MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (3) 2/2

Pe când timpul trecea, zgomotul insectelor devenise se făcuse mai puternic, devenind un cor uimitor. Lângă lac, frații Satō, Kikuōmaru și Ginrōmaru erau cu toții întinși pe pământ, dormind. Benkei abia reușea să mai stea drept, dar corpul său se legăna dintr-o parte în alta, într-un arc mare. Se părea că el însuși nu observase asta.

”Heeey tu, Tomomori. Cu siguuuuuranță poți bea, nenorocitule...Hic!”

Benkei îl tachina pe Tomomori, și Noritsune se răsti la el cu vorbe jignitoare, ”Hey, călugăr ticălos! Adresează-te cu Tomomori-sama...Dacă nu, o să...te tai în bucățele....și te fac chifle...tocană de mistreț...”

Ajunsese până aici înainte de a cădea în față, respirând de parcă adormise. Benkei izbucni în râs.

”Bahahaha...Cum e asta? Ai pierdut? Ești cu o sută de ani, două luni și zece zile în urmă pentru a mă înfrânge pe mine, Benkei! Hehehehe...heeeh.”

Atunci, și Benkei căzuse pe spate cu un zgomot puternic, și imediat începuse să sforăie tare.

Tomomori zâmbise și oftase de ușurare.”

”Ei bine, ei bine...cei doi zgomotoși au adormit în cele din urmă...”

Lângă el, Dennai și Saburō abia mai erau conștienți, dar ochii lui Saburō deja se dădeau peste cap.

”Hey Saburō, nu adormi încă...Tu trebuie să supraveghezi pe restul dintre noi.”

”Iertare...Eu...Eu am terminat...”spusese, și se prăbușise. Dennai îl scuturase de umăr și spusese,

”Eu o să mai beau una! Uugh...trebuie să mă ușurez...”

El se împleticea către pădure. Yoshitsune luase sticla, și turnase sake în cupa lui Tomomori, spunând ”Ești destul de puternic.”

”Oh nu, Lord Yoshitsune, tu însuți ești un băutor destul de puternic.”

”...Doar spune-mi Yoshitsune. Ești mai în vârstă decât mine, și așa mă strigă prietenii. Mă simt mai comfortabil dacă nu folosesc titluri.”

”Chiar dacă ești inamicul meu, nu aș putea niciodată să mă refer la un general atât de neoficial...Dar...da...Dacă sunt mai bun ca tine în acest concurs de băut, atunci te voi numi frate.”

Lui Yoshitsune îi se părea neașteptat. Să creadă că un asemenea Mononofu exista printre fii lui Kiyomori, bărbatul care îi ucidese tatăl. Și că el și acel Mononofu își vor turna unul altuia sake. În mod ciudat, nu simțea ură adunându-se în el. Și nu simțea că Tomomori avea vreo ură față de el. Avea sentimentul că drumul către pace, cel în care credea pe jumătate și de care se îndoia pe cealaltă jumătate, ar putea să nu fie doar un simplu vis dacă lucra împreună cu Tomomori. Simțise chiar că era un mare păcat că nu îi întâlnise pe Dennai sau pe Tomomori mai devreme.

”Fratele meu ar fi cu siguranță surprins să audă asta. Cel din Heike și cel la care mă refer eu ca frate.”

”Hahaha! Oamenii devin separați de mii de kilometri, dar bucuria încape într-o cupă de sake.” (Tomomori îl citează pe poetul Li Bai, acest poem este cunoscu în japoneză ca ”Kouka Nite Shoushitei Wakaru” – ”La revedere, fratele meu din Jiangxia”.)

”Hm?”

”Este poemul meu preferat. Chiar dacă oamenii se depărtează, inimile lor sunt amândouă într-o cupă de sake...Nu crezi?”

Tomomori și-a ridicat cupa către lună, și apoi a golit-o pe toată dintr-o suflare. Yoshitsune l-a privit și atunci, a băut și el propria sa cupa de sake drept răspuns. Hiyori le-a dat o nouă sticlă.

”Așadar, Lord Yoshitsune. Să ne întoarcem la subiectul principal? După cum tșii, noi Heike am dori să continuăm negocierile. Desigur, ambele părți vor avea condiții. Împăratul sihastru dorește ca noi să înapoiem împăratul și cele trei comori. Dacă va face ca dreptatea să devină realitate, atunci suntem dispuși să facem asta. Și de asemenea cred că nu mai este o eră în care noi Mononofu ar trebui să ne arătăm colții unul la celălalt. Dacă amândoi servim Curtea Imperială, atunci ar trebui fiecare să ne asumăm propriile rolulri...Care sunt gândurile tale, Lord Yoshitsune?”

”Eu...nu pot înțelege...de ce Mononofu, de ce prietenii trebuie să se ucidă unul pe celălalt. Dacă putem opri asta prin crearea de pace, atunci sunt de acord.

Imaginea lui Yoshinaka apăru în mintea lui Yoshitsune, și pieptul său simțea durere. Tomomori simțise sentimentele sale.

”Am auzit de la Dennai...Se pare că ceva ți s-a întâmplat, ceea ce este greu de îndurat.”

”...”

Yoshitsune rămăsese tăcut. Tomomori și-a îndreptat poziția și s-a întors să privească direct către el.

”Lord Yoshitsune, îmi cer iertare pentru nerușinarea mea, dar îți pot atinge chipul? Nu îți fă griji, nu te voi mânca. Puterea mea este să văd în inimile oamenilor...Sunt curios să privesc în a ta, Lord Yoshitsune.”

Yoshitsune se gândise pentru un moment.

”Nu mă deranjează. Nu va durea, și va fi ceva amuzament pentru a merge cu sake,” râsese el, indiferent.

”Iartă-mă,” spusese Tomomori, mutându-se în spatele lui Yoshitsune, care închisese ochii. Tomomori pusese în liniște mâinile pe fiecare parte a capului lui Yoshitsune, și își concentrase mintea. Hiyori privea la amândoi cu nerăbdare. Eventual, se părea că Tomomori simțise ceva.

