MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (6)

6.

De parcă era condus din somn de către sunetul tandru al valurilor ce se loveau de țărm, Noritsune s-a trezit.

A trecut mult timp de când am dormit atât de bine. Se gândea, mintea lui fiind încă încețoșată.

Pe când își deschidea încet ochii, a văzut cerul albastru și liniștit de primăvară, și chipul lui Dennai în timp ce se uita la ocean, cu brațele încrucișate.

Oh, așa este. Dormeam în poala lui Dennai. Își amintise.

Când Dennai a realizat că Noritsune era treaz, a privit în jos cu ochii blânzi.

”Deci te-ai trezit în cele din urmă. Ai dormit bine?”

”Da...Poala ta este cu siguranță cel mai bun loc.”

”Oprește-te, mă înspăimânți. Hai, ridică-te! Picioarele mele sunt amorțite.”

La insistența lui Dennai, Noritsune își răsucise corpul în sus. Mormăise în timp ce se întindea și apoi făcuse un cerc cu capul. Mulțumită somnului profund pe care îl avuse, corpul său se simțea mai ușor. Îi văzuse pe Kikuōmaru și Ginrōmaru jucându-se în jurul unor pietre la o mică distanță de ei. Se uitau în găurile din pietre, găsind creaturi mici ce trăiau acolo și chicoteau.

De când Noritsune era mic, somnul nu a fost nimic altceva decât agonie pentru el.

Era din cauză că suferea coșmaruri ori de câte ori dormea. Coșmarurile erau toate diferite, într-o noapte ar fi fost prins în capcană și se scufunda într-o mlaștină fără fund, și în următorul ar fi fost urmărit de un monstru necunoscut. Nenumărate nopți, se trezea plângănd și țipând și își petrecea restul nopții tremurând în futon. Când dormea prost, corpul său nu se putea odihni, și astfel, în zilele când era trezit de un coșmar, corpul lui se simțea la fel de greu ca și plumbul și era chinuit de dureri de cap.

La început, se întrebase de ce avea doar el asemenea vise înspăimântătoare. Dar când a realizat eventual că putererile sale erau visele profetice, le-a blestemat. Coșmarurile erau un efect secundar al puterilor sale.

Mai mult, nu toate visele sale erau profetice. Dacă visa că cineva avea să fie rănit, putea avertiza pe acel cineva, dar avea doar imagini fragmentate, și erau multe vise unde putea înțelege semnificația atunci când se întâmplau în viața reală. În acel caz, nu exista nici o cale de a preveni acest lucru. Noritsune simțea că suferința pe care o îndura din cauza coșmarurilor depășea orice beneficiu pe care îl obținea din visele sale profetice de zeci de ori mai mult.

Singurul care îi putea oferi lui Noritsune un somn netulburat de coșmaruri era Dennai. Dennai avea puterea de a suprima puterea altcuiva atât timp cât îi atingea. Dacă Dennai era alături de el, Noritsune putea dormi în liniște. În ciuda comentariilor insultătoare ale lui Noritsune, unul din motivele pentru care îi păsa de Dennai era faptul că prezența lui îl elibera de duerea sa fizică și emoțională.

Noritsune privea peste oceanul calm, și îi vorbise lui Dennai.

”...Deci, de ce a ales fratele calea de a face pace cu Genji?”

”Cine știe? Probabil că sunt multe lucruri la care se gândește.”

”Și de ce mergem să ne întâlnim cu un Genji atunci? Indiferent de cât de mult mă întreabă fratele meu, nu vreau să merg. Acel Yoshitsune, este cumva întunecat.”

Felul în care Noritsune a spus asta a sunat ca un copil bosumflat, și Dennai a râs cu un rânjet larg.

După conferință, când Tomomori a auzit că Dennai l-a întâlnit pe Yoshitsune lângă Kyoto din întâmplare, el a abordat o idee de care până și Dennai a fost uimit. Voia ca ei să se gândească la posibilitatea de a negocia pacea prin Yoshitsune.

Atât Dennai cât și Noritsune nu își găseau cuvintele, astfel încât Tomomori vorbise pentru a-i convinge,

”Ei bine, nimeni altcineva nu știe despre asta. Sunt mulți în Heike care cred că a fi ucis este mai preferabil decât să faci plecăciuni la Genji. Dacă vorbum de pace acum, ar putea cauza o revoltă. Mai întâi, voi doi îl veți întâlni pe Yoshitsune în secret și veți face pregătirile. Dacă determinăm că pacea este posibilă, atunci îi vom convinge pe restul.”

”Frate! Eu mă opun obținerii păcii!” argumentase Noristune determinat.

Tomomori îi aruncase o privire de reproșare.

”Nori, cred că în ritmul acesta, Heike va cădea în ruină mai devreme sau mai târziu. Nu din cauza războiului...Am tot stat pe laurii noștri deasupra puterii pe care tatăl meu, Kiyomori, a construit-o. Am uitat de simpatia noastră pentru oameni, și ne-am pierdut modestia. Cred că este timpul ca să ne recăpătăm forma cuvenită de Mononofu. Este la fel și pentru Genji. Dacă continuăm să luptăm astfel, amândouă clanurile vor merge pe drumul spre ruinare. Atunci, nu este aceasta o șansă pentru noi să reînviem împreună?”

”Deci, frate, ne spui să trăim sub controlul clanului Genji?” continuase Noritsune să obiecteze, și Tomomori a scuturat din cap în liniște.

”Nu sub controlul lor. Cu ei. Pacea nu înseamnă înfrângere, Nori. Atât Heike cât și Genji au servit odinioară împăratul drept clanuri de războinici. La un moment dat asta s-a transformat în certuri pentru putere. Scopul meu este o pace unde fiecare își servește propriul scopul, ca două roți la un car. Una este Heike și cealaltă este Genji. Amândouă au aceeași putere, și amândouă se îndreaptă spre aceeași direcție.”

În acest punct, Dennai, care ascultase în liniște, încuviințase din cap cu entuziasm și spusese ”Exact ca Tomo-chan! El are idei diferite de ale celorlalți!” bătând cu forță mâinile pe genunchii săi.

Tomomori își pierduse fiul cel mare, Tomoakira, în bătălia de la Ichi-no-Tani. Avea doar șaisprezece ani.

În mod normal, un părinte ar dori să verse lacrimi de sânge pentru a-și răzbuna copilul. Nu, deja ar face-o, se gândise Dennai.

Dar Tomomori își trăiește viața nu ca părinte, ci ca lider al clanului său, și acordând prioritate călii care duce la supraviețuirea lor.

Dennai a fost captivat de asta, și se hotărâse.

”Lasă pe mine! Eu, Dennai Noriyoshi, mă voi asigura că îl voi aduce pe Yoshitsune la tine! Nu e așa, Nori?”

”Despre ce tot vorbești!? Nu îmi amintesc să fiu de acord cu-”

Tomomori îl apucase pe Noritsune cu fermitate de umeri.

”Mă bazez pe tine, Nori! Asigură-te că îl protejezi pe Dennai pentru mine!” a spus, punând accent intenționat pe numele lui Dennai. Nu era nimic ce ar putea spune Noritsune  drept răspuns, și își putea doar să-și încrunte sprâncenele în liniște.

Pe țărm, Dennai și Noritsune se uitau la ocean, ca de obicei.

Cu siguranță sunt mulți soldați Genji dincolo de mare care vor doar sânge.

Se gândise Dennai, și îi dăduse un sentiment ciudat.

”Avem ordinele fratelui tău, dar adevărul este că, pur și simplu, vreau să îl întâlnesc pe Yoshitsune din nou. Vreau să îl întâlnesc și să încerc să vorbesc cu el.”

Noritsune nu își putea ascunde iritarea la aceste cuvinte.

”Și totuși de ce ești atât de fascinat de Yoshitsune? Chiar crezi că un general care plânge asemeni unei femei în timp ce se gândește la comarazii este atât de frumos?”

