Pe când timpul trecea, zgomotul insectelor devenise se făcuse mai puternic, devenind un cor uimitor. Lângă lac, frații Satō, Kikuōmaru și Ginrōmaru erau cu toții întinși pe pământ, dormind. Benkei abia reușea să mai stea drept, dar corpul său se legăna dintr-o parte în alta, într-un arc mare. Se părea că el însuși nu observase asta.
”Heeey tu, Tomomori. Cu siguuuuuranță poți bea, nenorocitule...Hic!”
Benkei îl tachina pe Tomomori, și Noritsune se răsti la el cu vorbe jignitoare, ”Hey, călugăr ticălos! Adresează-te cu Tomomori-sama...Dacă nu, o să...te tai în bucățele....și te fac chifle...tocană de mistreț...”
Ajunsese până aici înainte de a cădea în față, respirând de parcă adormise. Benkei izbucni în râs.
”Bahahaha...Cum e asta? Ai pierdut? Ești cu o sută de ani, două luni și zece zile în urmă pentru a mă înfrânge pe mine, Benkei! Hehehehe...heeeh.”
Atunci, și Benkei căzuse pe spate cu un zgomot puternic, și imediat începuse să sforăie tare.
Tomomori zâmbise și oftase de ușurare.”
”Ei bine, ei bine...cei doi zgomotoși au adormit în cele din urmă...”
Lângă el, Dennai și Saburō abia mai erau conștienți, dar ochii lui Saburō deja se dădeau peste cap.
”Hey Saburō, nu adormi încă...Tu trebuie să supraveghezi pe restul dintre noi.”
”Iertare...Eu...Eu am terminat...”spusese, și se prăbușise. Dennai îl scuturase de umăr și spusese,
”Eu o să mai beau una! Uugh...trebuie să mă ușurez...”
El se împleticea către pădure. Yoshitsune luase sticla, și turnase sake în cupa lui Tomomori, spunând ”Ești destul de puternic.”
”Oh nu, Lord Yoshitsune, tu însuți ești un băutor destul de puternic.”
”...Doar spune-mi Yoshitsune. Ești mai în vârstă decât mine, și așa mă strigă prietenii. Mă simt mai comfortabil dacă nu folosesc titluri.”
”Chiar dacă ești inamicul meu, nu aș putea niciodată să mă refer la un general atât de neoficial...Dar...da...Dacă sunt mai bun ca tine în acest concurs de băut, atunci te voi numi frate.”
Lui Yoshitsune îi se părea neașteptat. Să creadă că un asemenea Mononofu exista printre fii lui Kiyomori, bărbatul care îi ucidese tatăl. Și că el și acel Mononofu își vor turna unul altuia sake. În mod ciudat, nu simțea ură adunându-se în el. Și nu simțea că Tomomori avea vreo ură față de el. Avea sentimentul că drumul către pace, cel în care credea pe jumătate și de care se îndoia pe cealaltă jumătate, ar putea să nu fie doar un simplu vis dacă lucra împreună cu Tomomori. Simțise chiar că era un mare păcat că nu îi întâlnise pe Dennai sau pe Tomomori mai devreme.
”Fratele meu ar fi cu siguranță surprins să audă asta. Cel din Heike și cel la care mă refer eu ca frate.”
”Hahaha! Oamenii devin separați de mii de kilometri, dar bucuria încape într-o cupă de sake.” (Tomomori îl citează pe poetul Li Bai, acest poem este cunoscu în japoneză ca ”Kouka Nite Shoushitei Wakaru” – ”La revedere, fratele meu din Jiangxia”.)
”Hm?”
”Este poemul meu preferat. Chiar dacă oamenii se depărtează, inimile lor sunt amândouă într-o cupă de sake...Nu crezi?”
Tomomori și-a ridicat cupa către lună, și apoi a golit-o pe toată dintr-o suflare. Yoshitsune l-a privit și atunci, a băut și el propria sa cupa de sake drept răspuns. Hiyori le-a dat o nouă sticlă.