”Acei...Yoshinaka și Tomoe...înțeleg...ai pierdut niște prieteni dragi...”

Expresia lui Tomomori devenise brusc întunecată. Își încruntase sprâncenele pentru un moment, apoi, într-o voce care abia suna a voce, icnise ”Ce-”. Din reflex, încercase să-și retragă mâinile, dar erau încremenite. Speriat de sentimentul de a fi atras, și-a tras mâinile cu forța, și a sărit pe jumătate înapoi, privind la Yoshitsune. Chipul său arăta de parcă văzuse ceva nenatural. Yoshitsune și-a deschis ochii încet, și zâmbi trist.

”...Ce s-a întâmplat? Ai văzut probabil un demon?”

Tomomori rămăsese fără cuvinte. În cele din urmă râse.

Luptăm un război cu acest monstru drept inamicul nostru?

”Heh....Hahahahaha! Cum am putea câștiga împotriva acestui lucru! Trebuie să îi mulțumesc lui Dennai. Heike chiar urma să meargă pe drumul către propria lor distrugere. Mulțumesc, Lord Yoshitsune...nu, frate. De acum încolo, așa te voi striga.”

Îi întinsese entuziasmat sticla lui Yoshitsune.”

”...Înțeles, frate.”

”Seara aceasta a fost cu adevărat o întâlnire fantastică. Ah, simt că vreau să beau mai mult. Acum, frate, mă voi bucura de compania ta pentru încă ceva timp!”

Yoshitsune luase cupa de sake în liniște.

Dennai se întorsese din pădure la un moment dat, și îi privea în liniște în timp ce se sprijinea de un copac mare.

În cele din urmă, cerul estic începuse să se lumineze, și țipătul insectelor se oprise, înlocuit de cântul păsărilor. Soarele dimineții se ridicase deasupra graniței dintre cer și munți.

Pe cerul vestic, luna încă rămăsese vagă.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (3) 1/2

3.

În jur de trei săptămâni au trecut de când scrisoarea de la Dennai sosise.

Pe malul lacului unde l-au întâlnit pe Yoshitsune în timp ce intrau în Kyoto, Tomomori și ceilalți așteptau ca Yoshitsune să apară.

În această perioadă a anului, verdele puternic al noilor frunze era frumos în timpul zilei, dar acum soarele apusese și întunericul se întinsese în pădure. Nu erau semne că altcineva ar putea trece pe acici, și doar țipetele insectelor suna de jur împrejur.

Tomomori stătea cu spatele către lac, și Noritsune și Dennai stăteau fiecare de câte o parte a sa. Tomomori și Noritsune erau îmbrăcați în kiraginu, costumul formal al nobilor.

Chiar și pentru Tomomori, această întâlnire secretă era un risc. Scrisoarea i-a fost înmânată în siguranță lui Yoshitsune, și Dennai a confirmat că, așa cum a instruit, o fundă din hârtie a fost legată e un pin drept semn al acceptării. Totuși, nu era surprinzător dacă Yoshitsune se gândea că aceasta ar putea fi oportunitatea perfectă de a captura generalii Heike. Tot ce puteau ei face era să se încreadă în caracterul lui Yoshitsune.

Noritsune devenise rapid iritat, și nu încerca să ascundă acest lucru.

”Frate, timpul pentru întâlnirea promisă cu Yoshitsune a trecut de mult timp. Cum era de așteptat, asta a fost o idee nebunească. Dacă ei vin cu soldați în spate și ne înconjoară, s-ar putea să nu te pot proteja de ei toți.”

”Calmează-te, Nori.”

Cu ochii închiși, Tomomori l-a redus la tăcere, dar apoi a dat un ordin către Kikuōmru și Ginrōmaru, care erau în spatele lui Nori. ”Kiku, Gin, stați la distanță și pregătiți-vă pentru un atac surpriză din partea inamicului.”

Kikuōmaru și Ginrōmaru, care păreau mai degrabă plictisiți, au dat din cap veseli.

”Stați în spate! Încă nu este timpul să faceți vreo mișcare...Ați înțeles? Noi suntem cei care i-am chemat aici. Dacă noi atacăm primi, atunci nu va mai fi niciodată o cale către pace!”

Auzind vocea aspră a lui Tomomori, Ginrōmaru a întrebat cu o expresie confuză, ”...Inamici...Ucide? Nu ucide?”

Lângă el, Kikuōmaru i-a dat un ghiont.

”Prostule. Inamici, ucizi!”

”Nu, nu îi ucizi!” spusese Dennai, cu o neînțelegere de șoc. Kikuōmaru și Ginrōmaru se uitau la Noritsune de parcă îl implorau să le dea răspunsul corect. Noritsune se uita în întunericul dinaintea lui și abia răspunsese, ”...Nu vă mișcați deocamdată.”

În câmpul vizual al lui Noritsune, el putea vedea lumina tremurândă a unei torțe ce venea dintre copacii de dinainte. Saburō apăruse primul, ținând torța, urmat de Benkei, Yoshitsune, Hiyori și frații Satō. Yoshitsune încercase de nenumărate ori să o convingă pe Hiyori să aștepte la conac, dar ea l-a ignorat cu încăpățânare și a venit oricum.

Când Saburō l-a văzut pe Dennai, spusese ”Ne pare rău că am întârziat. Drumul acesta este mult mai dificil de urmat noaptea decât am crezut. A durat ceva timp.”

Se uitase la Dennai cu o expresie din inimă. ”Nu ne-am văzut de mult timp, Dennai.  Arăți destul de bine, nu-i așa?...Îți amintești de mine?”

Întrebase Saburō într-o manieră glumeață, și Dennai se uitase la el cu îndoială în timp ce vorbise, dar atunci și-a recunoscut vechiul preieten și a răspuns imediat, ”Tu ești...Saburō? Ise Saburō!? Ce faci aici!?”