”El nu este puternic asemeni ție. Tindem să uităm din cauza erei în trăim. Într-o bătălie, prietenii mor unul după altul. Înainte ca măcar lacrimile pentru ultimul să se fi uscat. Faptul că inima lui este rănită atunci când se gândește la prietenii săi este dovada purității sale.”

La un moment dat, Kikuōmaru și Ginrōmaru s-au apropiat. Stăteau pe un bolovan, și ascultau cu expresii uluite.

”Eu...nu...înțeleg...”

Dennai a râs la cuvintele lui Ginrōmaru.

”Hmm, presupun că nu...Ei bine atunci, Gin, ce ai face dacă Kiku ar muri?”

”Plânge!...Ah, am înțeles. Aș plânge...Puritate!” spusese, și chipul său se relaxase într-o expresie fericită. Dennai privise la Kikuōmaru.

”Dar tu, Kiku? Ce ar fi dacă Gin ar muri?”

”Gin nu va muri! Gin nu va muri!” Kikuōmaru deja începuse să plângă.

”Hahahaha, iertare! Așa este, Gin nu va muri. Este în regulă.”

”Gin nu va muri...”

Noritsune, care îi ascultase pe ceilalți trei vorbind, se ridicase și se îndreptase spre mal.

”Nimeni nu va muri. Este în regulă. Vă voi proteja pe toți chiar dacă mă costă viața. Kiku, Gin...chiar și pe tine Dennai.”

”Acel ”chiar și pe tine” nu era necesar! Și nu spune că îți vei da viața așa de ușor. Este mai bine să nu luptăm deloc, astfel nu se va ajunge la asta.”

Noritsune zâmbise. Expresia sa trădase un semn de singurătate.

”Nu va fi așa de simplu. Acest război nu se va termina așa ușor. Și dacă tot ceea ce faci este să plângi, nu vei putea proteja ceea ce este important,” spusese el, plecând ochii.

Visele profetice ale lui Noritsune erau o putere de apărare, și sursa puterii sale care l-a condus la a fi numit ”Cel mai puternic Heike” era cu totul altceva. Era abilitatea pură de arte marțiale pe care o obținuse prin ani de muncă grea zilnică, antrenându-și corpul. Obținuse acel nume nu printr-o putere supranaturală, ci prin propria sa putere. Noritsune era mândru de acest lucru, și era dovadă a cât de mare era abilitatea sa potențială de luptă.

Chiar și cu ”puterea” mea, chiar dacă pot prezice în visele mele, în cele din urmă toată lumea va muri și eu nu îi voi putea proteja. Frații mei, și prietenii mei. Nu vreau să las pe nimeni altcineva să moară. Sau să îi fac să plângă. Dacă nu îi pot proteja cu ”puterea” mea, atunci voi avea nevoie de o putere mai mare decât aceasta. Voi deveni mai puternic, pentru a proteja tot ce este important pentru mine.

O pasăre de mare care zburase deasupra capului lor în cercuri intrase brusc în apă. Într-o clipită, prinsese un pește în ciocul său, și apoi se avântase înapoi pe cer.

Privind pasărea, ochii lui Noritsune căutau o putere mai mare decât a oricărui altcuiva.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (5)

5.

Genji, în afară de Yoshitsune, și-au continuat înaintarea după Bătălia de la Ichi-no-Tani, dar după repetate bătăli din ce în ce mai departe de Kamakura, soldații au început să arate semne de oboseală. Heike îi atrăgea în bătălii pe mare și mai îndepărtate, și totuși, Genji nu puteau obține numărul dorit de nave, și astfel era o perioadă de liniște în război.

Pe o navă ancorată pe plaja insulei Yashima, vasalii de rang înalt ai lui Heike, conduși de comandantul lor, Taira no Munemori, țineau o discuție militară.

Munemori era al treilea fiu al lui Kiyomori, dar cum primul fiu al lui Kiyomori, Shigemori, și cel de-al doilea fiu, Motomori, au murit amândoi deja, după moartea lui Kiyomori, Munemori a devenit noul conducător al clanului Heike. Dar din păcate pentru Munemori, nu fusese binecuvântat cu abilitatea necesară de a conduce clanul, și părerile sale referitoare la strategia militară erau ignorate.

În schimbul lui Munemori, cel care deținea conducerea adevărată era cel care obținuse încrederea puternică nu doar a vasalilor de rang înalt, ci și însuși a lui Kiyomori, cel de-al patrulea fiu, Tomomori. Nu era o exagerare să se spună că mulțumită lui Tomomori Heike a reușit cumva să rămână intact chiar și după pierderea prezenței copleșitoare a lui Kiyomori și faptul că au fost forțați să plece din Kyoto.

Sub presiune extremă, și cu oboseala ce îi se vedea pe chip, Munemori a încheiat discuția cu ”Ei bine atunci, să ne oprim aici. Am încredințat restul lui Tomomori. Contez pe tine.”

Tomomori a înclinat din cap către el, apoi a strigat ”Dennai, Noritsune. Îmi cer iertare, dar ați putea rămâne puțin?”

În timp ce vasalii de rang înalt își părăseau locurile, Noritsune a lovit cu picioarele sale cu o expresie de înfrânt, și începuse să meargă greoi. În timp ce Tomomori deținea fără dubii cel mai mare rang, pentru Noritsune el era vărul mult îndrăgit alături de care se jucase deseori când erau mici, și cel pe care îl numea ”Frate”.

Dennai s-a scărpinat în cap și a mormăit, ”Ahhh, sunt obosit. Cu siguranță nu sunt făcut pentru acest fel de lucru. Am adunat toți oamenii aștia laolaltă și la sfârșit, el doar spune că lasă totul pe Frate.”

În loc să fie înfuriat de atitudinile lui Dennai și Noritsune, Tomomori a zâmbit. Era tocmai pentru că nu era păcălit de lucruri triviale, și avea abilitatea de a observa adevărata natură a oricărui lucru, de era atât de tolerant. Astfel, îi putea fermeca pe oamenii asemeni lui Dennai și Noritsune, care aveau una sau două capricii.

De parcă înlocuiau vasalii care tocmai părăsise camera, Kikuōmaru și Ginrōmaru se grăbise să intre bucuroși.

”Ai terminat? Noi am așteptat. Noi am așteptat cum se cuvine!”

Unul dintre vasali a văzut acest lucru și grăbit, l-a tras pe Kikuōmaru înapoi.

”Tu! Tomomori-sama și ceilalți încă sunt-”

Înainte de a termina de vorbit, Kikuōmaru scăpase de prinsoarea sa cu o viteză incredibilă, se învârtise în jur, și se uita urât la bărbat.

”Tu...Nu mă atingi!”

”Eeek...”

Bărbatul se făcuse palid și înghețase sub forța privirii sale. Ginrōmaru privea înainte și înapoi între Kikuōmaru și vasal, de parcă era nesigur de ce să facă. Noritsune rânjise și spusese ”Oh nu, nu îl poți atinge pur și simplu pe Kikuōmaru așa. Mușcă.”

Tomomori a oprit totul repede.

”Kiku, oprește-te...Îmi cer iertare, este în ordine. Poți pleca.”

Vasalul s-a grăbit să facă ceea ce îi se spusese. Kikuōmaru se mai uitase după el pentru un moment, dar odată ce bărbatul îi dispăruse din vedere, zâmbetul său inocent s-a întors, și s-a grăbit către Noritsune. Ginrōmaru îl urmase.

Kikuōmaru și Ginrōmaru erau de un sânge amestecat, cu alte cuvinte, jumătate Mononoke și jumătate om.

În timp ce Mononofu aveau sânge de Mononoke în ei, în afară de puterile lor speciale, ei erau de altfel umani. Totuși, în ciuda înfățișării lor umane, sângele de Mononoke al lui Kikuōmaru și Ginrōmaru era cu mult mai puternic. Kikuōmaru în special, deținea ferocitatea unui animal sălbatic, și era rapid la a a afișa ostilitate. Din cauza acestui lucru, oamenii nu știau ce să facă cu el. Nu îl puteau ucide de frica unui blestem Mononoke, și astfel a fost întemnițat împreună cu Ginrōmaru până când Noritsune le-a auzit povestea și i-a revendicat pentru el. Deși oamenii din jurul lui nu erau de acord, imediat ce el a ajuns față în față cu ei, au început să îl urmeze cu o blândețe surprinzătoare. Nici măcar Kikuōmaru nu punea la îndoială un cuvânt din ceea ce spunea Noritsune. Era de parcă o haită de lupi îl urma pe cel mai puternic lider din grup. Se supusese celui a cărui putere o depășea pe a lor.

