MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (3) 2/2

Pe când timpul trecea, zgomotul insectelor devenise se făcuse mai puternic, devenind un cor uimitor. Lângă lac, frații Satō, Kikuōmaru și Ginrōmaru erau cu toții întinși pe pământ, dormind. Benkei abia reușea să mai stea drept, dar corpul său se legăna dintr-o parte în alta, într-un arc mare. Se părea că el însuși nu observase asta.

”Heeey tu, Tomomori. Cu siguuuuuranță poți bea, nenorocitule...Hic!”

Benkei îl tachina pe Tomomori, și Noritsune se răsti la el cu vorbe jignitoare, ”Hey, călugăr ticălos! Adresează-te cu Tomomori-sama...Dacă nu, o să...te tai în bucățele....și te fac chifle...tocană de mistreț...”

Ajunsese până aici înainte de a cădea în față, respirând de parcă adormise. Benkei izbucni în râs.

”Bahahaha...Cum e asta? Ai pierdut? Ești cu o sută de ani, două luni și zece zile în urmă pentru a mă înfrânge pe mine, Benkei! Hehehehe...heeeh.”

Atunci, și Benkei căzuse pe spate cu un zgomot puternic, și imediat începuse să sforăie tare.

Tomomori zâmbise și oftase de ușurare.”

”Ei bine, ei bine...cei doi zgomotoși au adormit în cele din urmă...”

Lângă el, Dennai și Saburō abia mai erau conștienți, dar ochii lui Saburō deja se dădeau peste cap.

”Hey Saburō, nu adormi încă...Tu trebuie să supraveghezi pe restul dintre noi.”

”Iertare...Eu...Eu am terminat...”spusese, și se prăbușise. Dennai îl scuturase de umăr și spusese,

”Eu o să mai beau una! Uugh...trebuie să mă ușurez...”

El se împleticea către pădure. Yoshitsune luase sticla, și turnase sake în cupa lui Tomomori, spunând ”Ești destul de puternic.”

”Oh nu, Lord Yoshitsune, tu însuți ești un băutor destul de puternic.”

”...Doar spune-mi Yoshitsune. Ești mai în vârstă decât mine, și așa mă strigă prietenii. Mă simt mai comfortabil dacă nu folosesc titluri.”

”Chiar dacă ești inamicul meu, nu aș putea niciodată să mă refer la un general atât de neoficial...Dar...da...Dacă sunt mai bun ca tine în acest concurs de băut, atunci te voi numi frate.”

Lui Yoshitsune îi se părea neașteptat. Să creadă că un asemenea Mononofu exista printre fii lui Kiyomori, bărbatul care îi ucidese tatăl. Și că el și acel Mononofu își vor turna unul altuia sake. În mod ciudat, nu simțea ură adunându-se în el. Și nu simțea că Tomomori avea vreo ură față de el. Avea sentimentul că drumul către pace, cel în care credea pe jumătate și de care se îndoia pe cealaltă jumătate, ar putea să nu fie doar un simplu vis dacă lucra împreună cu Tomomori. Simțise chiar că era un mare păcat că nu îi întâlnise pe Dennai sau pe Tomomori mai devreme.

”Fratele meu ar fi cu siguranță surprins să audă asta. Cel din Heike și cel la care mă refer eu ca frate.”

”Hahaha! Oamenii devin separați de mii de kilometri, dar bucuria încape într-o cupă de sake.” (Tomomori îl citează pe poetul Li Bai, acest poem este cunoscu în japoneză ca ”Kouka Nite Shoushitei Wakaru” – ”La revedere, fratele meu din Jiangxia”.)

”Hm?”

”Este poemul meu preferat. Chiar dacă oamenii se depărtează, inimile lor sunt amândouă într-o cupă de sake...Nu crezi?”

Tomomori și-a ridicat cupa către lună, și apoi a golit-o pe toată dintr-o suflare. Yoshitsune l-a privit și atunci, a băut și el propria sa cupa de sake drept răspuns. Hiyori le-a dat o nouă sticlă.

”Așadar, Lord Yoshitsune. Să ne întoarcem la subiectul principal? După cum tșii, noi Heike am dori să continuăm negocierile. Desigur, ambele părți vor avea condiții. Împăratul sihastru dorește ca noi să înapoiem împăratul și cele trei comori. Dacă va face ca dreptatea să devină realitate, atunci suntem dispuși să facem asta. Și de asemenea cred că nu mai este o eră în care noi Mononofu ar trebui să ne arătăm colții unul la celălalt. Dacă amândoi servim Curtea Imperială, atunci ar trebui fiecare să ne asumăm propriile rolulri...Care sunt gândurile tale, Lord Yoshitsune?”