”Yoshitsune, cel pe care l-ai întâlnit în pădure, este stăpânul meu. Am fost surprins când l-am auzit menționându-ți numele, Dennai.”

”Și eu sunt surprins! Nu îmi vine să cred că te întâlnesc iar într-un astfel de loc! Gahahaha!”

Noritsune intervenise direct în vorbăria lui Dennai. ”Iertare să vă întrerup când vă distrați așa de mult, dar acesta este doar un mod de a ne atrage într-o capcană?”

La aceste cuvinte, Benkei l-a fixat pe Noritsune cu o privire furioasă. ”Hey, hey, hey, despre ce naiba vorbești? Voi sunteți cei care ne-ați chemat aici!”

”Și ce?...Și ce e cu hainele acestea? O să avem o conversație importantă și voi nici măcar nu veniți îmbrăcați formal...? Mononofu din est nu au maniere?...Frate, este așa cum am spus, îi jignesc pe Heike!”

”Noritsune, calmează-te!”

Cu un chip aspru, Tomomori l-a certat pe Noritsune, dar Benkei a fost provocat de confruntarea lui Noritsune, și sângele îi se urcase la cap.

”Noritsune...Huh, ești tu acel Noritsune pe care îl numesc ”Cel mai puternic Heike”? Și totuși, ai așa un corp mic și firav. Fața ta mai și arată a femeie...”

Noritsune pufăise, și se uita la Benkei cu o privire rece ca gheața. Era de parcă era o persoană diferită față de certurile sale zilnice cu Dennai, expresia sa era calmă și provocatoare.

”Cred că Genji sunt chiar duri pentru soldați, încât să aducă un mistreț cu ei.”

”Nu mă provoca, cretinule...Dacă chiar vrei să te lupți, atunci ce ar fi să o facem chiar aici? Ei bine, presupun că nu poți în hainele alea drăguțe ale tale, nu?”

”Nu este nici o problemă. Mă pot mișca destul de bine în ele încât să dobor un mistreț. Dar decât să mă lupt cu un porc ca tine, sunt mai interesat de el...Nu simți la fel, Yoshitsune?”

Tomomori reacționase la acele cuvinte. Așadar, acela este Yoshitsune.

”Ce ai spus!?”

Pierzându-și cumpătul, Benkei înaintase, și Kikuōmaru și Ginrōmaru s-au băgat repede în fața lui Noritsune. Kikuōmaru era în poziție perfectă pentru luptă, și se aruncase asupra lui Benkei fără vreun moment de ezitare. Benkei făcuse la fel, învârtându-și niganata în jos.

Totul s-a întâmplat într-o clipită. Se auzise sunetul tăișurilor lovindu-se, și Yoshitsune stătea între Kikuōmaru și Benkei, oprindu-le lamele cu câte un pumnal ținut în fiecare mână. ”Oh!” spusese Noritsune, ridicându-și sprâncenele și privind cu un interes profund.

”Opriți-vă, amândoi! Benkei, înapoi!” spusese Yoshitsune, și îl făcuse pe Benkei să zboare cu un șut decisiv. Dar Kikuōmaru își începuse imediat următorul atac. Lamele sale venise către Yoshitsune în mod repetat cu o viteză uimitoare, și abia reușind să îi evite atacurile, Yoshitsune îi văzuse pe Tsugunobu și Tadanobu pregătindu-se să-și scoată săbiile.

”NU faceți nici o mișcare!” ordonase Yoshitsune cu o voce aspră. Țintind să-l lovească în acel moment, Kikuōmaru se aruncase asupra lui Yoshitsune. Yoshitsune își răsucise repede corpul, și simultan, îl lovise pe Kikuōmaru cu genunchiul în stomac.

”Guh...”

Kikuōmaru a gemut și s-a ghemuit. Dennai a tot încercat să se pună între ei, dar nu putea urmări viteza mișcărilor lor. Kikuōmaru se oprise în cele din urmă din a se mișca, așa că Dennai a țipat ”Kiku, oprește-te!...Hey, Nori! Fă-l pe Kiku să se oprească!”

”Contează totuși? Dacă Yoshitsune o să moară de la o asemenea simplă luptă, atunci să-l ucidem este cel mai ușor mod de a termina războiul,” răspunsese Noritsune, indiferent. El observase că chiar dacă Yoshitsune bloca atacurile lui Kikuōmaru, el nu făcea nici o încercare de a ataca cu propriile sale pumnale.

Ce o fi cu el? Îl ia ușor pe Kikuōmaru? Și pe când Noritsune se gândise la asta, Kikuōmaru aruncase un alt atac asupra lui Yoshitsune.

”...Tch.”

Yoshitsune țâțâise. Îl putea răni pe Kikuōmaru și să-l oprească din a se mișca. Dar sângele vărsat ar putea face ca sângele de demon din el să se răscolească. Yoshitsune știa asta, și astfel încerca din greu să se controleze în timp ce lupta. Pumnalul său găsise gâtul lui Kikuōmaru, dar lama se oprise perfect doar la un fir de păr distanță de piele. Kikuōmaru scăpase de atac, dar Yoshitsune continuase cu o lovitură de picior răsucită. Forța l-a trimis pe Kikuōmaru cât colo.

”Oprește-te!”

Fusese Ginrōmaru cel care țipase. Se întorsese către Yoshitsune și își întinsese ambele mâini, folosindu-și puterea în timp ce striga. Yoshitsune își simțese imediat întregul trup înțepenit. Se chinuia cu disperare să se miște, dar nu putea ridica nici măcar un deget. Benkei și ceilalți stăteau uluiți, neînțelegând ceea ce se întâmpla. Ginrōmaru își lăsase ușor mâinile în jos, și făcând asta, corpul lui Yoshitsune se scufundase în pământ.

”Ugh...!”