Kikuōmaru și Ginrōmaru au simțit instictiv că Noritsune și Tomomori erau ”stăpânii” lor.

Singurii rămași în cameră erau Tomomori, Dennai, Noritsune, și Kikuōmaru și Ginrōmaru.

Tomomori a așteptat până când a simțit că vasalii nu puteau asculta, și atunci a vorbit, ”Deci, cum stau lucrurile în capitală?”

Tomomori îi trimisese pe Dennai și Noritsune să se infiltreze în Kyoto pe la spatele lui Munemori și a celorlalți vasali. Scopul său era de a obține informații cu privire la întâmplările din capitală, și de a îi aduce pe cei care ar sprijini Heike la Yashima.

Dennai voise să vorbească într-o voce șoptită, dar Noritsune l-a întrerupt.

”Frate, te rog să îl cerți pe Dennai! Iar a rătăcit de unul singur! A trebuit să trec prin atâtea necazuri ca să îl găsesc!”

Era exact ca și când un copil îl pâra pe celălalt pentru că a fost obraznic.

”...Hey, ai promis că nu spui!”

”Nu îmi amintesc să fi promis asta. Și tu ești cel care întotdeauna își încalcă promisiunile făcute mie și face ce vrea, nu-i așa?”

„Așa e! Așa e!”

Kikuōmaru și Ginrōmaru chicotise.

”Ei bine, nu îmi aduc aminte să fi promis că-”

”Destul.”

Un singur cuvânt sătul de la Tomomori, și toți cei prezenți au închis gura.

”Voi faceți asta de fiecare dată...Puteți să nu vă grăbiți și să aveți o ceartă lungă și drăguță între soț și soție mai târziu. Chiar acum vreau să știu despre lucrurile din capitală. Dennai, te rog.”

Auzind fraza ”ceartă între soț și soție”, Noritsune făcuse o mișcare de parcă ar fi vrut să se certe, dar atunci s-a calmat singur. Stătea cu picioarele încrucișate cu o expresie iritată, și își întorsese privirea către Dennai.

”Da. Heike care au rămas în capitală au fost aproape înlăturați de Genji care îi vânează. Tot ce a rămas sunt Kugyō care ne-au trădat în favoarea clanului Genji, deci probabil că nu ne putem aștepta prea multe de la ei. Încearcă să-și salveze pielile prin alăturarea la Genji și a împăratului sihastru.” (Un împărat sihastru reprezintă unul care și-a abdicat poziția și s-a alăturat unei mănăstiri, dar, în practică, a continuat să dețină puterea. Go-Shirakawa a abdicat în 1158, dar a continuat să conducă ca și împărat izolat prin domnia următorilor cinci împărați (din care patru au fost înscăunați ca și copii și au murit tineri)

Deși, până într-un anumit punct, se așteptase la acest lucru, expresia lui Tomomori era sumbră.

”...Este extrem de regretabil că nu l-am putut aduce pe împăratul sihastru cu noi”, mormăise el.

Când s-a decis ca clanul Heike să se retragă din Kyoto, Tomomori și ceilalți plănuise să îl ia pe și pe împăratul sihastru Go-Shirakawa cu ei. Dar Go-Shirakawa le-a ghicit planul și a scăpat singur din Kuramaro pe muntele Hiei, lăsând în urmă familia regală. Pentru Heike, aceasta a fost o cauză nobilă care le justifica poziția, și pierderea împăratului sihastru, care era de asemenea un ostatic într-un anumit sens, a fost o lovitură puternică.

Au reușit să îl aducă pe Împăratul Antoku, care încă avea șase ani, și cele Trei Comori care serveau drept dovadă a statutului său regal. Dar după asta, împăratul sihastru, le-a ordonat apărătorilor săi, Genji, să îi înfrângă pe Heike, și Tomomori era într-o poziție ce devenea capcană rapid.

Acum că mă gândesc la asta, chiar și când Kiyomori, tatăl meu, era într-o stare de sănătate bună, relația sa cu împăratul sihastru se destrăma.

A fost o realizare târzie, dar Tomomori privea înapoi acum.

Cum puterea lui Heike creștea, în ciuda faptului că erau o casă de luptători, Kiyomori începuse să intervină în domnia împăratului sihastru, ceea ce nu a fost privit cu bine. Împăratul sihastru păstrase aparențele doar din cauză că puterea imensă a clanului Heike îl făcuse și pe el să îi fie frică să acționeze împotriva lor. Începuse să îl favorizeze pe Yoritomo, care vorbise de a-i răsturna pe Heike. Și când Kiyomori murise, atât cât îl privea pe împăratul sihastru, Heike erau deja ”dușmani ai Curții Imperiale”.

”Și, despre Shigehira...” continuase Dennai cu o expresie îndurerată, ”a fost capturat de către Kajiwara Kagetoki și dus la Kamakura...”

O tăcere grea se lăsase. Tomomori dorise cumva să își ajute fratele mai mic care fusese capturat în Bătălia de la Ichi-no-Tani, dar dacă fusese dus la Kamakura, ar fi fost imposibil.

”Ar fi plăcut să auzim ceva vești bune cât mai curând...” a răspuns el trist.

Dennai devenise tăcut dar Noritsune îl încuraja, încercând să mai destindă atmosfera.

”Dennai, nu este altceva ce trebuie să îi mai raportezi fratelui meu? Aceea persoană care era cu tine în pădure?”

”Oh, ai întâlnit pe cineva?” Tomomori ridicase privirea.

”Er, ei bine...doar s-a întâmplat să dăm unul peste celălalt din coincidență, dar...a spus că numele lui este Yoshitsune.”

”Yoshitsune?”

Expresia lui Tomomori se schimbase, ”Yoshitsune...nu vrei să spui, ACEL Yoshitsune!?”

”Așa este, frate. ACEL Yoshitsune. Fratele mai mic al lui Yoritomo, acel Mononofu care ne-a prins în atacul surpriză la Ichi-no-Tani, Minamoto no Yoshitsune!”

Noritsune a profitat de oportunitate pentru a insista pe acest lucru, ”Dar Dennai ne-a mințit și a spus că era o cunoștință!”

”Dacă nu spuneam aia, l-ai fi ucis pe loc!”

”Evident! De parcă aș fi lăsat un dușman să se plimbe până înapoi acasă!”

”Ucide...dușmanii!” răspunsese Kikuōmaru. Dennai  îl privise pătrunzător pe Kikuōmaru, ”Nu ucis!”

Rămas fără cuvinte, Tomomori întrebase ”...Și, despre ce ai vorbit cu...Yoshitsune...?”

”Oh, doar am pălăvrăgit. Este un individ interesant. Am crezut că ar avea miros de sânge pe el, asemenea bărbaților care i-am văzut la Ichi-no-Tani, dar se pare că are felul său de a gândi.”

”Este cineva cu care se poate discuta?”

”Așa s-ar părea. Nu sunt prea mulți comandați care pot câștiga bătălii și apoi să verse lacrimi pentru comarazii săi căzuți. De asemenea se pare că nici reputația sa din capitală nu este rea. Ei bine, este fiu al clanului Genjii, până la urmă.”

Dennai își amintea imaginea lui Yoshitsune care își ținea capul în jos și plângea lângă lac, și zâmbise. Când o făcuse, ochii săi se încrețise până ce erau la fel de înguști ca acele de pin. Tomomori se gândea profund la ceva cu o expresie serioasă. Probabil obosiți de situație, Kikuōmaru și Ginrōmaru își suceau corpurile dintr-o parte în alta într-o manieră leneșă. Liniștea a continuat o perioadă, până când Dennai, încercând curios să arunce o privire la chipul lui Tomomori, a spus jucăuș ”Um...Tomo-chan?”

