MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (3) 1/2

3.

La sud de Kyoto, într-o pădure mai adâncă în munte decât Uji, stătea Yoshitsune.

În fața lui era un lac ce îi umplea exact câmpul vizual, iar suprafața apei era iluminată de lumina soarelui ce trecea printre copaci. Yoshitsune stătea pe malul lacului, privindu-i unduirile astfel de ore întregi. Poate pentru că era hrănit cu apă de izvor ce venea de undeva, lacul era de un albastru curat, iar iarba de apă, cu frunze subțiri și lungi se legănau elegant în vânt. Era o priveliște minunată. Dar inima lui Yoshitsune nu era alinată de acest peisaj. Mai degrabă, culorile frumoase păreau chiar repulsive pentru el.

Își petrecea zilele uitându-se pur și simplu la lac cu o privire rece, și așteptând ca soarele să apună. Când dormea, era chinuit de coșmarurile cu Yoshinaka și Tomoe, și când era treaz nu se putea opri din a nu se gândi la ei. După bătălia de la Ichi-no-Tani, inima lui era complet frântă.

Splash.

În mijlocul lacului, au apărut balonașe mici, și valurile au început să se întindă. Valurile au devenit treptat mai mari, și doar când părea că suprafața lacului ar erupe, o fată frumoasă a ieșit odată cu picăturile de apă. Părul ei argintiu lung până la șold, lipit de pielea ei palidă și udă, accentua curbele voluptoase a corpului ei. Sânii săi generoși și perfecți formați erau expuși, dar nu arăta semn de jenă, iar picături mici de apă străluceau în genele ei negre ca penele.

Fata care se îmbăia în lac și-a ridicat încet capul, și realizând că Yoshitsune privea în direcția ei, i-a zâmbit luminos. Era un zâmbet care în circumstanțe normale ar fi furat inima unei persoane în câteva secunde, un zâmbet pur și viclean în părți egale. Dar Yoshitsune nu a reacționat deloc, iar privirea sa rece era abătută asupra lacului ca întotdeauna. Fata a înțeles că nu avea loc în ochii lui Yoshitsune, și cu o expresie ușor tristă, a ieșit în liniște din lac. Atunci, complet goală, s-a îndreptat spre Yoshitsune și s-a așezat lângă el. Picături de apă curgeau pe pielea ei fermecătoare de porțelan.

”...”

Fata privea profilul lui Yoshitsune cu ochii ei mari și negri. Recunoscând amărăciunea pe care el încerca cu disperare să o ascundă, și furia sa care nu mai era îndreptată către nimeni, și-a încolăcit brațele sale slabe în jurul gâtului său, apăsându-și corpul ei pe al lui, și îi mângâia părul duios.

Fără ca măcar să se uite la ea, Yoshitsune a respins îmbrățișarea fetei.

”Înapoi, Hiyori...Grăbește-te și îmbracă-te. Ai să răcești...”

”...”

Hiyori îl privea tristă pe Yoshitusne drept răspuns.

Mononoke nu pățesc lucruri ca o răceală...

S-a gândit Hiyori, dar nu avea abilitatea de a exprima asta în cuvinte.

Hiyori îl acompaniase anterior pe Kage; într-un fel, devenise animalul de companie adoptat de prietenul ei Mononoke. Astfel, când Kage arătase un interes în puterea lui Yoshitsune și începuse să îl bântuie, a fost ceva normal ca și Hiyori să stea pe lângă Yoshitsune. Pentru Hiyori, acele zile au fost amuzante. Dar când Yoshinaka l-a invocat pe En, și Kage s-a pierdut în lupta cu el, însăși Hiyori a trecut printr-o schimbare mare.

Forma plină de viață a lui Hiyori, care s-ar putea spune că era ca ceea a unui copil, s-a maturizat brusc, și asemeni unui fluture ce și-a obținut aripile, s-a transformat într-o femeie frumoasă. În același timp, și-a pierdut vocea.

Să fi fost din cauză că pierduse existența de echilibrare a lui Kage? Nimeni nu putea spune. Dar chiar dacă Hiyori își pierduse vocea, Yoshitsune și ceilalți, cumva, întotdeauna știau ce voia ea să spună, și nimeni nu încercase să o forțeze să vorbească.

De departe, se auzea sunetul unui cârd de păsări ce își lua zborul. Un moment mai târziu, se puteau vedea pe cer, strigând și învârtindu-se în aer în formație, în timp ce se îndreptau spre cuibul lor.

Când se făcuse liniște, Yoshitsune a vorbit șoptit.

”Hiyori, du-te tu prima acasă. Dacă se face târziu, Saburō și ceilalți se vor panica.”

Hiyori, care acum își purta kimono-ul ce îl lăsase lângă lac, și-a întors capul de parcă întreba ”Și tu?”

”Eu...am ceva de vorbit cu Kage...Nu îți fă griji pentru mine. Voi veni și eu spre casă curând.” spusese Yoshitsune și zâmbise forțat. Hiyori dăduse din cap în liniște, și a plecat singură pe drumul ce ducea la poalele muntelui.