Realizând care era puterea lui Ginrōmaru, Tadanobu își ridicase sabia pentru a-l opri. Yoshitsune îl văzuse și se forțase cuvintele să iasă din gâtul său,

”Oprește-te...am spus...nu mișca...!”

Pe când spusese asta, își focusase conștiința asupra propriului său corp, și cu un strigăt, respinsese puterea lui Ginrōmaru.

”Ce!? Puterea mea? Nu funcționează. Pe el?”

Lângă Ginrōmaru care era șocat, Kikuōmaru se holba la Yoshitsune.

”Ucid...! Tu...Cu siguranță ucid!!!”

Și din moment ce atmosfera redevenea tensionată, Tomomori pășise ferm între cei doi și țipase,

”VREȚI SĂ VĂ OPRIȚI!?”

Se auzise cum și-au luat zborul un cârd de păsări, surprinse de țipătul puternic. Ginrōmaru se ferise speriat.

Tomomori oftase din greu, și privise la chipurile tuturor care erau prezenți.

”Fiecare dintre voi...Chiar vă gândiți la țara aceasta!? Credeți că ne-am adunat în seara aceasta pentru o luptă!? Ați uitat că am aranjat această întâlnire pentru a crea o cale prin care atât Heike cât și Genji să trăiască fără să fie distruse!?”

Fără a face o pauză, Tomomori s-a întors către Yoshitsune și a făcut o plecăciune.

”...Dacă te-am ofensat, mă închin pentru iertare. Așadar tu ești Lord Yoshitsune. Îți sunt sincer recunoscător că ai acceptat oferta noastră de a ne întâlni. Eu sunt Taira no Tomomori...Mai întâi, să ne așezăm și să vorbim.”

Tomomori se așezase nepăzit în timp ce spusese asta. În timp ce Saburō și Benkei se uitau uimiți, Hiyori sosise cărând o sticlă mare. Era sake pe care Tomomori îl pregătise și îl adusese aici pe cal.

”Oh, ai observat asta? Deci ești singura care înțelege scopul său. Apreciez.”

El luase sticla și o pusese în fața tuturor cu o bufnitură.

”Ce spuneți? Dacă vreți să concurați, atunci făceți-o după placul inimii! Dar nu va fi un concurs de săbii, ci de băut!”

”Huh? F-Frate!”

Noritsune se uita la Tomomori în gol. Tomomori avea un zâmbet neastâmpărat pe chipul său.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (2) 2/2

După ce ieșise asemeni unei furtuni din conac, Benkei se așezase pe un bolovan mare într-o pădure de bambus din spatele clădirii, privind în sus la lună. Acest loc ducea spre munți, și ușoara sa înălțime oferea o priveliște bună asupra împrejurimilor. Deseori Benkei bea sake aici în timp ce privea la lună.

Simțind brusc ceva, el se întorsese, și o văzuse pe Hiyori stând singură, la o mică distanță. Părul ei argintiu strălucea, și pielea ei palidă se remarca în întuneric. Era la fel de frumoasă ca un crin alb în lumina lunii.

”Oh, tu ești, Hiyori...”

Hiyori făcuse o expresie de parcă voia să spună ”În sfârșit m-ai observat”, în timp ce se apropiase de Benkei și se așezase de una singură lângă el. Benkei continua să se uite la lună.

”Cu siguranță este o lună frumoasă...Mă întreb de câte ori voi mai putea vedea o asemenea lună?”

Era un moment rar de sentimentalism de la el. Hiyori îi zâmbise drept răspuns, și se întorsese spre Benkei, spunând cuvintele doar din gură. Benkei îi citise buzele.

”Poftim?...Huh? Nu este în caracterul meu?”

Hiyori dăduse din cap afirmativ.

”Taci! Chiar și eu știu asta!”

”...”

Cu o expresie ușor îngrijorată, și-a înclinat capul să privească la Benkei.

”...Nu este vorba că nu înțeleg. Pentru a deschide o nouă cale, este nevoie să faci ceva nerezonabil.”

Ochii frumoși și inocenți ai lui Hiyori, care păreau destul de pătrunzători încât să fii atras în ei, a scos în mod natural adevăratele sentimente ale lui Benkei.

”Dar, nu pot scăpa de sentimentul că Yoshitsune se îndreaptă acum chiar spre mijlocul unui vârtej masiv. Acum zece ani, când a spus că va renunța la preoție și va părăsi muntele Kurama, și apoi când a decis să părăsească Ōshū și să meargă la Lord Yoritomo în Kamakura, am avut același sentiment. El merge înainte de unul singur și încearcă să aleagă calea periculoasă. Dacă continuă să alerge astfel, atunci într-o zi el o să...o să...La naiba!”

Chipul lui Benkei s-a schimbat, și lacrimi au început să se adune în ochii săi. Și-a întors chipul într-o încercare disperată de a ascunde asta de Hiyori. Hiyori era surprinsă de lacrimile sale, dar și-a pus tandru brațele în jurul brațului său, și ușor și-a așezat capul pe umărul său. Benkei era complet tulburat.

”Hey...! Oi, oprește-te! Este jenant!”

Benkei încercase să-și elibereze brațul, dar Hiyori nu i-a dat drumul. Eventual a renunțat și a lăsat să-i scape un oft lung.

”...Iertare. Presupun că te-am făcut să te îngrijorezi. Este în ordine. Îl voi proteja pe Yoshitsune. Chiar dacă asta mă ucide.”

Hiyori și-a ridicat capul și a început iar să spună cuvintele cu gura.

Nu-vreau-ca-și-tu-să-mori-Ben-kei

Citindu-i buzele, Benkei privise la lună pentru a-și reține lacrimile care se adunau iar în ochii lui.

”Prostuțo...! Chiar crezi că voi muri așa de ușor!?...Cred că îmbătrânesc. Cumva am început să plâng la astfel de lucruri. Este patetic...”