”Eu...nu pot înțelege...de ce Mononofu, de ce prietenii trebuie să se ucidă unul pe celălalt. Dacă putem opri asta prin crearea de pace, atunci sunt de acord.

Imaginea lui Yoshinaka apăru în mintea lui Yoshitsune, și pieptul său simțea durere. Tomomori simțise sentimentele sale.

”Am auzit de la Dennai...Se pare că ceva ți s-a întâmplat, ceea ce este greu de îndurat.”

”...”

Yoshitsune rămăsese tăcut. Tomomori și-a îndreptat poziția și s-a întors să privească direct către el.

”Lord Yoshitsune, îmi cer iertare pentru nerușinarea mea, dar îți pot atinge chipul? Nu îți fă griji, nu te voi mânca. Puterea mea este să văd în inimile oamenilor...Sunt curios să privesc în a ta, Lord Yoshitsune.”

Yoshitsune se gândise pentru un moment.

”Nu mă deranjează. Nu va durea, și va fi ceva amuzament pentru a merge cu sake,” râsese el, indiferent.

”Iartă-mă,” spusese Tomomori, mutându-se în spatele lui Yoshitsune, care închisese ochii. Tomomori pusese în liniște mâinile pe fiecare parte a capului lui Yoshitsune, și își concentrase mintea. Hiyori privea la amândoi cu nerăbdare. Eventual, se părea că Tomomori simțise ceva.

”Acei...Yoshinaka și Tomoe...înțeleg...ai pierdut niște prieteni dragi...”

Expresia lui Tomomori devenise brusc întunecată. Își încruntase sprâncenele pentru un moment, apoi, într-o voce care abia suna a voce, icnise ”Ce-”. Din reflex, încercase să-și retragă mâinile, dar erau încremenite. Speriat de sentimentul de a fi atras, și-a tras mâinile cu forța, și a sărit pe jumătate înapoi, privind la Yoshitsune. Chipul său arăta de parcă văzuse ceva nenatural. Yoshitsune și-a deschis ochii încet, și zâmbi trist.

”...Ce s-a întâmplat? Ai văzut probabil un demon?”

Tomomori rămăsese fără cuvinte. În cele din urmă râse.

Luptăm un război cu acest monstru drept inamicul nostru?

”Heh....Hahahahaha! Cum am putea câștiga împotriva acestui lucru! Trebuie să îi mulțumesc lui Dennai. Heike chiar urma să meargă pe drumul către propria lor distrugere. Mulțumesc, Lord Yoshitsune...nu, frate. De acum încolo, așa te voi striga.”

Îi întinsese entuziasmat sticla lui Yoshitsune.”

”...Înțeles, frate.”

”Seara aceasta a fost cu adevărat o întâlnire fantastică. Ah, simt că vreau să beau mai mult. Acum, frate, mă voi bucura de compania ta pentru încă ceva timp!”

Yoshitsune luase cupa de sake în liniște.

Dennai se întorsese din pădure la un moment dat, și îi privea în liniște în timp ce se sprijinea de un copac mare.

În cele din urmă, cerul estic începuse să se lumineze, și țipătul insectelor se oprise, înlocuit de cântul păsărilor. Soarele dimineții se ridicase deasupra graniței dintre cer și munți.

Pe cerul vestic, luna încă rămăsese vagă.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (4)

4.

Kamakura – Conacul lui Yoritomo.

Purtând robele suikan albe și lungi, pălăriile eboshi negre, dansatoarele shirabyoshi (dansatoare de curte care dansau în haine bărbătești) dansau pe un ritm de tobă.

Yoritomo, care primise vestea înfrângerii lui Yoshinaka, și de asemenea a luptei de la Ichi-no-Tani, terminase o discuție cu armata sa, și se bucura de un festin.

Lângă Yoritomo era servitorul care îl prinsese pe Shigehira, al cincilea fiu al lui Taira no Kiyomori, în bătălia de la Ichi-no-Tani și îl adusese înapoi în Kamakura – Kajiwara Kagetoki.