În același moment, Tomomori s-a ridicat brusc.

”Dennai!”

Ca răspuns la vocea strictă a lui Tomomori, Dennai și-a îndreptat postura sa repede,

”Iertare! M-am lăsat dus de val!”

”Hm? Poftim?...Dennai, aș putea să te rog să faci ceva pentru mine?”

”Huh?...Să fac ceva?”

”Da. Nu este mare lucru dar,” și Tomomori s-a corectat imediat, ”Nu, ar putea fi un mare lucru...”

Tomomori zâmbise cu înțeles în timp ce privea la chipurile derutate ale lui Dennai și ale celorlalți.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (4)

4.

Kamakura – Conacul lui Yoritomo.

Purtând robele suikan albe și lungi, pălăriile eboshi negre, dansatoarele shirabyoshi (dansatoare de curte care dansau în haine bărbătești) dansau pe un ritm de tobă.

Yoritomo, care primise vestea înfrângerii lui Yoshinaka, și de asemenea a luptei de la Ichi-no-Tani, terminase o discuție cu armata sa, și se bucura de un festin.

Lângă Yoritomo era servitorul care îl prinsese pe Shigehira, al cincilea fiu al lui Taira no Kiyomori, în bătălia de la Ichi-no-Tani și îl adusese înapoi în Kamakura – Kajiwara Kagetoki.

Yoritomo ridicase cana sa de sake cu energie,

”Acum, acest pământ al Japoniei este acoperit cu steaguri ale lui Genji, anunțând începutul sfârșitului pentru era maleficului Heike. Fratele meu mai mic, Yoshitsune, care l-a suprimat pe liderul rebel Yoshinaka, și-a continuat victoriile sale în bătălie! Am auzit că la bătălia de la Ichi-no-Tani, s-a avântat pe cal de pe stâncă, luându-i pe Heike prin surprindere și făcându-i să se retragă cu bărcile. Ha! Ha! Ha!”

Privea dansatoarele cu o expresie de satisfacție. O voce s-a auzit din spatele lui.

”Lordul meu!”

În momentul în care a auzit aceea voce, chipul lui Yoritomo a căzut vizibil, și s-a schimbat într-o expresie de descurajare.

Cea căreia îi aparținea vocea era soția lui Yoritomo, Hōjō Masako.

Masako era fiica cea mare a lui Hōjō Tokimasa, liderul bine-cunoscutului clan Hōjō din provincia Izu. Se îndrăgostise de Yoritomo care era exilat pe atunci, și s-a căsătorit cu el în ciuda opunerii furioase a tatălui ei. Dar mai mult decât pasiunea ei, puterea voinței ei era de așa fel încât îl ținea pe Yoritomo intimidat în mod natural.
”...Ce este, Masako?”
”Lordul meu, îl răsfeți pe Yoshitsune. Restul se îndreaptă spre vest să îi vâneze pe Heike, așadar de ce i-ai permis lui Yoshitsune să rămână singur în Kyoto!?”
”Asta este...ei bine...Încă mai sunt aliați Heike rămași în capitală...și am lăsat păzirea împăratului pe el.”
Yoritomo a ridicat iar cana sa de sake de parcă încerca să scape de întrebare.
”Am auzit că Yoshitsune merge la pescuit în fiecare zi la lac. Nu este așa, Kagetoki?”
”Da. Este așa cum a spus Masako-dono” sărise Kagetoki repede să o aprobe.
Kagetoki se născuse dintr-o descendență care servise clanul Genji timp de mulți ani, dar de când tatăl lui Yoritomo, Yoshitomo, fusese înfrânt în Revolta Heiji, începuse să lucreze pentru Heike. După acest lucru, când Yoritomo ridicase o armată și înfrânsese armata Heike condusă de Taira no Koremori, Kagetoki îi se predase lui. De atunci, îl servea pe Yoritomo. Adevărul era că pe când Yoritomo suferise o înfrângere mare la bătălia de pe Muntele Ishibashi (acum orașul Odawara), și fusese urmărit de către Heike, viața lui fusese salvată de către Kagetoki, care alesese să îl treacă cu vederea. Poate că din cauză că îi datora viața, Yoritomo nu îl executase pe Kagetoki când se predase. Mai era și faptul că aprecia simțul ager al lui Kagetoki care îi permitea să citească cursul unei bătălii și să preia avantajul, și abilitatea sa de a-și găsi calea în lume. Acum Kagetoki era vasalul lui Yoritomo, dar se implica de asemenea în câteva manevrări splendide ca ceva asemănător unui asistent al lui Masako.
”Kagetoki!”
De data aceasta, Yoritomo vorbise cu asprime. Kagetoki se grăbise să fie mai aproape de Yoritomo, frecându-și mâinile. Se înfioră de privirea pătrunzătoare a lui Yoritomo.
”Tu ești cel care îi tot spune lui Masako iar toate aceste idei prostești, nu!?”
”Nu, nu, nu! Nu am fost eu! Este doar că, mulți din capitală au auzit de starea curentă al lui Yoshitsune...”
”De ajuns! Este ceva normal ca Yoshitsune să fie obosit de la bătăliile constante. Unele lucruri nu ar trebui trecute cu vederea, nu-i așa? Lasă omul să pescuiască!
Yoritomo se uitase la vasalii lui, care stăteau într-un rând.
”Și voi trebuie să vă bucurați de festinul din seara aceasta. Când v-ați refăcut energia după placul inimii, atunci vă pregătiți de următoarea bătălie!”
”Da, stăpâne!”
Și-au ridicat vocile la unison, și au făcut o plecăciune. Festinul a continuat cu veselie.
”În orice caz, de ce voi doi urâți să îl vedeți pe Yoshitsune atât de mult? Merită simpatie. A auzit că ridicam o armată, și s-a grăbit aici din Ōshu.”
”Și cel de care depindea în Ōshu era Fujiwara no Hidehira, nu-i așa!? Am auzit că frații Satō care îl însoțesc pe Yoshitsune erau slujitori la Taira no Shigehira când au plecat. Dacă încă au legături cu Ōshu, poate că trag cu urechea la mișcările noastre!”
Masako nu renunțase.
Clanul Fujiwara, o casă uimitoare care a mărise puterea centrată pe zona Hiraizumi în Ōshu, și războinicii din est conduși de Yoritomo drept cap al clanului Genji, se țineau sub control unul pe celălalt. Cum clanul Fujiwara își păstrase neutralitatea lor, și nu erau dușmani în același fel în care erau Heike, dar din moment ce ei nu erau sub influența lui Yoritomo și și-au construit în schimb propria lor putere, era clar că reprezentau o amenințare pentru el. Cei șase ani, de când Yoshitsune plecase de pe Muntele Kurama la vârsta de șaisprezece an, și până când se grăbise să vină de partea lui Yoritomo, fusese perioada pe care o petrecuse sub puterea lui Hidehira, capul clanului Fujiwara.
”...Mai mult, este ceva necunoscut ce pândește din interiorul lui Yoshitsune. Ceva ce nu pot deslușii nici măcar cu puterile mele.”
Puterea lui Masako era abolitatea de înțelege puterile altor Mononofu. Dar Yoshitsune era singurul de care ea nu putea fi sigură, indiferent de cât de mult își folosea puterea. Această nesiguranță o făcea pe Masako să-l privească pe Yoshitsune cu frică de necunoscut.
”Nu asta iar!”
”Lordul meu, o voi spune iar și iar. Ceea ce văd în inima lui Yoshitsune este întuneric. Un întuneric profund ce doar se întinde și mai mult. Este de parcă ceva teribil mă privește din acel întuneric...Mi se face rău doar gândindu-mă. Acel lucru cu siguranță va aduce dezastrul asupra noastră!”
”Sunt sătul să tot aud despre asta. Mă duc să mă culc, așa că las restul pe tine!”  scuipase Yoritomo, și imediat își părăsise locul. Masako l-a urmărit pentru doi sau trei pași, dar s-a lăsat bătută repede, apoi și-a descărcat frustările pe Kagetoki, care stătea privind în gol lângă ea.
”De ce îl adoră lordul meu atât de mult pe Yoshitsune!” Dacă asta continuă, nici un cuvânt de la mine nu va ajunge la el!”
”Cu siguranță, dacă Yoshitsune continuă să fie victorios pe câmpul de luptă, Lord Yoritomo cu siguranță îi va oferi o poziție importantă. În acest caz, atunci, și statutul lui Masako-dono se va schimba...”
Declarase Kagetoki cutezător.
”Potfim? Spui că Yoshitsune și lordul meu vor putea conduce Genji de unii singuri?”
Kagetoki se înfiorase asemeni unei broaște ce era privită de un șarpe.
”Nu, a-a-absolut deloc!”
”Ah, mi se face rău! Nu cred că un bărbat de măreția lui Yoshinaka a putut fi înfrânt în primul rând de către Yoshitsune, dacă nici măcar nu și-ar fi trezit puterea. Sunt sigură că s-a întâmplat ceva. Nu contează cum, trebuie să distanțez inima lordului meu de Yoshitsune acum!”
Masako s-a învârtit împrejur și s-a apropiat de Kagetoki care era în genunchi.
”Kagetoki, gândește-te la o strategie. În ritmul acesta, nici unul dintre noi nu va mai avea un loci aici.”
”Cum doriți.”
A răspuns Kagetoki, și încă o dată, in secret, își acceptase propria sa ambiție.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (3) 2/2