Hiyori dădea din cap cu entuziasm, încă ținându-se de brațul lui.

”Taci din gură și vedeți de treaba ta!...Dar...mulțumesc. Sunt bine acum. Întoarce-te prima la conac, Hiyori. Tocmai ce m-am enervat și am țipat la ei, așa că mă voi întoarce după ce m-am calmat puțin.”

Hiyori privea la Benkei cu o expresie de ușurare, și apoi s-a ridicat energic și a fugit înapoi pe potecă. Purta un zâmbet mândru, de parcă era fericită că i-a anilat suferința lui Benkei. Benkei privea în timp ce ea fugea, încrucișându-i mâinile de parcă voia să se scuture de jena sa. Se așezase cu picioarele încrucișate și strigase dezamăgit.

”Hey, este înfricosător să spionezi oamenii! De ce nu ieși?”

La câțiva metri de unde stătea Benkei, Yoshitsune ieșise ușor dintre bamboo, scărpinându-se în cap jenat.

”Nu spionam sau ceva...Eu doar...Îmi așteptam rândul.”

Yoshitsune zâmbea în timp ce se așezase lângă Benkei.

”Ține, ai uitat asta”, a spus el, înmânându-i lui Benkei cupa și sticluța preferată de sake. Benkei le-a acceptat în liniște.

”Îmi pare rău, pentru că întotdeauna îți fac necazuri, Benkei. Dar vreau să opresc luptele dintre Mononofu și să nu se mai ucidă între ei. Să continuăm să luptăm până una dintre părți este distrusă nu trebuie să fie răspunsul, nu?”

”Mononofu s-a născut să lupte. De aceea avem puteri. Ne face diferiți față de oameni, care doar se pot ruga. Noi trebuie să ne folosim puterile pentru a încheia războaiele.”

”Chiar așa este?”

”Mn?”

”Și cum ar fi dacă chiar existența de Mononofu este cauza tuturor războaielor?”

”...”

”Kage mi-a spus. Că eventual voi înțelege motivul pentru care demonul m-a ales.”

Benkei s-a întors către Yoshitsune surprins.

”M-am tot gândit la asta în tot acest timp. Poate că demonul există pentru a șterge existența fiecărui Mononofu de pe fața pământului...”

”Yoshitsune...”

”Asta cu siguranță ar opri războiul. Dar nu vreau să aleg aceea cale. Nu vreau să devin un demon. Vreau să acționez după propria mea voință, nu a demonului, și să deschid calea în care eu cred.”

”Deși, așa stau lucrurile. Înțeleg. Pentru asta suntem noi aici.”

Benkei și-a umplut cupa de sake până la margine, și apoi a băut totul într-o răsuflare. Yoshitsune a furat sticluța de la el, și apoi i-a reumplut cupa.

”Benkei, este ceva ce am tot vrut să te întreb...Nu am nici o amintire de când eram mic. Dar atât cât îmi amintesc, tu ai fost lângă mine. Dar tu nu ești tatăl meu sau orice altceva, ceea ce este cam ciudat...De ce?”

”As-Asta e...! P-Pentru că am fost rugat!”

”De către cine?”

”...”

”...Probabil că adevărul este că, ai venit să mă ucizi din cauza demonului din mine?”

Benkei și-a scăpat cupa de sake pe care îl bea.

”As...! Asta nu este așa deloc! Ah, nuuuu, sake-ul meu prețios...!!!”

Văzând zbuciumul lui Benkei, Yoshitsune a scuipat propriul său sake râzând. ”Nu, este în regulă. Asta nu mai contează deloc...Mai degrabă, sunt cu adevărat recunoscător că încă ești aici cu mine.”

”La naiba, între tine și Hiyori. Așa am terminat-o cu tâmpeniile astea de sentimentalisme în seara asta!”

Probabil pentru a-și ascunde jena, Benkei a furat înapoi sticluța de la Yoshitsune și a turnat și băut din cupa sa de sake iar și iar. Râzând, Yoshitsune stătea, și privind în sus la la luna ce aproape era plină, vorbise șoptit.

”Benkei, aș vrea să-ți cer ceva.”

”Ce vlei? Nu am bani.”

”Dacă devin iar demon, și nu mă pot schimba înapoi...”

Yoshitsune se întorsese ușor să privească la Benkei.

”Atunci mă vei ucide.”

Rămânând fără cuvinte, Benkei se holba înapoi la Yoshitsune. În lumina lunii, figura lui părea ca dintr-un vis, și din expresia sa, Benkei simțea o voință puternică căruia nu îi te putea opune. Tăcearea se așternuse între ei. În cele din urmă, Benkei se hotărâse și vorbise.

”...Am înțeles. Dacă asta se întâmplă, te voi ucide.”

”...Mulțumesc,” spusese Yoshitsune.

Privise la lună încă o dată și spusese ”Această lună este martora noastră în această seară.”

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (2) 1/2

2.

”Mă opun acestui lucru! Mă opun absolut acestui lucru!

Vocea ascuțită a lui Benkei se auzise în tot conacul lui Yoshitsune.

Yoshitsune, Benkei, Saburō și frații Satō stăteau în cerc în centru cu expresii grave pe chip.

Hiyori stătea la distanță mică, privindu-i anxioasă pe Yoshitsune și ceilalți.

”Calmează-te, Benkei,” spusese Saburō ușor, încă privind la scrisoare.

”Cum naiba pot să mă calmez? Chiar intenționezi cu seriozitate să crezi o scrisoare care nici măcar nu poate fi reală, și să ții negocieri de pace cu Heike!? Dacă este o capcană!?”

În aceea seară, un kamuro vizitase conacul lui Yoshitsune. Kamuro erau servitorii tineri cu părul tăiat scurt, și Taira no Kiyomori îi împrăștiase inițial pe mulți dintre ei în capitală drept spionii săi, pentru a aduna informații. Acest kamuro era unul dintre cei care încă rămăsese în capitală.