Yoritomo ridicase cana sa de sake cu energie,

”Acum, acest pământ al Japoniei este acoperit cu steaguri ale lui Genji, anunțând începutul sfârșitului pentru era maleficului Heike. Fratele meu mai mic, Yoshitsune, care l-a suprimat pe liderul rebel Yoshinaka, și-a continuat victoriile sale în bătălie! Am auzit că la bătălia de la Ichi-no-Tani, s-a avântat pe cal de pe stâncă, luându-i pe Heike prin surprindere și făcându-i să se retragă cu bărcile. Ha! Ha! Ha!”

Privea dansatoarele cu o expresie de satisfacție. O voce s-a auzit din spatele lui.

”Lordul meu!”

În momentul în care a auzit aceea voce, chipul lui Yoritomo a căzut vizibil, și s-a schimbat într-o expresie de descurajare.

Cea căreia îi aparținea vocea era soția lui Yoritomo, Hōjō Masako.

Masako era fiica cea mare a lui Hōjō Tokimasa, liderul bine-cunoscutului clan Hōjō din provincia Izu. Se îndrăgostise de Yoritomo care era exilat pe atunci, și s-a căsătorit cu el în ciuda opunerii furioase a tatălui ei. Dar mai mult decât pasiunea ei, puterea voinței ei era de așa fel încât îl ținea pe Yoritomo intimidat în mod natural.
”...Ce este, Masako?”
”Lordul meu, îl răsfeți pe Yoshitsune. Restul se îndreaptă spre vest să îi vâneze pe Heike, așadar de ce i-ai permis lui Yoshitsune să rămână singur în Kyoto!?”
”Asta este...ei bine...Încă mai sunt aliați Heike rămași în capitală...și am lăsat păzirea împăratului pe el.”
Yoritomo a ridicat iar cana sa de sake de parcă încerca să scape de întrebare.
”Am auzit că Yoshitsune merge la pescuit în fiecare zi la lac. Nu este așa, Kagetoki?”
”Da. Este așa cum a spus Masako-dono” sărise Kagetoki repede să o aprobe.
Kagetoki se născuse dintr-o descendență care servise clanul Genji timp de mulți ani, dar de când tatăl lui Yoritomo, Yoshitomo, fusese înfrânt în Revolta Heiji, începuse să lucreze pentru Heike. După acest lucru, când Yoritomo ridicase o armată și înfrânsese armata Heike condusă de Taira no Koremori, Kagetoki îi se predase lui. De atunci, îl servea pe Yoritomo. Adevărul era că pe când Yoritomo suferise o înfrângere mare la bătălia de pe Muntele Ishibashi (acum orașul Odawara), și fusese urmărit de către Heike, viața lui fusese salvată de către Kagetoki, care alesese să îl treacă cu vederea. Poate că din cauză că îi datora viața, Yoritomo nu îl executase pe Kagetoki când se predase. Mai era și faptul că aprecia simțul ager al lui Kagetoki care îi permitea să citească cursul unei bătălii și să preia avantajul, și abilitatea sa de a-și găsi calea în lume. Acum Kagetoki era vasalul lui Yoritomo, dar se implica de asemenea în câteva manevrări splendide ca ceva asemănător unui asistent al lui Masako.
”Kagetoki!”
De data aceasta, Yoritomo vorbise cu asprime. Kagetoki se grăbise să fie mai aproape de Yoritomo, frecându-și mâinile. Se înfioră de privirea pătrunzătoare a lui Yoritomo.
”Tu ești cel care îi tot spune lui Masako iar toate aceste idei prostești, nu!?”
”Nu, nu, nu! Nu am fost eu! Este doar că, mulți din capitală au auzit de starea curentă al lui Yoshitsune...”
”De ajuns! Este ceva normal ca Yoshitsune să fie obosit de la bătăliile constante. Unele lucruri nu ar trebui trecute cu vederea, nu-i așa? Lasă omul să pescuiască!
Yoritomo se uitase la vasalii lui, care stăteau într-un rând.
”Și voi trebuie să vă bucurați de festinul din seara aceasta. Când v-ați refăcut energia după placul inimii, atunci vă pregătiți de următoarea bătălie!”
”Da, stăpâne!”
Și-au ridicat vocile la unison, și au făcut o plecăciune. Festinul a continuat cu veselie.
”În orice caz, de ce voi doi urâți să îl vedeți pe Yoshitsune atât de mult? Merită simpatie. A auzit că ridicam o armată, și s-a grăbit aici din Ōshu.”
