MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (2)

2.

Conacul lui Yoshitsune, la două luni după înfrângerea lui Yoshinaka.

”Ahh, sunt atât de plictisit!”

A spus Musashibō Benkei, care stătea cu picioarele încrucișate pe hol, uitându-se în grădină. Și-a tras picioarele și a făcut o săritură pe spate puțin forțată. Capul lui s-a izbit de podea cu un zgomot puternic, dar nu părea să-i pese. Deși nu era înalt, brațele și picioarele sale musculare erau definiția solidului, și avea un gât lat, asemeni unui trunchi de copac. Pielea lui era bronzată, iar ochii lui mari bulbucați și sprâncenele dese ocupau mare parte din fața sa rotundă. Arăta complet ca un daruma (păpușă tradițională folosită ca talisman de noroc, în general rotundă, roșie cu fața unui bărbat cu barbă, cu ochii largi și o privire înfiorătoare. Multe sunt rotunde și au greutate la fund pentru a putea fi date de-a dura) legănându-se înainte și înapoi pe podea.

”Sunt plictisit de moarte. Armata de la Kamakura s-a dus să-i vâneze pe Heike, așa că de ce am rămas doar noi aici patrulând în Kyoto?” s-a plâns Benkei, pufăind ca un taur.

”Nu este nici măcar o geisha! Singurele lucruri cu care trebuie să-mi desfăt ochii în fiecare zi sunt fețele voastre urâte!”

În camera alăturată, Ise Saburō se îngrijea de rănile unui soldat care a fost rănit în luptă. Auzind cuvintele lui Benkei, a aruncat o privire urâtă pe hol, dar și-a întors ochii spre brațul soldatului. Mormăitul lui Benkei continua.

”...Încă de când s-a întâmplat acel lucru cu Yoshinaka, Yoshitsune pare o persoană diferită. Presupun că nu își poate controla trezirea...Ei bine, nu poate face nimic în legătură cu părul lui ce crește astfel. Dar până și el și-a pierdut sentimentele pe undeva...E ca și cum ai privi la o mască Noh blestemată. Rătăcește în fiecare zi și nu se întoarce până ce nu cade seara, și cine știe unde naiba este sau ce naiba face...Ei bine, noi ne-am descurca să vânăm până la ultimul Heike din capitală singuri, dar până și aceștea sunt în mare parte plecați. În cele din urmă, patrularea noastră este să ne plimbăm și să-i salutăm pe Kugyō (un mic grup exclusiv de nobili atașați curții imperiale în timpul erei Heian) în timp ce ei tremură în cizmele lor, nu? Argh, sunt al naibi de plictisit, plictisit, plictisit-”

”Mai taci, Benkei. Nu mă pot concentra pe mâna mea, așa că mai încet!”

Întrerupt de mustrarea lui Saburō, Benkei a devenit în silă tăcut. Stând pe podea, s-a dat într-o parte pentru a-l privi pe Saburō. Însă, puterile de vindecare ale lui Saburō erau ceva obișnuit de acum, și nu îl mai fascinau așa mult. Saburō și-a ridicat mâna dreaptă deasupra capului săui, și privind în propria sa palmă, și-a concentrat spiritul acolo. A scăpat un mic geamăt de efort. În aerul din jurul mâinii sale, au început să strălucească ceea ce păreau a fi picături mici de lumină. Perlele de lumină au început treptat să se adune, și globul de lumină din mâna lui Saburō a crescut. Când lumina i-a umplut mâna, a lăsat-o încet deasupra trupului soldatului. Soldatul era atât de uimit încât a uitat să mai clipească, și se uita cu gura căscată. Atunci, globul de lumină a dispărut, de parcă ar fi fost tras în brațul rănit.

”Whew...cum se simte? Îl poți mișca acum?” Saburō întrebase soldatul. Acesta și-a mișcat brațul cu frică.

”Aaaah! Se mișcă, îl pot mișca! Durerea a dispărut complet!” a spus soldatul, legănându-și fericit brațul.

”Hahaha. Mă bucur. Ești bine acum, așadar te poți duce acasă.”

”Mulțumesc, Saburō-sama! Mulțumesc!” Soldatul își pleca capul în nenumărate rânduri, și a continuat să facă plecăciuni chiar și după ce s-a ridicat.