Puterea mea va schimba lumea...

Yoshitsune nu se gândise la un asemenea lucru nici măcar o dată.

”Înfrângerea lui Heike” și ”Reînvierea Puterii lui Genji” au fost visele fratelui său mai mare, Yoritomo, și Yoshitsune nu le acceptase pe deplin. Când Yoritomo își construia o armată, Yoshitsune fugise la el doar din simpla dorință de a ajuta și a fi de ajutor. Și când îl întâlnise pe Yoshinaka, un prieten cu aceleași aspirații, acele sentimente au devenit și mai puternice.

Dar el își ucise acel prieten prețios cu propriile sale mâini.

Chiar dacă amândoi jurase aceeași promisiune pentru viitor, el își sacrificase prietenul de dragul acelui viitor.

Yoshitsune nu putea decât să blesteme aceea mare contradicție și ironica soartă.

În aceea noapte cu lună plină, când se trezise din starea lui demonică, și îl văzuse pe Yoshinaka căzut și acoperit de sânge înaintea ochilor săi, țipase. Tot ce putuse face era să își ceară iertare, suspinând, în timp ce Yoshinaka devenea rece în brațele sale.

”Și totuși...”

Șoptișe Yoshitsune inconștient.

După ce îl înfrânse pe Yoshinaka, se îndreptase către Bătălia de la Ichi-no-Tani într-o stare de disperare. În timpul acelei bătălii, simțise prezența demonului încă mocnind în interiorul său.

Amintiri vii ale bătăliei îi se strecurase în mintea lui Yoshitsune.

Când sosise la Hiyodorigoe, de unde se vedea Ichi-no-Tani, fusese incapabil de a-și potoli agitația din sângele său la auzul țipetelor din bătălie care cutremurau pământul, sunetul cailor și a bătăilor de copite asemeni unui tunet, și priveliștea bătăliei care avea loc mai jos. Și în entuziasmul său, coborâse stânca pe cal.

Acum mi-am ucis prietenul, este prea târziu pentru a mă mai lupta. Sângele demonului curge prin mine.

Realitatea pe care nu dorise niciodată să o accepte a fost aruncată asupra lui în mod crud.

Prin urmare, Yoshitsune se temea de el însuși în starea sa pe jumate trezită, și începuse să-și suprime toate sentimentele sale. Cu toate acestea, dacă își amintea de Yoshinaka chiar și pentru un moment, inima sa începea să bată sălbatic și fără control.

”Yoshinaka...eu...”

Yoshitsune își plecase capul, și lacrimile îi curgeau în poala sa.

”...niciodată...vreodată...nu voi mai deveni iar demon.”

Zăbovise asupra cuvintelor de parcă voia să se convingă singur.

În acel moment, fusese un foșnet din tufișurile din spatele umerilor săi aplecați.

Tresărind, s-a întors să privească, și acolo era un bărbat care se uita la Yoshitsune cu o expresie surprinsă. După un moment de liniște, bărbatul a vorbit.

”Ah, iertare că te-am surprins. Nu credeam că ar fi cineva aici.”

Spunând asta, fața bărbatului se încrețise într-un zâmbet. Era o expresie dezarmantă.

”Pescuiești sau ceva? M-am gândit că expresia ta e puțin cam sumbră pentru asta.”

”...”

În ciuda faptului că Yoshitsune îl ignora, bărbatul înaintase voios și spusese ”Hey, hey, nu știu ce ți s-a întâmplat, dar dacă o să continui să faci fața aia de speriat, pești o să fugă! Hahaha!”

Își pusese mâna pe șold, și se uiat cu atenție în apă.

”În ciuda bătăliei ce se dezlănțuie în Kyoto în ultimele luni, peștii și păsările par să se distreze. Nu este asta măreț? Fie că este un război sau altceva, singuri care sunt învârtiți după dorințele și emoțiile noastre suntem noi, Mononofu și oamenii.”

Bărbatul continua să vorbească fără vreo grijă, fie dacă Yoshitsune voia să asculte sau nu.

”După cum arată lucrurile, și tu ești un Mononofu, nu? Dacă rătăcești prin părțile astea, Genji va crede că ești din partea Heike, și Heike va crede că ești un Genji, și atunci vei ajunge să mori fără vreun motiv. Este complet ridicol. Dar oricum, așa stau lucrurile, așa că, grăbește-te acasă.”

”...Ridicol, spui?”

Spusese Yoshitsune, încercând să-și controleze furia ce se adunase în el,

”De unde ai ști TU...?”

”Hm?”

”Ținând predici într-un mod atât de grandios...Prietenul meu, dragul meu comarad, mi-a murit în brațe. Ce ai putea tu ști despre durerea mea!?”

Zâmbetul bărbatului dispăruse, și îl fixase pe Yoshitsune cu o privire serioasă. Dar atunci și-a întors privirea iar către mal, și a spus cu voce tare cât să-l audă toți din jur ”Nu știu absolut nimic despre asta! Nici cât de important era el pentru tine, nici de ce suferi atât de mult. Nu știu absolut nimic!”

Atunci, s-a întors către Yoshitsune cu o expresie serioasă și a spus ”Cum a fost asta? Satisfăcut acum?”

”...Du-te dracului!”

Yoshitsune se repezise către bărbat și îl ridicase de guler. Bărbatul era nemișcat, și privea în jos la Yoshitsune în timp ce continua.

”Dar știu asta. Nu contează cât de mult suferi și jelești, el nu mai vine niciodată înapoi. Asta e ceea ce ar trebui să faci acum, să stai pe aici asemenea unui sac trist și să plângi? Hm?”

”...!”

Yoshitsune își revenise și dăduse drumul gulerului bărbatului, întorcându-se cu spatele stânjenit.

”Eu nu...plângeam sau altceva.”

”Ba da, plângeai!”

”Nu plângeam!...Vântul pur și simplu îmi bate în ochi.”

Bărbatul zâmbise către Yoshitsune, ”Ei bine, nu contează oricum, dar cred că prietenul tău prețios spera ca tu să îți trăiești viața cu un zâmbet. Dacă eu aș fi fost acel prieten, așa aș fi sperat.”

”...”

”Nu știu din ce grup de Mononofu faci parte, dar în zilele astea în Japonia nu este nimic decât război, război, război, oriunde te duci. Au fost deja trădători împotriva împăratului și rebelilor. În următoarea zi cele două părți au schimbat locul. Și astfel, se luptă fiecare pentru control, urând și ucigând unil pe altul. Doar să te plângi de el nu va face războiul să se termine.”

