vâneze pe Heike, așa că de ce am rămas doar
noi aici patrulând în Kyoto?” s-a plâns Benkei, pufăind ca un taur.
”Nu este nici măcar o geisha! Singurele
lucruri cu care trebuie să-mi desfăt ochii în fiecare zi sunt fețele voastre
urâte!”
În camera alăturată, Ise Saburō
se îngrijea de rănile unui soldat care a fost rănit în luptă. Auzind cuvintele
lui Benkei, a aruncat o privire urâtă pe hol, dar și-a întors ochii spre brațul
soldatului. Mormăitul lui Benkei continua.
”...Încă de când s-a întâmplat
acel lucru cu Yoshinaka, Yoshitsune pare o persoană diferită. Presupun că nu
își poate controla trezirea...Ei bine, nu poate face nimic în legătură cu părul
lui ce crește astfel. Dar până și el și-a pierdut sentimentele pe undeva...E ca
și cum ai privi la o mască Noh blestemată. Rătăcește în fiecare zi și nu se
întoarce până ce nu cade seara, și cine știe unde naiba este sau ce naiba
face...Ei bine, noi ne-am descurca să vânăm până la ultimul Heike din capitală
singuri, dar până și aceștea sunt în mare parte plecați. În cele din urmă,
patrularea noastră este să ne plimbăm și să-i salutăm pe Kugyō (un mic grup
exclusiv de nobili atașați curții imperiale în timpul erei Heian) în
timp ce ei tremură în cizmele lor, nu? Argh, sunt al naibi de plictisit,
plictisit, plictisit-”
”Mai taci, Benkei. Nu mă pot
concentra pe mâna mea, așa că mai încet!”
Întrerupt de mustrarea lui
Saburō, Benkei a devenit în silă tăcut. Stând pe podea, s-a dat într-o parte
pentru a-l privi pe Saburō. Însă, puterile de vindecare ale lui Saburō erau
ceva obișnuit de acum, și nu îl mai fascinau așa mult. Saburō și-a ridicat mâna
dreaptă deasupra capului săui, și privind în propria sa palmă, și-a concentrat
spiritul acolo. A scăpat un mic geamăt de efort. În aerul din jurul mâinii
sale, au început să strălucească ceea ce păreau a fi picături mici de lumină.
Perlele de lumină au început treptat să se adune, și globul de lumină din mâna
lui Saburō a crescut. Când lumina i-a umplut mâna, a lăsat-o încet deasupra
trupului soldatului. Soldatul era atât de uimit încât a uitat să mai clipească,
și se uita cu gura căscată. Atunci, globul de lumină a dispărut, de parcă ar fi
fost tras în brațul rănit.
”Whew...cum se simte? Îl poți
mișca acum?” Saburō întrebase soldatul. Acesta și-a mișcat brațul cu frică.
”Aaaah! Se mișcă, îl pot mișca!
Durerea a dispărut complet!” a spus soldatul, legănându-și fericit brațul.
”Hahaha. Mă bucur. Ești bine
acum, așadar te poți duce acasă.”
”Mulțumesc, Saburō-sama!
Mulțumesc!” Soldatul își pleca capul în nenumărate rânduri, și a continuat să
facă plecăciuni chiar și după ce s-a ridicat.
”Este de ajuns. Noi suntem cei
care ar trebui să fim recunoscători că voi toți ați luptat împreună cu noi în
aceea bătălie” a spus Saburō cu un zâmbet fals.
Saburō nu era la fel de chipeș
ca Yoshitsune, însă chipul său radia fericire. Benkei deseori făcea glume pe
seama asta, spunând ”Simt că dau peste tine la fiecare trei pași, atât de
comună este fața ta”, dar însăși aceea aură de familiaritate imediata era parte
din șarmul lui Saburō.
Exact în acel moment, de parcă
făceau schimb de locuri cu soladul ce părăsea camera, frații Satō, Tsugunobu și
Tadanobu, s-au întors. Semănau unul cu celălalt la construcția corpului și
înălțime, însă la o primă privire, Tsugunobu, fratele cel mare, părea mai
tânăr. Aparent deranjat de asta, a încercat o dată să-și lase barbă, însă arăta
atât de oribil încât ceilalți l-au forțat să abandoneze acest efort.