Hiyori știa că Yoshitsune încă se gândea la Tomoe Gozen. Ea însăși o iubise pe Tomoe atât pentru bunătatea ei și pentru forța impunătoare pe care o posedase. De aceea Hiyori voia să fie ceea care îi alina inima lui Yoshitsune de data aceasta, în locul lui Tomoe. Aceea dorință puternică îi făcuse corpul să crească brusc. Dar pentru Yoshitsune, indiferent de cum Hiyori arăta, ea avea să fie mereu asemeni unei surori mai mici care îl iubea cu nevinovăție.

Indiferent de cât de mult mă rog pentru asta, nu o pot înlocui pe Tomoe.

Hiyori știa asta, și mâhnirea și durerea ei la inabilitatea de a alina sufletul lui Yoshitsune se simțea de parcă avea să-i frângă pieptul.

Vântul bătea dinspre nicăieri, și ușor trecea pe deasupra lacului.

”Kage, ești aici, nu e așa? Vreau să vorbesc cu tine” șoptea Yoshitsune, privind la cer de parcă nu vorbea cu nimeni.

De parcă fusese un semn, aerul de deasupra apei ce susura începuse să strălucească odată cu ea, asemeni unui miraj. Conturul său lucea și se schimba constant, neluând niciodată o formă definită. Luase o formă umană, dar se schimbase în următoarea secundă.

Încă te gândești la Yoshinaka?

Cuvintele nu făcuse vreun sunet, dar în schimb intrase direct în mintea lui Yoshitsune.

De ce suferi? Tu singur ți-ai mâncat prietenul, și totuși, tot tu îi duci dorul?

”...”

Este demonul din tine pe care îl urăști? Sau te urăști pe tine însuți pentru că nu îl poți controla?

”...Kage, oprește-te. Nu despre asta voiam să vorbesc.”

Dar vocea nu îl ascultase pe Yoshitsune și a continuat să vorbească.

Am să îți spun un lucru. Eu am fost cel care a chemat demonul din tine atunci.

Yoshitsune a privit în sus chiar dacă nu voia. Se uita la mirajul din fața lui.

”De ce ai făcut un asemenea lucru?”

Am înțeles pe deplin. Nu ai fi putut să îl ucizi pe Yoshinaka singur. Inițial, intenționasem să am eu însumi grijă de Yoshinaka înainte de acel moment...dar, spre surpriza mea, el îl invocase pe En. Și chiar și pentru mine, să îl trimit pe En în mormântul său a fost ceva ce mi-a luat fiecare picătură de putere ce o avusesem.

”...Ce a fost cu acest ”En”? Ceva ce nici măcar un Mononoke ca tine nu l-a putut înfrânge?”

Conflictul meu cu En a fost o soartă determinată acum mult timp. Mult timp înainte ca tu să te naști.

Cu ceva timp înainte, Yoshitsune auzise de la Kage înșiși că ei au existat în această lume de mai mult de o sută de ani. Era dificil pentru Yoshitsune să își imagineze la ce fel de perioadă de timp se referise Kage când au spus ”acum mult timp”.

Nu era altă cale de a te convinge să-l ucizi pe Yoshinaka decât să trezesc demonul din interiorul tău. Asta îți mai ușurează greutatea de pe sufletul tău puțin?

”...Cum ai putut? Asta nu schimbă faptul că eu l-am ucis”, se răstise Yoshitsune. Mirajul strălucise deasupra apei.

Ce pacoste ești. Ai puterea de a conduce lumea, dacă ai dori, și totuși, lupți împotriva ei. Dar asta este diferența dintre tine și restul de Mononofu...De când te-am întâlnit pe muntele Kurama, te-am bântuit în speranța că voi vedea cum vei folosi aceea putere în această eră de haos, și este așa păcat că nu se va întâmpla...

Expresia lui Yoshitsune a devenit și mai mohorâtă.

Mononoke nu sunt nevulnerabili. Corpul meu a pierit odată cu En. Ceea ce îți vorbește ție acum este voința mea, probabil că ai putea-o numi cenușă fierbinte. Dar și aceasta va slăbi și va dispărea. Îți cer să ai grijă de Hiyori. Într-un fel, ea te iubește...Un Mononoke ce trăiește singur este o existență foarte fragilă.

”Înțeleg...”

Mirajul era mai vag decât înainte, și părea că avea să dispară în orice moment.

Yoshitsune. Nu îți fie frică de demonul ce trăiește în interiorul tău. Ai fost ales. Acceptă-ți soarta, puterea ta, demonul, și trăiește.

”Ales? Ce vrei să spui, ”soartă”? Știi? Atunci spune-mi!”

 Va veni un timp când vei înțelege. Dar este mai mult decât o singură cale. Tu vei fi cel care va alege. Dacă vei fugi de tine însuți, atunci tu vei greși. Înfruntă-te. Asta îți va da puterea de a schimba lumea...

Cuvintele lui Kage au devenit treptat mai slabe. Atunci, odată ce vântul a mai bătut din nou pe suprafața apei, mirajul s-a stins.

”Așteaptă, Kage! KAGE! Nu mă lăsa și tu...!”

Țipetele de durere ale lui Yoshitsune au rămas neauzite, și el nu mai putea simți deloc urma prezenței lui Kage. Nu mai rămăsese nimi, decât un pește mic ce făcea salturi în lac, de parcă nimic nu se întâmplase.