Kamuro spusese că venise să livreze o scrisoare pentru Yoshitsune. Expeditorul era ”Dennai Noriyoshi”, dar el însuși nu știa cine era aceea persoană. I s-a spus ”Dacă spui numele ”Dennai”, Yoshitsune va știi” și așa i-a spus soldatului ce stătea de pază.

Soldatul fusese nesigur de ceea ce trebuia să facă, dar tocmai în acel moment, Saburō se întorsese din patrula sa. Întrebase de situație, și când auzise numele de ”Dennai”, a luat grăbit scrisoarea în propriile sale mâini.

Întorcându-se la conac, Saburō înmânase imediat scrisoarea lui Yoshitsune.

Scrisoarea spunea că stăpânul lui Dennai, Taira no Tomomori, dorea să găsească o cale către pace, și astfel ar dori mai întâi să se întâlnească cu Yoshitsune în secret, și chiar a și specificat o dată și un loc pentru întâlnirea secretă.

Saburō era surprins să afle că prietenul său din copilărie, Dennai, servea un asemenea general puternic. Dar din moment ce Tomomori era comandantul tuturor celor din clanul Heike de la moartea lui Kiyomori, și vorbit de bine chiar și printre Genji, părea în mod ciudat liniștit.

”El...Dennai, nu este genul de bărbat care ar acționa în scop propriu. Nu a arătat niciodată vreun interes în bogăție sau faimă. Dacă aceasta este o ofertă de la lordul pe care Dennai a ales să-l urmeze, atunci eu...eu vreau să cred în ea.”

Saburō spusese asta de parcă încerca să-și determine propriile sale sentimente.

”Cum putem pur și simplu să-l credem astfel!? Bine, deci să presupunem de dragul argumentului că Dennai este un personaj bun. Nu este o șansă bună ca el să fi fost păcălit de Tomomori? Heike au fost prinși la înghesuială, nu crezi că ar putea face orice pentru a câștiga, indiferent de cât de laș este acest lucru!? Cu siguranță știu numele lui Yoshitsune de la atacul surpriză de la Ichi-no-Tani. Îl cheamă în mod deliberat pe bărbatul care i-a învins, ar trebui să fii nebun să te gândești că asta nu este o capcană! Nu-i așa!?”

De obicei, sporovăiala spurcată a lui Benkei l-ar fi făcut să fie ușor să-i scapi, dar era clar că gândea repede. Era mai în vârstă decât Yoshitsune și ceilalți, și văzuse destul din răutatea oamenilor și a celor ce erau Mononofu încât să fie sătul de asta. O parte din rolul său era să-i oprească pe Yoshitsune și Saburō atunci când erau naivi.

Ascultând schimbul de vorbe dintre Benkei și Saburō, Tadanobu își deschisese gura ezitând.

”Poate că de aceea...Faptul că Heike se află într-o poziție foarte dureroasă poate fi motivul pentru care vor să sfârșească războiul...Oricum, cred că nu este alt mod de a ști decât dacă facem o încercare să-i întâlnim.

”Da, și dacă te duci să-i întâlnești și te gândești ”Da, este o capcană” atunci va fi mult prea târziu! Ce am face dacă ceva i s-ar întâmpla lui Yoshitsune!?”

”Este de datoria noastră să-l protejăm cu propriile noastre vieți astfel încât nimic nu se poate întâmpla!” spusese Tsugunobu ferm. Tadanobu a continuat, ”Benkei, nu vrei și tu ca acest război să se termine? Dacă războiul continuă, mulți Mononofu vor muri. Și astfel vor fi prinși mulți oameni în el. Deci, nu vrei să-ți folosești viața să oprești războiul, decât să-l continui?”

”...Tch.”

Benkei nu avea un răspuns, așadar continua să se uite la Tadanobu cu o expresie aspră. Fusese un moment de liniște, și atunci, Yoshitsune, care ascultase în liniște, vorbise.

”Înțeleg cum gândește fiecare...Dar adevărul este că m-am hotărât din momentul în care am citit această scrisoare,”

Privea la chipurile tuturor.

”Mă voi duce să-l întâlnesc pe Tomomori. Nu îmi pasă dacă este o capcană.” Spusese el decisiv.

Yoshitsune își amintea ceea ce îi spusese Dennai la lac.

Doar să te plângi despre asta nu va opri războiul.

Asta e ceea ce mi-a spus Dennai atunci.

Dar deja era destul cu Mononofu și oamenii care mureau în bătălie.

Prietenii care se ucideau unul pe celălalt – nu trebuie să se întâmple iar.

Vreau să sfârșesc acest lanț de evenimente pătate cu sânge.

Dacă este ceva ce pot face pentru a îl opri, nu îmi pasă cât de mult pericol trebuie să înfrunt.

Îmi voi da viața.

Brusc și-a amintit zâmbetul captivant al lui Dennai.

”...Și, i-am promis că îl voi vedea din nou...”

Saburō realizase că se referise la Dennai, și zâmbise,

”Da, vreau să port o conversație stupidă cu el ca pe vremuri.”

Chipul lui Benkei arăta un amestec de șoc și furie.

”Absolut ridicol...Faceți ce vreți atunci, nu îmi pasă deloc” scuipase în timp ce se ridicase, și ieșise nervos din cameră. Hiyori era uimită de furia lui Benkei, și părea speriată, de parcă mai avea puțin și plângea. După un moment de ezitare, îl urmase.

Saburō o privise plecând, și îl bătuse ușor pe Yoshitsune pe umăr.

”Nu îți fă griji despre asta, Yoshitsune. Benkei e doar îngrijorat pentru tine.”

Pentru a mai înveseli atmosfera din cameră, Tadanobu glumise ”Așa este! Vorbește și delirează, dar este din cauză că dacă Yoshitsune ar fi vreodată în pericol, el este cel care ar trece de restul pentru a fi primul în rând să-l protejeze.”