”Și cel de care depindea în Ōshu era Fujiwara no Hidehira, nu-i așa!? Am auzit că frații Satō care îl însoțesc pe Yoshitsune erau slujitori la Taira no Shigehira când au plecat. Dacă încă au legături cu Ōshu, poate că trag cu urechea la mișcările noastre!”
Masako nu renunțase.
Clanul Fujiwara, o casă uimitoare care a mărise puterea centrată pe zona Hiraizumi în Ōshu, și războinicii din est conduși de Yoritomo drept cap al clanului Genji, se țineau sub control unul pe celălalt. Cum clanul Fujiwara își păstrase neutralitatea lor, și nu erau dușmani în același fel în care erau Heike, dar din moment ce ei nu erau sub influența lui Yoritomo și și-au construit în schimb propria lor putere, era clar că reprezentau o amenințare pentru el. Cei șase ani, de când Yoshitsune plecase de pe Muntele Kurama la vârsta de șaisprezece an, și până când se grăbise să vină de partea lui Yoritomo, fusese perioada pe care o petrecuse sub puterea lui Hidehira, capul clanului Fujiwara.
”...Mai mult, este ceva necunoscut ce pândește din interiorul lui Yoshitsune. Ceva ce nu pot deslușii nici măcar cu puterile mele.”
Puterea lui Masako era abolitatea de înțelege puterile altor Mononofu. Dar Yoshitsune era singurul de care ea nu putea fi sigură, indiferent de cât de mult își folosea puterea. Această nesiguranță o făcea pe Masako să-l privească pe Yoshitsune cu frică de necunoscut.
”Nu asta iar!”
”Lordul meu, o voi spune iar și iar. Ceea ce văd în inima lui Yoshitsune este întuneric. Un întuneric profund ce doar se întinde și mai mult. Este de parcă ceva teribil mă privește din acel întuneric...Mi se face rău doar gândindu-mă. Acel lucru cu siguranță va aduce dezastrul asupra noastră!”
”Sunt sătul să tot aud despre asta. Mă duc să mă culc, așa că las restul pe tine!”  scuipase Yoritomo, și imediat își părăsise locul. Masako l-a urmărit pentru doi sau trei pași, dar s-a lăsat bătută repede, apoi și-a descărcat frustările pe Kagetoki, care stătea privind în gol lângă ea.
”De ce îl adoră lordul meu atât de mult pe Yoshitsune!” Dacă asta continuă, nici un cuvânt de la mine nu va ajunge la el!”
”Cu siguranță, dacă Yoshitsune continuă să fie victorios pe câmpul de luptă, Lord Yoritomo cu siguranță îi va oferi o poziție importantă. În acest caz, atunci, și statutul lui Masako-dono se va schimba...”
Declarase Kagetoki cutezător.
”Potfim? Spui că Yoshitsune și lordul meu vor putea conduce Genji de unii singuri?”
Kagetoki se înfiorase asemeni unei broaște ce era privită de un șarpe.
”Nu, a-a-absolut deloc!”
”Ah, mi se face rău! Nu cred că un bărbat de măreția lui Yoshinaka a putut fi înfrânt în primul rând de către Yoshitsune, dacă nici măcar nu și-ar fi trezit puterea. Sunt sigură că s-a întâmplat ceva. Nu contează cum, trebuie să distanțez inima lordului meu de Yoshitsune acum!”
Masako s-a învârtit împrejur și s-a apropiat de Kagetoki care era în genunchi.
”Kagetoki, gândește-te la o strategie. În ritmul acesta, nici unul dintre noi nu va mai avea un loci aici.”
”Cum doriți.”
A răspuns Kagetoki, și încă o dată, in secret, își acceptase propria sa ambiție.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (3) 1/2

3.

La sud de Kyoto, într-o pădure mai adâncă în munte decât Uji, stătea Yoshitsune.

În fața lui era un lac ce îi umplea exact câmpul vizual, iar suprafața apei era iluminată de lumina soarelui ce trecea printre copaci. Yoshitsune stătea pe malul lacului, privindu-i unduirile astfel de ore întregi. Poate pentru că era hrănit cu apă de izvor ce venea de undeva, lacul era de un albastru curat, iar iarba de apă, cu frunze subțiri și lungi se legănau elegant în vânt. Era o priveliște minunată. Dar inima lui Yoshitsune nu era alinată de acest peisaj. Mai degrabă, culorile frumoase păreau chiar repulsive pentru el.