Soldatul făcuse o plecăciune
către frați.
”Tsugunobu-sama, Tadanobu-sama,
mulțumesc pentru munca depusă patrolând prin oraș.”
Benkei le-a spus ”Hey, două
boabe de mazăre într-o păstaie!”, dar amândoi l-au ignorat și au început să
vorbească cu soldatul.
”Oh, îmi amintesc de tine!”
”Saburō te-a vindecat, nu-i așa?
Cum este?”
”Sunt bine, mulțumită vouă tuturor!
Sunt pregătit să intru în luptă oricând.”
Soldatul și-a mișcat brațul în
jur pentru a demonstra, și-a luat la revedere, și s-a dus acasă.
”Cum a fost rondul?” a întrebat
Saburō frați.
”Par să nu fie probleme
semnificative. Majoritatea din Heike rămași în capitală au fost înlăturați, și
lucrurile se calmează treptat. Dar am auzit un zvon cum că câțiva Heike din
tabăra de la Yashima au intrat în secret în capitală, și trimit spioni.”
”Heike?”
Expresia lui Saburō a devenit
aspră. Și Benkei se așezase lângă el, și asculta cu o expresie de înțelept,
însă atunci a suspinat.
”Nu îi cunoaștem pe oamenii din
Kyoto bine. Ar putea fi ușor dacă ar purta armură și ar duce steagurile
clanului Heike, dar dacă s-ar furișa îmbrăcați drept curteni, atunci chiar și
nobilii de aici din capitală nu ar putea să-i identifice ca și Heike.”
”Chiar dacă este doar un zvon,
mai bine am avea grijă cu patrulările noastre...Să vorbim din nou despre asta
când se întoarce Yoshitsune.”
Ceilalți au dat din cap la
cuvintele lui Saburō, dar Benkei a continuat ”Toate bune și frumoase...dar
nenorocitul de Yoshitsune, voi credeți că este bine? Rătăcește asemeni unui
zmeu căruia i-a fost tăiată sfoara. Dacă asta continuă, Lord Yoritomo o să audă
până la urmă despre asta.”
”...Nu avem ce face. Trădător
sau nu, el a ucis un prieten de neînlocuit cu propriile sale mâini. Cred că
nici noi nu am acceptat asta complet. Să te gândești că Yoshinaka și Tomoe nu
mai sunt pe această lume...Cum de s-a ajuns aici...?” a întrebat Saburō cu o
expresie tristă, însă nu i-a putut răspunde nimeni.
În aceea liniște, amintirile
acelei nopți teribile au ieșit la suprafață sub luna plină.
Ceea ce Saburō și ceilalți au
văzut când au ajuns la Yoshitsune, a fost imaginea lui Yoshitsune plângând și
legănând trupul plin de sânge al lui Yoshinaka. Când Yoshitsune i-a observat pe
ceilalți privind cu groază, a început să țipe panicat, ”Saburō! Repede!
Grăbește-te și oprește sângerarea! Sângele nu se oprește...Hey, Yoshinaka, este
în regulă acum! Saburō e aici! Te va vindeca imediat...”
Striga cu disperare la
Yoshinaka, dar ochii săi erau închiși, și el nu se mișca. În jurul său, brațele
lui Yoshitsune erau scăldate în sânge.
”Haide, Yoshinaka! Deschide
ochii...Te rog...Saburō, ce faci!? Vino aici și vindecă-l!”
”Yoshitsune...”
Saburō nu putea găsi ce cuvinte
să-i spună. El nu putea pricepe ceea ce se întâmpla înaintea ochilor săi. Au
venit în Kyoto cu ordinul de a-l ucide pe Yoshinaka, dar cumva el simțea că
trebuia să fie o greșeală. Acum, era forțat să se confrunte cu această situație
astfel, iar gândurile sale nu puteau ține pasul cu realitatea.
Ce s-a întâmplat? L-a ucis Yoshitsune? Chiar l-a ucis?
Ceilalți trei erau la fel.