”Este de ajuns. Noi suntem cei care ar trebui să fim recunoscători că voi toți ați luptat împreună cu noi în aceea bătălie” a spus Saburō cu un zâmbet fals.

Saburō nu era la fel de chipeș ca Yoshitsune, însă chipul său radia fericire. Benkei deseori făcea glume pe seama asta, spunând ”Simt că dau peste tine la fiecare trei pași, atât de comună este fața ta”, dar însăși aceea aură de familiaritate imediata era parte din șarmul lui Saburō.

Exact în acel moment, de parcă făceau schimb de locuri cu soladul ce părăsea camera, frații Satō, Tsugunobu și Tadanobu, s-au întors. Semănau unul cu celălalt la construcția corpului și înălțime, însă la o primă privire, Tsugunobu, fratele cel mare, părea mai tânăr. Aparent deranjat de asta, a încercat o dată să-și lase barbă, însă arăta atât de oribil încât ceilalți l-au forțat să abandoneze acest efort.

Soldatul făcuse o plecăciune către frați.

”Tsugunobu-sama, Tadanobu-sama, mulțumesc pentru munca depusă patrolând prin oraș.”

Benkei le-a spus ”Hey, două boabe de mazăre într-o păstaie!”, dar amândoi l-au ignorat și au început să vorbească cu soldatul.

”Oh, îmi amintesc de tine!”

 ”Saburō te-a vindecat, nu-i așa? Cum este?”

”Sunt bine, mulțumită vouă tuturor! Sunt pregătit să intru în luptă oricând.”

Soldatul și-a mișcat brațul în jur pentru a demonstra, și-a luat la revedere, și s-a dus acasă.

”Cum a fost rondul?” a întrebat Saburō frați.

”Par să nu fie probleme semnificative. Majoritatea din Heike rămași în capitală au fost înlăturați, și lucrurile se calmează treptat. Dar am auzit un zvon cum că câțiva Heike din tabăra de la Yashima au intrat în secret în capitală, și trimit spioni.”

”Heike?”

Expresia lui Saburō a devenit aspră. Și Benkei se așezase lângă el, și asculta cu o expresie de înțelept, însă atunci a suspinat.

”Nu îi cunoaștem pe oamenii din Kyoto bine. Ar putea fi ușor dacă ar purta armură și ar duce steagurile clanului Heike, dar dacă s-ar furișa îmbrăcați drept curteni, atunci chiar și nobilii de aici din capitală nu ar putea să-i identifice ca și Heike.”

”Chiar dacă este doar un zvon, mai bine am avea grijă cu patrulările noastre...Să vorbim din nou despre asta când se întoarce Yoshitsune.”

Ceilalți au dat din cap la cuvintele lui Saburō, dar Benkei a continuat ”Toate bune și frumoase...dar nenorocitul de Yoshitsune, voi credeți că este bine? Rătăcește asemeni unui zmeu căruia i-a fost tăiată sfoara. Dacă asta continuă, Lord Yoritomo o să audă până la urmă despre asta.”

”...Nu avem ce face. Trădător sau nu, el a ucis un prieten de neînlocuit cu propriile sale mâini. Cred că nici noi nu am acceptat asta complet. Să te gândești că Yoshinaka și Tomoe nu mai sunt pe această lume...Cum de s-a ajuns aici...?” a întrebat Saburō cu o expresie tristă, însă nu i-a putut răspunde nimeni.

În aceea liniște, amintirile acelei nopți teribile au ieșit la suprafață sub luna plină.

Ceea ce Saburō și ceilalți au văzut când au ajuns la Yoshitsune, a fost imaginea lui Yoshitsune plângând și legănând trupul plin de sânge al lui Yoshinaka. Când Yoshitsune i-a observat pe ceilalți privind cu groază, a început să țipe panicat, ”Saburō! Repede! Grăbește-te și oprește sângerarea! Sângele nu se oprește...Hey, Yoshinaka, este în regulă acum! Saburō e aici! Te va vindeca imediat...”

Striga cu disperare la Yoshinaka, dar ochii săi erau închiși, și el nu se mișca. În jurul său, brațele lui Yoshitsune erau scăldate în sânge.

”Haide, Yoshinaka! Deschide ochii...Te rog...Saburō, ce faci!? Vino aici și vindecă-l!”