Își petrecea zilele uitându-se pur și simplu la lac cu o privire rece, și așteptând ca soarele să apună. Când dormea, era chinuit de coșmarurile cu Yoshinaka și Tomoe, și când era treaz nu se putea opri din a nu se gândi la ei. După bătălia de la Ichi-no-Tani, inima lui era complet frântă.

Splash.

În mijlocul lacului, au apărut balonașe mici, și valurile au început să se întindă. Valurile au devenit treptat mai mari, și doar când părea că suprafața lacului ar erupe, o fată frumoasă a ieșit odată cu picăturile de apă. Părul ei argintiu lung până la șold, lipit de pielea ei palidă și udă, accentua curbele voluptoase a corpului ei. Sânii săi generoși și perfecți formați erau expuși, dar nu arăta semn de jenă, iar picături mici de apă străluceau în genele ei negre ca penele.

Fata care se îmbăia în lac și-a ridicat încet capul, și realizând că Yoshitsune privea în direcția ei, i-a zâmbit luminos. Era un zâmbet care în circumstanțe normale ar fi furat inima unei persoane în câteva secunde, un zâmbet pur și viclean în părți egale. Dar Yoshitsune nu a reacționat deloc, iar privirea sa rece era abătută asupra lacului ca întotdeauna. Fata a înțeles că nu avea loc în ochii lui Yoshitsune, și cu o expresie ușor tristă, a ieșit în liniște din lac. Atunci, complet goală, s-a îndreptat spre Yoshitsune și s-a așezat lângă el. Picături de apă curgeau pe pielea ei fermecătoare de porțelan.

”...”

Fata privea profilul lui Yoshitsune cu ochii ei mari și negri. Recunoscând amărăciunea pe care el încerca cu disperare să o ascundă, și furia sa care nu mai era îndreptată către nimeni, și-a încolăcit brațele sale slabe în jurul gâtului său, apăsându-și corpul ei pe al lui, și îi mângâia părul duios.

Fără ca măcar să se uite la ea, Yoshitsune a respins îmbrățișarea fetei.

”Înapoi, Hiyori...Grăbește-te și îmbracă-te. Ai să răcești...”

”...”

Hiyori îl privea tristă pe Yoshitusne drept răspuns.

Mononoke nu pățesc lucruri ca o răceală...

S-a gândit Hiyori, dar nu avea abilitatea de a exprima asta în cuvinte.

Hiyori îl acompaniase anterior pe Kage; într-un fel, devenise animalul de companie adoptat de prietenul ei Mononoke. Astfel, când Kage arătase un interes în puterea lui Yoshitsune și începuse să îl bântuie, a fost ceva normal ca și Hiyori să stea pe lângă Yoshitsune. Pentru Hiyori, acele zile au fost amuzante. Dar când Yoshinaka l-a invocat pe En, și Kage s-a pierdut în lupta cu el, însăși Hiyori a trecut printr-o schimbare mare.

Forma plină de viață a lui Hiyori, care s-ar putea spune că era ca ceea a unui copil, s-a maturizat brusc, și asemeni unui fluture ce și-a obținut aripile, s-a transformat într-o femeie frumoasă. În același timp, și-a pierdut vocea.

Să fi fost din cauză că pierduse existența de echilibrare a lui Kage? Nimeni nu putea spune. Dar chiar dacă Hiyori își pierduse vocea, Yoshitsune și ceilalți, cumva, întotdeauna știau ce voia ea să spună, și nimeni nu încercase să o forțeze să vorbească.

De departe, se auzea sunetul unui cârd de păsări ce își lua zborul. Un moment mai târziu, se puteau vedea pe cer, strigând și învârtindu-se în aer în formație, în timp ce se îndreptau spre cuibul lor.

Când se făcuse liniște, Yoshitsune a vorbit șoptit.

”Hiyori, du-te tu prima acasă. Dacă se face târziu, Saburō și ceilalți se vor panica.”

Hiyori, care acum își purta kimono-ul ce îl lăsase lângă lac, și-a întors capul de parcă întreba ”Și tu?”