Priveau, pierduți de cuvinte. Doar plânsul lui Yoshitsune lăsa ecouri în
întuneric.
”Yoshitsune...”
Saburō l-a strigat iar cu o voce
răgușită. Dacă lăsa garda jos chiar și pentru un moment, ar fi fost dărâmat, și
ar fi plâns asemeni lui Yoshitsune. A strâns din dinți.
”Yoshinaka...este
deja...mort...”
Forțând acele cuvinte să iasă din
gura sa, a lăsat capul în jos.
Stând lângă el, Benkei își
strângea pumnii atât de tare încât unghiile îi intrau în palmă, și tremura
vizibil.
”YOSHINAKA-!”
În timp ce Yoshitsune țipa,
Saburō închisese ochii. Nu mai putea rezista să privească tabloul trist.
Revenind la realitate, Saburō a
realizat că a închis ochii din reflex, la fel ca atunci. Când a privit în jur,
Benkei și frații Satō aveau cu toți expresii solemne. Și ei trebuie să își fi
amintit același lucru.
”...Presupun că cel care l-a
ucis pe Yoshinaka trebuie să fi fost Yoshitsune?” a șoptit Tadanobu, iar
fratele lui mai mare Tsugunobu i-a răspuns,
”Ai văzut și tu, cu ochii
tăi...pumnalele lui Yoshitsune erau pline de sânge. Și nu sunt prea mulți
Mononofu care să-l doboare pe Yoshinaka.”
”Dar vechiul Yoshitsune nu ar fi
luptat niciodată împotriva lui Yoshinaka, nu? Chiar și Tomoe l-ar fi învins
într-o luptă...mă întreb dacă aceea a fost adevărata putere pe care o are
Yoshitsune? Nu a fost puterea sa pecetluită de Benkei? Mă întreb dacă s-a
eliberat în cele din urmă?” Tadanobu vorbea de parcă lăsa liber toate
întrebările pe care nu le-a spus niciodată dintr-o singură răsuflare. Privirile
fraților și a lui Saburō s-au îndreptat spre Benkei.
”Cu siguranță, am pecetluit
puterea lui Yoshitsune cu o tehnică de a mea. Era atât de îngrozit că puterea
sa de Mononofu s-ar trezi. ”Este un demon în mine...” a spus, ”Dacă se
trezește, nu îmi voi mai putea controla puterea, și demonul mă va consuma. Atunci,
îi voi răni pe toți...” Așadar a venit la mine și mi-a cerut să-i pecetluiesc
puterea. Dar sincer, nu cred că puteam să pecetluiesc o putere atât de mare
doar cu tehnica mea. Probabil că parțial, îl reținea în subconștient el însuși.
Și dintr-un anumit motiv, orice îl reținea s-a destrămat în aceea zi. Cred că
cel care l-a ucis pe Yoshinaka nu a fost Yoshitsune, ci demonul din el.”
”Demonul...” a repetat
Tsugunobu.
Ar fi de neimaginat pentru
Yoshitsune, dar Saburō își amintea că simțise o prezență ciudată în jurul său
atunci.
După ce l-a înfrânt pe
Yoshinaka, Yoshitsune, Saburō și ceilalți s-au îndreptat spre vest pentru a-i prinde
pe Heike, fără timp de a se lăsa cuprinși de tristețe.
Armata Heike, care a obținut
victorie împotriva armatei lui Yoshinaka la bătălia de la Mizushima, a profitat
de oportunitatea de a înainta pe cât de departe posibil spre Fukuhara (parte acum din Kobe
în prefectura Hyōgo). Spre vest era Ichi-No-Tani, care stătea între
munți și stâncile abrupte la nord, iar marea la sud, fiind astfel dificil
pentru a ataca. Era locul perfect pentru
Heike să ridice tabăra.
Dar Yoshitsune le-a dejucat
planurile, aranjând un atac surpriză de pe o stâncă din nordul Ichi-no-Tani. A
sosit la Hiyodorigoe acompaniat de armata sa, și din vârful stâncilor, a
observat poziția oamenilor Heike, cu tabăra făcută jos departe.