Chipurile tuturor s-au relaxat, dar atunci Saburō redevenise imediat serios, și îi spusese lui Yoshitsune ”Dar, ce ai de gând să faci cu Lord Yoritomo? Vei trimite un mesager la Kamakura pentru a-l informa?”

”Nu. Încă sunt pe departe multe lucruri pe care nu le putem prevedea. Mai întâi, ar trebui să determinăm singuri dacă Tmomori chiar dorește sau nu pacea.”

”Înțeleg...Atunci, mă voi asigura că soldatul care a vorbit cu kamuro își va ține gura închisă.”

”Mulțumesc, Saburō.”

Aceste cuvinte au devenit semnalul de a încheia conversația.

Yoshitsune se ridicase să părăsească camera. Soarele deja apusese și era întuneric afară. Tadanobu deschisese gura să întrebe unde se duce, dar Tsugunobu pusese imediat o mână peste gura lui și îi aruncase o privire. Expresia lui Tadanobu spunea că înțelesese, și dăduse din cap.

Saburō zâmbea în timp ce punea scrisoarea deoparte. De la incidentul cu Yoshinaka, se părea că Yoshitsune se pierduse pe sine complet, dar acum lumina începuse în cele din urmă să se reîntoarcă în ochii lui.

În acest caz, atunci tot ce putem face este să mergem împreună pe drumul în care crede Yoshitsune.

Saburō se hotărâse.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (3) 1/2

3.

La sud de Kyoto, într-o pădure mai adâncă în munte decât Uji, stătea Yoshitsune.

În fața lui era un lac ce îi umplea exact câmpul vizual, iar suprafața apei era iluminată de lumina soarelui ce trecea printre copaci. Yoshitsune stătea pe malul lacului, privindu-i unduirile astfel de ore întregi. Poate pentru că era hrănit cu apă de izvor ce venea de undeva, lacul era de un albastru curat, iar iarba de apă, cu frunze subțiri și lungi se legănau elegant în vânt. Era o priveliște minunată. Dar inima lui Yoshitsune nu era alinată de acest peisaj. Mai degrabă, culorile frumoase păreau chiar repulsive pentru el.

Își petrecea zilele uitându-se pur și simplu la lac cu o privire rece, și așteptând ca soarele să apună. Când dormea, era chinuit de coșmarurile cu Yoshinaka și Tomoe, și când era treaz nu se putea opri din a nu se gândi la ei. După bătălia de la Ichi-no-Tani, inima lui era complet frântă.

Splash.

În mijlocul lacului, au apărut balonașe mici, și valurile au început să se întindă. Valurile au devenit treptat mai mari, și doar când părea că suprafața lacului ar erupe, o fată frumoasă a ieșit odată cu picăturile de apă. Părul ei argintiu lung până la șold, lipit de pielea ei palidă și udă, accentua curbele voluptoase a corpului ei. Sânii săi generoși și perfecți formați erau expuși, dar nu arăta semn de jenă, iar picături mici de apă străluceau în genele ei negre ca penele.

Fata care se îmbăia în lac și-a ridicat încet capul, și realizând că Yoshitsune privea în direcția ei, i-a zâmbit luminos. Era un zâmbet care în circumstanțe normale ar fi furat inima unei persoane în câteva secunde, un zâmbet pur și viclean în părți egale. Dar Yoshitsune nu a reacționat deloc, iar privirea sa rece era abătută asupra lacului ca întotdeauna. Fata a înțeles că nu avea loc în ochii lui Yoshitsune, și cu o expresie ușor tristă, a ieșit în liniște din lac. Atunci, complet goală, s-a îndreptat spre Yoshitsune și s-a așezat lângă el. Picături de apă curgeau pe pielea ei fermecătoare de porțelan.

”...”

Fata privea profilul lui Yoshitsune cu ochii ei mari și negri. Recunoscând amărăciunea pe care el încerca cu disperare să o ascundă, și furia sa care nu mai era îndreptată către nimeni, și-a încolăcit brațele sale slabe în jurul gâtului său, apăsându-și corpul ei pe al lui, și îi mângâia părul duios.

Fără ca măcar să se uite la ea, Yoshitsune a respins îmbrățișarea fetei.

”Înapoi, Hiyori...Grăbește-te și îmbracă-te. Ai să răcești...”

”...”

Hiyori îl privea tristă pe Yoshitusne drept răspuns.

Mononoke nu pățesc lucruri ca o răceală...

S-a gândit Hiyori, dar nu avea abilitatea de a exprima asta în cuvinte.

Hiyori îl acompaniase anterior pe Kage; într-un fel, devenise animalul de companie adoptat de prietenul ei Mononoke. Astfel, când Kage arătase un interes în puterea lui Yoshitsune și începuse să îl bântuie, a fost ceva normal ca și Hiyori să stea pe lângă Yoshitsune. Pentru Hiyori, acele zile au fost amuzante. Dar când Yoshinaka l-a invocat pe En, și Kage s-a pierdut în lupta cu el, însăși Hiyori a trecut printr-o schimbare mare.

Forma plină de viață a lui Hiyori, care s-ar putea spune că era ca ceea a unui copil, s-a maturizat brusc, și asemeni unui fluture ce și-a obținut aripile, s-a transformat într-o femeie frumoasă. În același timp, și-a pierdut vocea.

Să fi fost din cauză că pierduse existența de echilibrare a lui Kage? Nimeni nu putea spune. Dar chiar dacă Hiyori își pierduse vocea, Yoshitsune și ceilalți, cumva, întotdeauna știau ce voia ea să spună, și nimeni nu încercase să o forțeze să vorbească.

De departe, se auzea sunetul unui cârd de păsări ce își lua zborul. Un moment mai târziu, se puteau vedea pe cer, strigând și învârtindu-se în aer în formație, în timp ce se îndreptau spre cuibul lor.

Când se făcuse liniște, Yoshitsune a vorbit șoptit.