”Așadar, Lord Yoshitsune. Să ne întoarcem la subiectul principal? După cum tșii, noi Heike am dori să continuăm negocierile. Desigur, ambele părți vor avea condiții. Împăratul sihastru dorește ca noi să înapoiem împăratul și cele trei comori. Dacă va face ca dreptatea să devină realitate, atunci suntem dispuși să facem asta. Și de asemenea cred că nu mai este o eră în care noi Mononofu ar trebui să ne arătăm colții unul la celălalt. Dacă amândoi servim Curtea Imperială, atunci ar trebui fiecare să ne asumăm propriile rolulri...Care sunt gândurile tale, Lord Yoshitsune?”
”Eu...nu pot înțelege...de ce Mononofu, de ce prietenii trebuie să se ucidă unul pe celălalt. Dacă putem opri asta prin crearea de pace, atunci sunt de acord.
Imaginea lui Yoshinaka apăru în mintea lui Yoshitsune, și pieptul său simțea durere. Tomomori simțise sentimentele sale.
”Am auzit de la Dennai...Se pare că ceva ți s-a întâmplat, ceea ce este greu de îndurat.”
”...”
Yoshitsune rămăsese tăcut. Tomomori și-a îndreptat poziția și s-a întors să privească direct către el.
”Lord Yoshitsune, îmi cer iertare pentru nerușinarea mea, dar îți pot atinge chipul? Nu îți fă griji, nu te voi mânca. Puterea mea este să văd în inimile oamenilor...Sunt curios să privesc în a ta, Lord Yoshitsune.”
Yoshitsune se gândise pentru un moment.
”Nu mă deranjează. Nu va durea, și va fi ceva amuzament pentru a merge cu sake,” râsese el, indiferent.
”Iartă-mă,” spusese Tomomori, mutându-se în spatele lui Yoshitsune, care închisese ochii. Tomomori pusese în liniște mâinile pe fiecare parte a capului lui Yoshitsune, și își concentrase mintea. Hiyori privea la amândoi cu nerăbdare. Eventual, se părea că Tomomori simțise ceva.
”Acei...Yoshinaka și Tomoe...înțeleg...ai pierdut niște prieteni dragi...”
Expresia lui Tomomori devenise brusc întunecată. Își încruntase sprâncenele pentru un moment, apoi, într-o voce care abia suna a voce, icnise ”Ce-”. Din reflex, încercase să-și retragă mâinile, dar erau încremenite. Speriat de sentimentul de a fi atras, și-a tras mâinile cu forța, și a sărit pe jumătate înapoi, privind la Yoshitsune. Chipul său arăta de parcă văzuse ceva nenatural. Yoshitsune și-a deschis ochii încet, și zâmbi trist.
”...Ce s-a întâmplat? Ai văzut probabil un demon?”
Tomomori rămăsese fără cuvinte. În cele din urmă râse.
Luptăm un război cu acest monstru drept inamicul nostru?
”Heh....Hahahahaha! Cum am putea câștiga împotriva acestui lucru! Trebuie să îi mulțumesc lui Dennai. Heike chiar urma să meargă pe drumul către propria lor distrugere. Mulțumesc, Lord Yoshitsune...nu, frate. De acum încolo, așa te voi striga.”
Îi întinsese entuziasmat sticla lui Yoshitsune.”
”...Înțeles, frate.”
”Seara aceasta a fost cu adevărat o întâlnire fantastică. Ah, simt că vreau să beau mai mult. Acum, frate, mă voi bucura de compania ta pentru încă ceva timp!”
Yoshitsune luase cupa de sake în liniște.
Dennai se întorsese din pădure la un moment dat, și îi privea în liniște în timp ce se sprijinea de un copac mare.
În cele din urmă, cerul estic începuse să se lumineze, și țipătul insectelor se oprise, înlocuit de cântul păsărilor. Soarele dimineții se ridicase deasupra graniței dintre cer și munți.
Pe cerul vestic, luna încă rămăsese vagă.