”Dacă aveți grjiă cu caii
voștri, nu vă veți răni. Lăsați frica și galopați în jos! Eu, Yoshitsune, vă
voi arăta cum se face! Urmați-mă!” a țipat, preluând conducerea, și a galopat
cu calul său până jos dintr-o singură răsuflare.
Această imagine a lui i-a
inspirat pe alți, și l-au urmat. Sunetul strigătelor lor de bătălie ce a
răsunat de-a lungul munților i-a făcut pe Heike să creadă că sunt atacați de o
armată mare, și mulți dintre soldați și-au pierdut dorința de a lupta și s-au
retras spre bărcile lor.
Mulțumită atacului surpriză,
Genji au reușit să obțină victoria, însă mulți din soldații lor au fost răniți
când au căzut de pe stâncă cu caii lor. Chiar și Tadanobu și-a rupt un braț,
iar Saburō a fost ocupat timp de câteva zile, din zori până seară, vindecând pe
cei răniți cu puterile sale. Benkei a mormăit ”Este bine că îl avem pe Saburō,
dar dacă o să facă asta în fiecare bătălie, va avea nevoie de mai multe vieți
pentru a-i vindeca pe toți,” dar el a ajutat la munca fizică și i-a cărat pe
soldații răniți.
Saburō nu a dat voce
îngrijorărilor sale, însă pe atunci a simțit că ochii lui Yoshitune nu aveau
vreo emoție, de parcă era posedat. Se simțea o temperatură ce era eliberată de
corpul lui, de parcă era ”ceva” ce ardea profund în interiorul său.
Când s-au întors din
Ichi-no-Tani în Kyoto, acel ceva a dispărut, dar în schimb Yoshitsune a devenit
un tânăr măcinat de vină și durerea pierderii față de Yoshinaka și Tomoe. Înfățișarea
sa s-a schimbat zi după zi, și ceea ce părea a fi într-o clipită, părul lui
scurt a crescut, și a căpătat șuvițe arginti. Cu alte cuvinte, probabil că
trupul și mintea lui Yoshitsune s-au întors la forma lor originală.
Poate că acela era un semn al
demonului.
În timp ce Saburō medita la
asta, Tsugunobu i-a spus,
”Ei bine atunci, să începem să
pregătim cina. Grupul care care are grijă de casă face mâncarea.”
”Așa e. Soarele e pe cale să
apună. Trebuie să mergem să-l căutăm și pe Yoshitsune” a spus Saburō în timp ce
se ridica.
A început pregătirile pentru a
găti la varta conacului. Tsugunobu și-a aruncat mâna peste lemnul din vatră, și
într-o clipită, flăcările dansau fericite. Lângă el, Tadanobu a făcut apa să se
ridice dintr-o găleată, asemeni unui șarpe grațios, și a turnat-o într-o oală. Puterile
pe care frații Satō le posedau erau abilitățile de a manipula focul și apa. Benkei
îi privea, spunând, ”Asta este bine, puteți face ca puterile voastre să fie
folositoare în viața de zi cu zi. Eu pot doar să îmi folosesc forța în
bătălie”, într-o manieră care era dificil de înțeles dacă intenționase să-i
laude pe frați sau pe el însuși.
Saburō l-a auzit, și a făcut o
față serioasă, nefiind de acord. ”Nu este adevărat deloc, Benkei! Am fi
pierduți fără tine!”
”..Eh? S-Serios? Vă bazați pe
mine cu toți așa de mult?” a întrebat Benkei, deloc nemulțumit.
Saburō și-a pus ambele mâini pe
umerii lui Benkei.
”Sigur că da! Nu fi prost.”
Atunci, s-a aplecat în față,
până ce fața sa era aproape de a lui Benkei, și a vorbit.
”Nu avem destul lemn pentru
foc...Mergi în munți și mai adu...”
Fața lui Benkei se făcuse
complet roșie, și cel puțin arăta complet ca o daruma.
”NU VĂ BATEȚI JOC DE MINE,
NENOROCIȚILOR-”
Țipătul de furie a lui Benkei și
râsul lui Saburō și a celorlalți au lăsat ecouri în tot conacul.