”Știu asta!”

”Pfft, scuză-mă atunci! Bahahahaha!”

Yoshitsune a fost luat prin surprindere. Se întreba cine era acest bărbat care răspundea atât de lin, fără griji în lume, indiferent de ceea ce spunea. Yoshitsune a încercat să îl judece după aspectul său, dar bărbatul întinsese mâna dreaptă și spusese ”Numele meu este Dennai. Dennai Noriyoshi. Doar un umil Mononofu.”

Yoshitsune a strâns ezitant mâna întinsă, ”...Eu sunt...Yoshitsune...”

”Yoshitsune...spui? Ei, nu este acesta un nume excelent!”

Dennai a râs, într-o voce excepțional de puternică. Poate că drept răspuns la asta, o voce putea fi auzită strigând numele lui Dennai. Amândoi, atât Yoshitsune cât și Dennai, s-au întors imediat să privească, și au văzut câțiva bărbați fugind prin pădure. O sclipire fixă a trecut prin ochii lui Yoshitsune, și expresia sa s-a schimbat.

”Dennai-sama!”

Dennai era neafectat ca de obicei.

”Hey. Ce mai faceți?”

”Nu mă lua cu ”Ce mai faceți?”, la naiba! De ce întotdeauna fugi să faci ce vrei tu!?” a spus bărbatul, vizibil fără suflu. Bărbatul de lângă el s-a întors și a țipat ”Stăpâne, stăpâne! L-am găsit pe Dennai-sama aici!”

Yoshitsune se îndepărta în liniște de grupul lui Dennai.

Bărbatul pe care ei l-au numit ”Stăpân” s-a apropiat încet. Chiar și de la distanță, se putea vedea că era înalt și subțire. Când chipul său a devenit în cele din urmă clar, Yoshitsune abia putea să-și creadă ochilor. Figura ce se apropia avea un chip frumos asemeni unei femei.

Avea o construcție subțire încât cuvântul ”Stăpân” nu părea să îi se potrivească. Avea sprâncene drepte, determinate și ochii mari, migdalați. Nasul său era strâmt, și colțurile ușor ridicate ale gurii sale păreau să aibă un aer sfidător constant.

Când l-a recunoscut pe Dennai, a grăbit brusc pasul și s-a apropiat.

”Ascultă aici, Dennai! Ți-am spus să nu te duci atât de departe de unul singur! De ce nu asculți niciodată ceea ce spun!?”

”Ooh, ce înfricoșător. Dar nu sunt servitorul tău.”

”Nu asta este ceea ce spun! Unde naiba crezi că te afli? Genji ar putea ataca în orice moment într-un loc suspicios ca acesta! Dacă se întâmplă ceva cu tine, fratele meu va da vina pe mine!”

Bărbatul spusese, totul dintr-o suflare.  Nu era nici o șansă pentru altcineva să mai spună un cuvânt. Dennai a dat din mână de parcă îi făcea vânt unei muște care îi bâzâia pe la ureche.

”Taci. Dacă ești aici, nu mă pot pierde în propriile gânduri sau să cânt cântece.”

”Tu cânți măcar!?” a venit replica imediată.

”Ei, ei, Noritsune-sama. Am reușit să îl găsim pe Dennai-sama în siguranță, acum să ne întoarcem cât mai curând posibil. Soarele este pe cale să apună.” unul dintre bărbații de lângă Noritsune a intervenit dezaprobator.

Noritsune.

Yoshitsune auzise menționarea întâmplătoare a numelui bărbatului.

Taira no Noritsune.

Yoshitsune auzise de el aproape imediat după ce a sosit în Kyoto, era atât de bine cunoscut drept cel mai puternic Mononofu dintre Heike.

Se spunea că în luptă, trăgea de coarda mărețului său arc cu ușurință, o coardă ce părea să fie nevoie de doi bărbați puternici ca să o tragă. De asemenea, dovedise și puterea sa prin faptul că supraviețuise în prima linie la bătălia aprigă de la Ichi-no-Tani.

Poate ca acel uimitor lider militar să fie acest bărbat androgin? Unde ascunde el o asemenea putere în acele brațe subțiri?

Era dificil pentru Yoshitsune să creadă. Și-a întors repede privirea ca să nu fie observit. În spatele lui Noritsune, două creaturi ce păreau a fi Mononoke în formă umană, se aplecau și chicoteau.  Erau ecoul de la sfârșitul cuvintelor lui Noritsune și Dennai, și se învârteau în jur. Comparat cu înfățișările lor, vocile lor erau ciudat de copilărești. Mononoke pe jumătate umani?...Yoshitsune se uita la ei din colțul ochiului. Dennai a oftat greu și s-a îndreptat spre Noritsune.

”Sincer, întotdeauna țipi la mine. Ești nevasta mea?”

La aceste cuvinte, gura lui Noritsune s-a căscat, dar și-a revenit repede.

”C-C-CE!? So...Cine ar...Să te gândești că mă îngrijoram pentru tine!”

Țipa într-o voce și mai subțire, făcându-se roșu la față.

”Și de aceea o spun, întotdeauna mă bați la cap de parcă ești nevasta mea.”

Cei doi Mononoke au repetat ”Bați la cap...” ”Da, bați la cap!” în timp ce rânjeau unul la celălalt.

”Bine, înțeleg. O să te ascult și vin acasă, da? Așa că taci pentru puțin timp.”

Dennai l-a bătut pe Noritsune pe spate, și bărbații s-au întors să se îndrepte în jos pe drumul pe care au venit. Yoshitsune i-a privit cu mare grijă, îndreptându-se în direcție opusă pentru ca și el să plece de acolo.

Și în timp ce făcea asta, unul dintre Mononoke s-a uitat la el și l-a strigat. Zâmbetul lui inocent de mai devreme dispăruse, și ochii îi străluceau ca ai unui animal sălbatic.

”Hey. Cine ești tu?...Persoană suspicioasă.”

Yoshitsune privise peste umăr înapoi în liniște.

”Oprește-te, Kikuōmaru,” l-a avertizat Dennai, dar simțurile ascuțite ale lui Kikuōmaru au observat sclipirea fixă din ochii lui Yoshitsune, și și-a scos pumnalul.

”Ochii tăi. La fel ca a inamicului...Tu ești rău...Te ucid!”

Bărbații, care păreau a fi slujitorii, și-au scos săbiile confuzi și l-au înconjurat rapid pe Yoshitsune. Expresia lui Noritsune nu s-a schimbat nici un pic, ci pur și simplu și-a încrucișat brațele și privea în liniște.

”...”

Ușor sătul, Yoshitsune și-a ridicat ușor privirea spre cer și și-a concentrat atenția. El trebuia să se controleze în timp ce se lupta astfel încât demonul să nu se trezească. Sau, așa credea el, dar când intenția de ucidere se ridica din corpul său, i-a făcut pe slujitori să fie confuzi, și Kikuōmaru arăta și mai multă ostilitate.

”Stai...iertare, iertare!”

Cel care a împrăștiat atmosfera tensă a fost Dennai. Cu un râs puternic și o voce veselă, destul de nepotrivită situației, și-a făcut drum în cerc și a pus un braț în jurul umerilor lui Yoshitsune.

”El este prietenul meu care stă în capitală. Puneți lucrurile alea periculoase deoparte. Cineva o să se rănească. Voi întotdeauna sunteți așa de încordați.”

”Poftim, acest bărbat este prietenul tău, Dennai-sama? Nu ne mai cauza atâtea necazuri!”

Slujitori păreau ușurați și și-au retras săbiile. Auzind cuvintele lui Dennai, Noritsune venise în fața lui Yoshitsune și spusese, ”Îmi cer iertare pentru nepolitețea pe care slujitorii mei au comis-o, te rog să ne ierți...Kiku, cere-ți iertare și tu.”

Apucase capul lui Kikuōmaru și l-a lăsat în jos, aplecându-se și el totodată.

”Iertare. Îmi...pare rău...”