”Hiyori, du-te tu prima acasă. Dacă se face târziu, Saburō și ceilalți se vor panica.”

Hiyori, care acum își purta kimono-ul ce îl lăsase lângă lac, și-a întors capul de parcă întreba ”Și tu?”

”Eu...am ceva de vorbit cu Kage...Nu îți fă griji pentru mine. Voi veni și eu spre casă curând.” spusese Yoshitsune și zâmbise forțat. Hiyori dăduse din cap în liniște, și a plecat singură pe drumul ce ducea la poalele muntelui.

Hiyori știa că Yoshitsune încă se gândea la Tomoe Gozen. Ea însăși o iubise pe Tomoe atât pentru bunătatea ei și pentru forța impunătoare pe care o posedase. De aceea Hiyori voia să fie ceea care îi alina inima lui Yoshitsune de data aceasta, în locul lui Tomoe. Aceea dorință puternică îi făcuse corpul să crească brusc. Dar pentru Yoshitsune, indiferent de cum Hiyori arăta, ea avea să fie mereu asemeni unei surori mai mici care îl iubea cu nevinovăție.

Indiferent de cât de mult mă rog pentru asta, nu o pot înlocui pe Tomoe.

Hiyori știa asta, și mâhnirea și durerea ei la inabilitatea de a alina sufletul lui Yoshitsune se simțea de parcă avea să-i frângă pieptul.

Vântul bătea dinspre nicăieri, și ușor trecea pe deasupra lacului.

”Kage, ești aici, nu e așa? Vreau să vorbesc cu tine” șoptea Yoshitsune, privind la cer de parcă nu vorbea cu nimeni.

De parcă fusese un semn, aerul de deasupra apei ce susura începuse să strălucească odată cu ea, asemeni unui miraj. Conturul său lucea și se schimba constant, neluând niciodată o formă definită. Luase o formă umană, dar se schimbase în următoarea secundă.

Încă te gândești la Yoshinaka?

Cuvintele nu făcuse vreun sunet, dar în schimb intrase direct în mintea lui Yoshitsune.

De ce suferi? Tu singur ți-ai mâncat prietenul, și totuși, tot tu îi duci dorul?

”...”

Este demonul din tine pe care îl urăști? Sau te urăști pe tine însuți pentru că nu îl poți controla?

”...Kage, oprește-te. Nu despre asta voiam să vorbesc.”

Dar vocea nu îl ascultase pe Yoshitsune și a continuat să vorbească.

Am să îți spun un lucru. Eu am fost cel care a chemat demonul din tine atunci.

Yoshitsune a privit în sus chiar dacă nu voia. Se uita la mirajul din fața lui.

”De ce ai făcut un asemenea lucru?”

Am înțeles pe deplin. Nu ai fi putut să îl ucizi pe Yoshinaka singur. Inițial, intenționasem să am eu însumi grijă de Yoshinaka înainte de acel moment...dar, spre surpriza mea, el îl invocase pe En. Și chiar și pentru mine, să îl trimit pe En în mormântul său a fost ceva ce mi-a luat fiecare picătură de putere ce o avusesem.

”...Ce a fost cu acest ”En”? Ceva ce nici măcar un Mononoke ca tine nu l-a putut înfrânge?”

Conflictul meu cu En a fost o soartă determinată acum mult timp. Mult timp înainte ca tu să te naști.

Cu ceva timp înainte, Yoshitsune auzise de la Kage înșiși că ei au existat în această lume de mai mult de o sută de ani. Era dificil pentru Yoshitsune să își imagineze la ce fel de perioadă de timp se referise Kage când au spus ”acum mult timp”.

Nu era altă cale de a te convinge să-l ucizi pe Yoshinaka decât să trezesc demonul din interiorul tău. Asta îți mai ușurează greutatea de pe sufletul tău puțin?

”...Cum ai putut? Asta nu schimbă faptul că eu l-am ucis”, se răstise Yoshitsune. Mirajul strălucise deasupra apei.

Ce pacoste ești. Ai puterea de a conduce lumea, dacă ai dori, și totuși, lupți împotriva ei. Dar asta este diferența dintre tine și restul de Mononofu...De când te-am întâlnit pe muntele Kurama, te-am bântuit în speranța că voi vedea cum vei folosi aceea putere în această eră de haos, și este așa păcat că nu se va întâmpla...

Expresia lui Yoshitsune a devenit și mai mohorâtă.

Mononoke nu sunt nevulnerabili. Corpul meu a pierit odată cu En. Ceea ce îți vorbește ție acum este voința mea, probabil că ai putea-o numi cenușă fierbinte. Dar și aceasta va slăbi și va dispărea. Îți cer să ai grijă de Hiyori. Într-un fel, ea te iubește...Un Mononoke ce trăiește singur este o existență foarte fragilă.

”Înțeleg...”

Mirajul era mai vag decât înainte, și părea că avea să dispară în orice moment.

Yoshitsune. Nu îți fie frică de demonul ce trăiește în interiorul tău. Ai fost ales. Acceptă-ți soarta, puterea ta, demonul, și trăiește.

”Ales? Ce vrei să spui, ”soartă”? Știi? Atunci spune-mi!”

 Va veni un timp când vei înțelege. Dar este mai mult decât o singură cale. Tu vei fi cel care va alege. Dacă vei fugi de tine însuți, atunci tu vei greși. Înfruntă-te. Asta îți va da puterea de a schimba lumea...

Cuvintele lui Kage au devenit treptat mai slabe. Atunci, odată ce vântul a mai bătut din nou pe suprafața apei, mirajul s-a stins.

”Așteaptă, Kage! KAGE! Nu mă lăsa și tu...!”

Țipetele de durere ale lui Yoshitsune au rămas neauzite, și el nu mai putea simți deloc urma prezenței lui Kage. Nu mai rămăsese nimi, decât un pește mic ce făcea salturi în lac, de parcă nimic nu se întâmplase.