”Eu...am ceva de vorbit cu Kage...Nu îți fă griji pentru mine. Voi veni și eu spre casă curând.” spusese Yoshitsune și zâmbise forțat. Hiyori dăduse din cap în liniște, și a plecat singură pe drumul ce ducea la poalele muntelui.

Hiyori știa că Yoshitsune încă se gândea la Tomoe Gozen. Ea însăși o iubise pe Tomoe atât pentru bunătatea ei și pentru forța impunătoare pe care o posedase. De aceea Hiyori voia să fie ceea care îi alina inima lui Yoshitsune de data aceasta, în locul lui Tomoe. Aceea dorință puternică îi făcuse corpul să crească brusc. Dar pentru Yoshitsune, indiferent de cum Hiyori arăta, ea avea să fie mereu asemeni unei surori mai mici care îl iubea cu nevinovăție.

Indiferent de cât de mult mă rog pentru asta, nu o pot înlocui pe Tomoe.

Hiyori știa asta, și mâhnirea și durerea ei la inabilitatea de a alina sufletul lui Yoshitsune se simțea de parcă avea să-i frângă pieptul.

Vântul bătea dinspre nicăieri, și ușor trecea pe deasupra lacului.

”Kage, ești aici, nu e așa? Vreau să vorbesc cu tine” șoptea Yoshitsune, privind la cer de parcă nu vorbea cu nimeni.

De parcă fusese un semn, aerul de deasupra apei ce susura începuse să strălucească odată cu ea, asemeni unui miraj. Conturul său lucea și se schimba constant, neluând niciodată o formă definită. Luase o formă umană, dar se schimbase în următoarea secundă.

Încă te gândești la Yoshinaka?

Cuvintele nu făcuse vreun sunet, dar în schimb intrase direct în mintea lui Yoshitsune.

De ce suferi? Tu singur ți-ai mâncat prietenul, și totuși, tot tu îi duci dorul?

”...”

Este demonul din tine pe care îl urăști? Sau te urăști pe tine însuți pentru că nu îl poți controla?

”...Kage, oprește-te. Nu despre asta voiam să vorbesc.”

Dar vocea nu îl ascultase pe Yoshitsune și a continuat să vorbească.

Am să îți spun un lucru. Eu am fost cel care a chemat demonul din tine atunci.

Yoshitsune a privit în sus chiar dacă nu voia. Se uita la mirajul din fața lui.

”De ce ai făcut un asemenea lucru?”

Am înțeles pe deplin. Nu ai fi putut să îl ucizi pe Yoshinaka singur. Inițial, intenționasem să am eu însumi grijă de Yoshinaka înainte de acel moment...dar, spre surpriza mea, el îl invocase pe En. Și chiar și pentru mine, să îl trimit pe En în mormântul său a fost ceva ce mi-a luat fiecare picătură de putere ce o avusesem.

”...Ce a fost cu acest ”En”? Ceva ce nici măcar un Mononoke ca tine nu l-a putut înfrânge?”

Conflictul meu cu En a fost o soartă determinată acum mult timp. Mult timp înainte ca tu să te naști.

Cu ceva timp înainte, Yoshitsune auzise de la Kage înșiși că ei au existat în această lume de mai mult de o sută de ani. Era dificil pentru Yoshitsune să își imagineze la ce fel de perioadă de timp se referise Kage când au spus ”acum mult timp”.

Nu era altă cale de a te convinge să-l ucizi pe Yoshinaka decât să trezesc demonul din interiorul tău. Asta îți mai ușurează greutatea de pe sufletul tău puțin?

”...Cum ai putut? Asta nu schimbă faptul că eu l-am ucis”, se răstise Yoshitsune. Mirajul strălucise deasupra apei.

Ce pacoste ești. Ai puterea de a conduce lumea, dacă ai dori, și totuși, lupți împotriva ei. Dar asta este diferența dintre tine și restul de Mononofu...De când te-am întâlnit pe muntele Kurama, te-am bântuit în speranța că voi vedea cum vei folosi aceea putere în această eră de haos, și este așa păcat că nu se va întâmpla...

Expresia lui Yoshitsune a devenit și mai mohorâtă.

Mononoke nu sunt nevulnerabili. Corpul meu a pierit odată cu En. Ceea ce îți vorbește ție acum este voința mea, probabil că ai putea-o numi cenușă fierbinte. Dar și aceasta va slăbi și va dispărea. Îți cer să ai grijă de Hiyori. Într-un fel, ea te iubește...Un Mononoke ce trăiește singur este o existență foarte fragilă.