Cealaltă jumătate din perechea de Mononoke, Ginrōmaru, își aplecase și el capul în mod repetat dintr-un anumit motiv, de parcă erau un întreg.

”Iertare...Iertare...”

”Nu vă faceți griji de asta. Sunt bine. Mă duc acasă acum.”

Răspunsese Yoshitsune, arătându-și fața cât mai puțin posibil. Era fericit că soarele apunea și că locul unde stăteau era ascuns în umbră. Dar Noritsune îl strigase în timp ce se îndrepta spre pădure

”Hey, este periculos să mergi singur. Sunt mulți Genji care rătăcesc pe aici cu sete de sânge. Permite unui vasal de al meu să te însoțească acasă.”

”Nu..Pot merge singur.”

”Dar...”

La insistența lui Noritsune, Dennai s-a băgat iar ”El. A spus. Că. Este. Bine. Să călătorești în siguranță acasă!”

Yoshitsune a făcut ușor cu mâna peste umărul său drept răspuns. Dennai i-a privit pentru un moment spatele ce se retrăgea, și apoi l-a strigat iar,

”Hey! Te pot vedea din nou cândva în curând?”

Yoshitsune se oprise.

”...Da. Poate.”

”Din nou!”

”Din nou!”

Kikuōmaru și Ginrōmaru au repetat. L-au privit pe Yoshitsune dispărând în pădure, și apoi au început să se întoarcă pe drumul pe care venise. După un moment, Noritsune s-a întors spre Dennai de parcă își amintise brusc ceva.

”Apropo, cine naiba era acel bărbat?”

”El? El este...” se oprise brusc Dennai cu un rânjet.

”Numele lui este Yoshitsune. Minamoto no Yoshitsune.”

Toată lumea rămăsese fără cuvinte la auzul confesiunii lui Dennai. După un moment de liniște, țipătul lui Noritsune de ”POOOOOOOFTIM!?” s-a auzit în toată pădurea.

Slujitorii se uitau la el șocați, și doar Dennai zâmbea bucuros.

După ce s-a despărțit de grupul lui Dennai, Yoshitsune a sosit la conacul său, și în mod convenabil, a dat peste frații Satō care tocmai plecau. Tsugunobu îl văzuse pe Yoshitsune și părea surprins.

”Huh? Ce s-a întâmplat?”

”Ce s-a întâmplat?...Ei bine, locuiesc aici, așa că am venit acasă.”

”Nu, doar că ai ajuns devreme...Am crezut că ești pe munte ca de obicei, și tocmai voiam să mergem să te chemăm. Nu-i așa, Tadanobu?”

Tadanobu dădea din cap lângă el. Vocea lui Benkei venise de undeva din spatele lui.

”Ei, oricum este un lucru bun. Ne scutește de a te căuta”, a spus el, dând drumul lemnului pe care îl căra pe umeri în vatră cu un zăngănit.

Saburō ieșise din camera centrală, și i-a spus lui Yoshitsune cu o privire de ușurare ”Toată lumea se îngrijora de tine. Conform unor informații pe care Tadanobu și ceilalți le-au aflat, unii din Heike care au traversat pe insula Yashima s-au infiltrat în secret în Kyotp. Este o șansă ca aliații lor care rămân în liniște în capitală să pornească bursc înapoi în acțiune. Dacă se întâmplă să dai peste ei, chiar și tu ai fi în pericol.”

”...Înțeleg. Deci asta se întâmplă.”

A murmurat Yoshitsune de parcă era de acord. Saburō ascultase cu o expresie dubioasă, apoi întrebase ”...Asta se întâmplă? S-a întâmplat ceva?”

”M-am întâlnit cu niște Heike în pădure. Probabil că cei despre care vorbea Tsugunobu...”

”Poftim!?”

Toată lumea îl înconjurase imediat pe Yoshitsune.

”Ce s-a întâmplat!?”

”Te-ai luptat cu ei!?”

”Nu ești rănit, nu!?”

Neputând să scoată vreun cuvânt, Yoshitsune nu era sigur de cum să răspundă. În cele din urmă, a răspuns pur și simplu cu o aluzie de nerăbdare ”Erau niște persoane interesante...”

Lui Benkei îi căzuse fața și gemuse ”...Asta e de rău. Lui Yoshitsune deja a început să-i facă plăcere să ucidă!”

”Nu, nu e adevărat!...Cred că cel pe care l-am întâlnit era Noritsune. Taira no Noritsune. Nici măcar nu ne-am luptat, a fost foarte bine manierat Și-a cerut iertare pentru impunere.”

”Nu este Noritsune unul din generalii de top a lui Heike? Aceea bătălie de la Mizushima pe care Yoshinaka a pierdut-o, a fost parțial din cauză că nu era obișnuit cu luptele navale, dar am auzit că și din cauză că Noritsune era acolo servind drept general, și strategia sa a fost briliantă. Yoshistune, ești norocos că nu a devenit un duel cu el...Nu au realizat cine erai?”

”Nu sunt sigur. Dar mai era un alt Mononofu acolo, și mulțumită lui nu a devenit o luptă. Sunt destul de sigur că numele lui era Dennai...”

”D-Dennai!?” a întrebat Saburō. ”Stai puțin! Nu era...Dennai Noriyoshi, nu!?”

”Da, am presentimentul că acesta era numele lui...Saburō, îl știi?”

Era rândul lui Yoshitsune să întrebe. Expresia lui Benkei era dubioasă.

”De unde știi unul din inamicii Mononofu?”

Toată lumea aștepta răspunsul lui Saburō.

”El...Dennai, Dennai Noriyoshi...”

Inspirase adânc, și o spusese cu o expresie ce sugera că nici măcar lui nu îi venea a crede, ”...a fost prietenul meu din copilărie.”

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (3) 1/2

3.

La sud de Kyoto, într-o pădure mai adâncă în munte decât Uji, stătea Yoshitsune.

În fața lui era un lac ce îi umplea exact câmpul vizual, iar suprafața apei era iluminată de lumina soarelui ce trecea printre copaci. Yoshitsune stătea pe malul lacului, privindu-i unduirile astfel de ore întregi. Poate pentru că era hrănit cu apă de izvor ce venea de undeva, lacul era de un albastru curat, iar iarba de apă, cu frunze subțiri și lungi se legănau elegant în vânt. Era o priveliște minunată. Dar inima lui Yoshitsune nu era alinată de acest peisaj. Mai degrabă, culorile frumoase păreau chiar repulsive pentru el.

Își petrecea zilele uitându-se pur și simplu la lac cu o privire rece, și așteptând ca soarele să apună. Când dormea, era chinuit de coșmarurile cu Yoshinaka și Tomoe, și când era treaz nu se putea opri din a nu se gândi la ei. După bătălia de la Ichi-no-Tani, inima lui era complet frântă.

Splash.

În mijlocul lacului, au apărut balonașe mici, și valurile au început să se întindă. Valurile au devenit treptat mai mari, și doar când părea că suprafața lacului ar erupe, o fată frumoasă a ieșit odată cu picăturile de apă. Părul ei argintiu lung până la șold, lipit de pielea ei palidă și udă, accentua curbele voluptoase a corpului ei. Sânii săi generoși și perfecți formați erau expuși, dar nu arăta semn de jenă, iar picături mici de apă străluceau în genele ei negre ca penele.

Fata care se îmbăia în lac și-a ridicat încet capul, și realizând că Yoshitsune privea în direcția ei, i-a zâmbit luminos. Era un zâmbet care în circumstanțe normale ar fi furat inima unei persoane în câteva secunde, un zâmbet pur și viclean în părți egale. Dar Yoshitsune nu a reacționat deloc, iar privirea sa rece era abătută asupra lacului ca întotdeauna. Fata a înțeles că nu avea loc în ochii lui Yoshitsune, și cu o expresie ușor tristă, a ieșit în liniște din lac. Atunci, complet goală, s-a îndreptat spre Yoshitsune și s-a așezat lângă el. Picături de apă curgeau pe pielea ei fermecătoare de porțelan.

”...”