”Yoshitsune...”

Saburō nu putea găsi ce cuvinte să-i spună. El nu putea pricepe ceea ce se întâmpla înaintea ochilor săi. Au venit în Kyoto cu ordinul de a-l ucide pe Yoshinaka, dar cumva el simțea că trebuia să fie o greșeală. Acum, era forțat să se confrunte cu această situație astfel, iar gândurile sale nu puteau ține pasul cu realitatea.

Ce s-a întâmplat? L-a ucis Yoshitsune? Chiar l-a ucis?

Ceilalți trei erau la fel. Priveau, pierduți de cuvinte. Doar plânsul lui Yoshitsune lăsa ecouri în întuneric.

”Yoshitsune...”

Saburō l-a strigat iar cu o voce răgușită. Dacă lăsa garda jos chiar și pentru un moment, ar fi fost dărâmat, și ar fi plâns asemeni lui Yoshitsune. A strâns din dinți.

”Yoshinaka...este deja...mort...”

Forțând acele cuvinte să iasă din gura sa, a lăsat capul în jos.

Stând lângă el, Benkei își strângea pumnii atât de tare încât unghiile îi intrau în palmă, și tremura vizibil.

”YOSHINAKA-!”

În timp ce Yoshitsune țipa, Saburō închisese ochii. Nu mai putea rezista să privească tabloul trist.

Revenind la realitate, Saburō a realizat că a închis ochii din reflex, la fel ca atunci. Când a privit în jur, Benkei și frații Satō aveau cu toți expresii solemne. Și ei trebuie să își fi amintit același lucru.

”...Presupun că cel care l-a ucis pe Yoshinaka trebuie să fi fost Yoshitsune?” a șoptit Tadanobu, iar fratele lui mai mare Tsugunobu i-a răspuns,

”Ai văzut și tu, cu ochii tăi...pumnalele lui Yoshitsune erau pline de sânge. Și nu sunt prea mulți Mononofu care să-l doboare pe Yoshinaka.”

”Dar vechiul Yoshitsune nu ar fi luptat niciodată împotriva lui Yoshinaka, nu? Chiar și Tomoe l-ar fi învins într-o luptă...mă întreb dacă aceea a fost adevărata putere pe care o are Yoshitsune? Nu a fost puterea sa pecetluită de Benkei? Mă întreb dacă s-a eliberat în cele din urmă?” Tadanobu vorbea de parcă lăsa liber toate întrebările pe care nu le-a spus niciodată dintr-o singură răsuflare. Privirile fraților și a lui Saburō s-au îndreptat spre Benkei.

”Cu siguranță, am pecetluit puterea lui Yoshitsune cu o tehnică de a mea. Era atât de îngrozit că puterea sa de Mononofu s-ar trezi. ”Este un demon în mine...” a spus, ”Dacă se trezește, nu îmi voi mai putea controla puterea, și demonul mă va consuma. Atunci, îi voi răni pe toți...” Așadar a venit la mine și mi-a cerut să-i pecetluiesc puterea. Dar sincer, nu cred că puteam să pecetluiesc o putere atât de mare doar cu tehnica mea. Probabil că parțial, îl reținea în subconștient el însuși. Și dintr-un anumit motiv, orice îl reținea s-a destrămat în aceea zi. Cred că cel care l-a ucis pe Yoshinaka nu a fost Yoshitsune, ci demonul din el.”

”Demonul...” a repetat Tsugunobu.

Ar fi de neimaginat pentru Yoshitsune, dar Saburō își amintea că simțise o prezență ciudată în jurul său atunci.

După ce l-a înfrânt pe Yoshinaka, Yoshitsune, Saburō și ceilalți s-au îndreptat spre vest pentru a-i prinde pe Heike, fără timp de a se lăsa cuprinși de tristețe.

Armata Heike, care a obținut victorie împotriva armatei lui Yoshinaka la bătălia de la Mizushima, a profitat de oportunitatea de a înainta pe cât de departe posibil spre Fukuhara (parte acum din Kobe în prefectura Hyōgo). Spre vest era Ichi-No-Tani, care stătea între munți și stâncile abrupte la nord, iar marea la sud, fiind astfel dificil pentru a  ataca. Era locul perfect pentru Heike să ridice tabăra.