”Înțeleg...”

Mirajul era mai vag decât înainte, și părea că avea să dispară în orice moment.

Yoshitsune. Nu îți fie frică de demonul ce trăiește în interiorul tău. Ai fost ales. Acceptă-ți soarta, puterea ta, demonul, și trăiește.

”Ales? Ce vrei să spui, ”soartă”? Știi? Atunci spune-mi!”

 Va veni un timp când vei înțelege. Dar este mai mult decât o singură cale. Tu vei fi cel care va alege. Dacă vei fugi de tine însuți, atunci tu vei greși. Înfruntă-te. Asta îți va da puterea de a schimba lumea...

Cuvintele lui Kage au devenit treptat mai slabe. Atunci, odată ce vântul a mai bătut din nou pe suprafața apei, mirajul s-a stins.

”Așteaptă, Kage! KAGE! Nu mă lăsa și tu...!”

Țipetele de durere ale lui Yoshitsune au rămas neauzite, și el nu mai putea simți deloc urma prezenței lui Kage. Nu mai rămăsese nimi, decât un pește mic ce făcea salturi în lac, de parcă nimic nu se întâmplase.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (2)

2.

Conacul lui Yoshitsune, la două luni după înfrângerea lui Yoshinaka.

”Ahh, sunt atât de plictisit!”

A spus Musashibō Benkei, care stătea cu picioarele încrucișate pe hol, uitându-se în grădină. Și-a tras picioarele și a făcut o săritură pe spate puțin forțată. Capul lui s-a izbit de podea cu un zgomot puternic, dar nu părea să-i pese. Deși nu era înalt, brațele și picioarele sale musculare erau definiția solidului, și avea un gât lat, asemeni unui trunchi de copac. Pielea lui era bronzată, iar ochii lui mari bulbucați și sprâncenele dese ocupau mare parte din fața sa rotundă. Arăta complet ca un daruma (păpușă tradițională folosită ca talisman de noroc, în general rotundă, roșie cu fața unui bărbat cu barbă, cu ochii largi și o privire înfiorătoare. Multe sunt rotunde și au greutate la fund pentru a putea fi date de-a dura) legănându-se înainte și înapoi pe podea.

”Sunt plictisit de moarte. Armata de la Kamakura s-a dus să-i vâneze pe Heike, așa că de ce am rămas doar noi aici patrulând în Kyoto?” s-a plâns Benkei, pufăind ca un taur.

”Nu este nici măcar o geisha! Singurele lucruri cu care trebuie să-mi desfăt ochii în fiecare zi sunt fețele voastre urâte!”

În camera alăturată, Ise Saburō se îngrijea de rănile unui soldat care a fost rănit în luptă. Auzind cuvintele lui Benkei, a aruncat o privire urâtă pe hol, dar și-a întors ochii spre brațul soldatului. Mormăitul lui Benkei continua.

”...Încă de când s-a întâmplat acel lucru cu Yoshinaka, Yoshitsune pare o persoană diferită. Presupun că nu își poate controla trezirea...Ei bine, nu poate face nimic în legătură cu părul lui ce crește astfel. Dar până și el și-a pierdut sentimentele pe undeva...E ca și cum ai privi la o mască Noh blestemată. Rătăcește în fiecare zi și nu se întoarce până ce nu cade seara, și cine știe unde naiba este sau ce naiba face...Ei bine, noi ne-am descurca să vânăm până la ultimul Heike din capitală singuri, dar până și aceștea sunt în mare parte plecați. În cele din urmă, patrularea noastră este să ne plimbăm și să-i salutăm pe Kugyō (un mic grup exclusiv de nobili atașați curții imperiale în timpul erei Heian) în timp ce ei tremură în cizmele lor, nu? Argh, sunt al naibi de plictisit, plictisit, plictisit-”

”Mai taci, Benkei. Nu mă pot concentra pe mâna mea, așa că mai încet!”