Fata privea profilul lui Yoshitsune cu ochii ei mari și negri. Recunoscând amărăciunea pe care el încerca cu disperare să o ascundă, și furia sa care nu mai era îndreptată către nimeni, și-a încolăcit brațele sale slabe în jurul gâtului său, apăsându-și corpul ei pe al lui, și îi mângâia părul duios.

Fără ca măcar să se uite la ea, Yoshitsune a respins îmbrățișarea fetei.

”Înapoi, Hiyori...Grăbește-te și îmbracă-te. Ai să răcești...”

”...”

Hiyori îl privea tristă pe Yoshitusne drept răspuns.

Mononoke nu pățesc lucruri ca o răceală...

S-a gândit Hiyori, dar nu avea abilitatea de a exprima asta în cuvinte.

Hiyori îl acompaniase anterior pe Kage; într-un fel, devenise animalul de companie adoptat de prietenul ei Mononoke. Astfel, când Kage arătase un interes în puterea lui Yoshitsune și începuse să îl bântuie, a fost ceva normal ca și Hiyori să stea pe lângă Yoshitsune. Pentru Hiyori, acele zile au fost amuzante. Dar când Yoshinaka l-a invocat pe En, și Kage s-a pierdut în lupta cu el, însăși Hiyori a trecut printr-o schimbare mare.

Forma plină de viață a lui Hiyori, care s-ar putea spune că era ca ceea a unui copil, s-a maturizat brusc, și asemeni unui fluture ce și-a obținut aripile, s-a transformat într-o femeie frumoasă. În același timp, și-a pierdut vocea.

Să fi fost din cauză că pierduse existența de echilibrare a lui Kage? Nimeni nu putea spune. Dar chiar dacă Hiyori își pierduse vocea, Yoshitsune și ceilalți, cumva, întotdeauna știau ce voia ea să spună, și nimeni nu încercase să o forțeze să vorbească.

De departe, se auzea sunetul unui cârd de păsări ce își lua zborul. Un moment mai târziu, se puteau vedea pe cer, strigând și învârtindu-se în aer în formație, în timp ce se îndreptau spre cuibul lor.

Când se făcuse liniște, Yoshitsune a vorbit șoptit.

”Hiyori, du-te tu prima acasă. Dacă se face târziu, Saburō și ceilalți se vor panica.”

Hiyori, care acum își purta kimono-ul ce îl lăsase lângă lac, și-a întors capul de parcă întreba ”Și tu?”

”Eu...am ceva de vorbit cu Kage...Nu îți fă griji pentru mine. Voi veni și eu spre casă curând.” spusese Yoshitsune și zâmbise forțat. Hiyori dăduse din cap în liniște, și a plecat singură pe drumul ce ducea la poalele muntelui.

Hiyori știa că Yoshitsune încă se gândea la Tomoe Gozen. Ea însăși o iubise pe Tomoe atât pentru bunătatea ei și pentru forța impunătoare pe care o posedase. De aceea Hiyori voia să fie ceea care îi alina inima lui Yoshitsune de data aceasta, în locul lui Tomoe. Aceea dorință puternică îi făcuse corpul să crească brusc. Dar pentru Yoshitsune, indiferent de cum Hiyori arăta, ea avea să fie mereu asemeni unei surori mai mici care îl iubea cu nevinovăție.

Indiferent de cât de mult mă rog pentru asta, nu o pot înlocui pe Tomoe.

Hiyori știa asta, și mâhnirea și durerea ei la inabilitatea de a alina sufletul lui Yoshitsune se simțea de parcă avea să-i frângă pieptul.

Vântul bătea dinspre nicăieri, și ușor trecea pe deasupra lacului.

”Kage, ești aici, nu e așa? Vreau să vorbesc cu tine” șoptea Yoshitsune, privind la cer de parcă nu vorbea cu nimeni.

De parcă fusese un semn, aerul de deasupra apei ce susura începuse să strălucească odată cu ea, asemeni unui miraj. Conturul său lucea și se schimba constant, neluând niciodată o formă definită. Luase o formă umană, dar se schimbase în următoarea secundă.

Încă te gândești la Yoshinaka?

Cuvintele nu făcuse vreun sunet, dar în schimb intrase direct în mintea lui Yoshitsune.

De ce suferi? Tu singur ți-ai mâncat prietenul, și totuși, tot tu îi duci dorul?

”...”

Este demonul din tine pe care îl urăști? Sau te urăști pe tine însuți pentru că nu îl poți controla?

”...Kage, oprește-te. Nu despre asta voiam să vorbesc.”

Dar vocea nu îl ascultase pe Yoshitsune și a continuat să vorbească.

Am să îți spun un lucru. Eu am fost cel care a chemat demonul din tine atunci.

Yoshitsune a privit în sus chiar dacă nu voia. Se uita la mirajul din fața lui.

”De ce ai făcut un asemenea lucru?”

Am înțeles pe deplin. Nu ai fi putut să îl ucizi pe Yoshinaka singur. Inițial, intenționasem să am eu însumi grijă de Yoshinaka înainte de acel moment...dar, spre surpriza mea, el îl invocase pe En. Și chiar și pentru mine, să îl trimit pe En în mormântul său a fost ceva ce mi-a luat fiecare picătură de putere ce o avusesem.

”...Ce a fost cu acest ”En”? Ceva ce nici măcar un Mononoke ca tine nu l-a putut înfrânge?”

Conflictul meu cu En a fost o soartă determinată acum mult timp. Mult timp înainte ca tu să te naști.

Cu ceva timp înainte, Yoshitsune auzise de la Kage înșiși că ei au existat în această lume de mai mult de o sută de ani. Era dificil pentru Yoshitsune să își imagineze la ce fel de perioadă de timp se referise Kage când au spus ”acum mult timp”.

Nu era altă cale de a te convinge să-l ucizi pe Yoshinaka decât să trezesc demonul din interiorul tău. Asta îți mai ușurează greutatea de pe sufletul tău puțin?

”...Cum ai putut? Asta nu schimbă faptul că eu l-am ucis”, se răstise Yoshitsune. Mirajul strălucise deasupra apei.

Ce pacoste ești. Ai puterea de a conduce lumea, dacă ai dori, și totuși, lupți împotriva ei. Dar asta este diferența dintre tine și restul de Mononofu...De când te-am întâlnit pe muntele Kurama, te-am bântuit în speranța că voi vedea cum vei folosi aceea putere în această eră de haos, și este așa păcat că nu se va întâmpla...

Expresia lui Yoshitsune a devenit și mai mohorâtă.

Mononoke nu sunt nevulnerabili. Corpul meu a pierit odată cu En. Ceea ce îți vorbește ție acum este voința mea, probabil că ai putea-o numi cenușă fierbinte. Dar și aceasta va slăbi și va dispărea. Îți cer să ai grijă de Hiyori. Într-un fel, ea te iubește...Un Mononoke ce trăiește singur este o existență foarte fragilă.

”Înțeleg...”

Mirajul era mai vag decât înainte, și părea că avea să dispară în orice moment.

Yoshitsune. Nu îți fie frică de demonul ce trăiește în interiorul tău. Ai fost ales. Acceptă-ți soarta, puterea ta, demonul, și trăiește.

”Ales? Ce vrei să spui, ”soartă”? Știi? Atunci spune-mi!”

 Va veni un timp când vei înțelege. Dar este mai mult decât o singură cale. Tu vei fi cel care va alege. Dacă vei fugi de tine însuți, atunci tu vei greși. Înfruntă-te. Asta îți va da puterea de a schimba lumea...

Cuvintele lui Kage au devenit treptat mai slabe. Atunci, odată ce vântul a mai bătut din nou pe suprafața apei, mirajul s-a stins.

”Așteaptă, Kage! KAGE! Nu mă lăsa și tu...!”

Țipetele de durere ale lui Yoshitsune au rămas neauzite, și el nu mai putea simți deloc urma prezenței lui Kage. Nu mai rămăsese nimi, decât un pește mic ce făcea salturi în lac, de parcă nimic nu se întâmplase.