Dar Yoshitsune le-a dejucat planurile, aranjând un atac surpriză de pe o stâncă din nordul Ichi-no-Tani. A sosit la Hiyodorigoe acompaniat de armata sa, și din vârful stâncilor, a observat poziția oamenilor Heike, cu tabăra făcută jos departe.

”Dacă aveți grjiă cu caii voștri, nu vă veți răni. Lăsați frica și galopați în jos! Eu, Yoshitsune, vă voi arăta cum se face! Urmați-mă!” a țipat, preluând conducerea, și a galopat cu calul său până jos dintr-o singură răsuflare.

Această imagine a lui i-a inspirat pe alți, și l-au urmat. Sunetul strigătelor lor de bătălie ce a răsunat de-a lungul munților i-a făcut pe Heike să creadă că sunt atacați de o armată mare, și mulți dintre soldați și-au pierdut dorința de a lupta și s-au retras spre bărcile lor.

Mulțumită atacului surpriză, Genji au reușit să obțină victoria, însă mulți din soldații lor au fost răniți când au căzut de pe stâncă cu caii lor. Chiar și Tadanobu și-a rupt un braț, iar Saburō a fost ocupat timp de câteva zile, din zori până seară, vindecând pe cei răniți cu puterile sale. Benkei a mormăit ”Este bine că îl avem pe Saburō, dar dacă o să facă asta în fiecare bătălie, va avea nevoie de mai multe vieți pentru a-i vindeca pe toți,” dar el a ajutat la munca fizică și i-a cărat pe soldații răniți.

Saburō nu a dat voce îngrijorărilor sale, însă pe atunci a simțit că ochii lui Yoshitune nu aveau vreo emoție, de parcă era posedat. Se simțea o temperatură ce era eliberată de corpul lui, de parcă era ”ceva” ce ardea profund în interiorul său.

Când s-au întors din Ichi-no-Tani în Kyoto, acel ceva a dispărut, dar în schimb Yoshitsune a devenit un tânăr măcinat de vină și durerea pierderii față de Yoshinaka și Tomoe. Înfățișarea sa s-a schimbat zi după zi, și ceea ce părea a fi într-o clipită, părul lui scurt a crescut, și a căpătat șuvițe arginti. Cu alte cuvinte, probabil că trupul și mintea lui Yoshitsune s-au întors la forma lor originală.

Poate că acela era un semn al demonului.

               

În timp ce Saburō medita la asta, Tsugunobu i-a spus,

”Ei bine atunci, să începem să pregătim cina. Grupul care care are grijă de casă face mâncarea.”

”Așa e. Soarele e pe cale să apună. Trebuie să mergem să-l căutăm și pe Yoshitsune” a spus Saburō în timp ce se ridica.

A început pregătirile pentru a găti la varta conacului. Tsugunobu și-a aruncat mâna peste lemnul din vatră, și într-o clipită, flăcările dansau fericite. Lângă el, Tadanobu a făcut apa să se ridice dintr-o găleată, asemeni unui șarpe grațios, și a turnat-o într-o oală. Puterile pe care frații Satō le posedau erau abilitățile de a manipula focul și apa. Benkei îi privea, spunând, ”Asta este bine, puteți face ca puterile voastre să fie folositoare în viața de zi cu zi. Eu pot doar să îmi folosesc forța în bătălie”, într-o manieră care era dificil de înțeles dacă intenționase să-i laude pe frați sau pe el însuși.

Saburō l-a auzit, și a făcut o față serioasă, nefiind de acord. ”Nu este adevărat deloc, Benkei! Am fi pierduți fără tine!”

”..Eh? S-Serios? Vă bazați pe mine cu toți așa de mult?” a întrebat Benkei, deloc nemulțumit.

Saburō și-a pus ambele mâini pe umerii lui Benkei.

”Sigur că da! Nu fi prost.”

Atunci, s-a aplecat în față, până ce fața sa era aproape de a lui Benkei, și a vorbit.

”Nu avem destul lemn pentru foc...Mergi în munți și mai adu...”

Fața lui Benkei se făcuse complet roșie, și cel puțin arăta complet ca o daruma.

”NU VĂ BATEȚI JOC DE MINE, NENOROCIȚILOR-”

Țipătul de furie a lui Benkei și râsul lui Saburō și a celorlalți au lăsat ecouri în tot conacul.