Întrerupt de mustrarea lui Saburō, Benkei a devenit în silă tăcut. Stând pe podea, s-a dat într-o parte pentru a-l privi pe Saburō. Însă, puterile de vindecare ale lui Saburō erau ceva obișnuit de acum, și nu îl mai fascinau așa mult. Saburō și-a ridicat mâna dreaptă deasupra capului săui, și privind în propria sa palmă, și-a concentrat spiritul acolo. A scăpat un mic geamăt de efort. În aerul din jurul mâinii sale, au început să strălucească ceea ce păreau a fi picături mici de lumină. Perlele de lumină au început treptat să se adune, și globul de lumină din mâna lui Saburō a crescut. Când lumina i-a umplut mâna, a lăsat-o încet deasupra trupului soldatului. Soldatul era atât de uimit încât a uitat să mai clipească, și se uita cu gura căscată. Atunci, globul de lumină a dispărut, de parcă ar fi fost tras în brațul rănit.

”Whew...cum se simte? Îl poți mișca acum?” Saburō întrebase soldatul. Acesta și-a mișcat brațul cu frică.

”Aaaah! Se mișcă, îl pot mișca! Durerea a dispărut complet!” a spus soldatul, legănându-și fericit brațul.

”Hahaha. Mă bucur. Ești bine acum, așadar te poți duce acasă.”

”Mulțumesc, Saburō-sama! Mulțumesc!” Soldatul își pleca capul în nenumărate rânduri, și a continuat să facă plecăciuni chiar și după ce s-a ridicat.

”Este de ajuns. Noi suntem cei care ar trebui să fim recunoscători că voi toți ați luptat împreună cu noi în aceea bătălie” a spus Saburō cu un zâmbet fals.

Saburō nu era la fel de chipeș ca Yoshitsune, însă chipul său radia fericire. Benkei deseori făcea glume pe seama asta, spunând ”Simt că dau peste tine la fiecare trei pași, atât de comună este fața ta”, dar însăși aceea aură de familiaritate imediata era parte din șarmul lui Saburō.

Exact în acel moment, de parcă făceau schimb de locuri cu soladul ce părăsea camera, frații Satō, Tsugunobu și Tadanobu, s-au întors. Semănau unul cu celălalt la construcția corpului și înălțime, însă la o primă privire, Tsugunobu, fratele cel mare, părea mai tânăr. Aparent deranjat de asta, a încercat o dată să-și lase barbă, însă arăta atât de oribil încât ceilalți l-au forțat să abandoneze acest efort.

Soldatul făcuse o plecăciune către frați.

”Tsugunobu-sama, Tadanobu-sama, mulțumesc pentru munca depusă patrolând prin oraș.”

Benkei le-a spus ”Hey, două boabe de mazăre într-o păstaie!”, dar amândoi l-au ignorat și au început să vorbească cu soldatul.

”Oh, îmi amintesc de tine!”

 ”Saburō te-a vindecat, nu-i așa? Cum este?”

”Sunt bine, mulțumită vouă tuturor! Sunt pregătit să intru în luptă oricând.”

Soldatul și-a mișcat brațul în jur pentru a demonstra, și-a luat la revedere, și s-a dus acasă.

”Cum a fost rondul?” a întrebat Saburō frați.

”Par să nu fie probleme semnificative. Majoritatea din Heike rămași în capitală au fost înlăturați, și lucrurile se calmează treptat. Dar am auzit un zvon cum că câțiva Heike din tabăra de la Yashima au intrat în secret în capitală, și trimit spioni.”

”Heike?”

Expresia lui Saburō a devenit aspră. Și Benkei se așezase lângă el, și asculta cu o expresie de înțelept, însă atunci a suspinat.

”Nu îi cunoaștem pe oamenii din Kyoto bine. Ar putea fi ușor dacă ar purta armură și ar duce steagurile clanului Heike, dar dacă s-ar furișa îmbrăcați drept curteni, atunci chiar și nobilii de aici din capitală nu ar putea să-i identifice ca și Heike.”

”Chiar dacă este doar un zvon, mai bine am avea grijă cu patrulările noastre...Să vorbim din nou despre asta când se întoarce Yoshitsune.”

Ceilalți au dat din cap la cuvintele lui Saburō, dar Benkei a continuat ”Toate bune și frumoase...dar nenorocitul de Yoshitsune, voi credeți că este bine? Rătăcește asemeni unui zmeu căruia i-a fost tăiată sfoara. Dacă asta continuă, Lord Yoritomo o să audă până la urmă despre asta.”

”...Nu avem ce face. Trădător sau nu, el a ucis un prieten de neînlocuit cu propriile sale mâini. Cred că nici noi nu am acceptat asta complet. Să te gândești că Yoshinaka și Tomoe nu mai sunt pe această lume...Cum de s-a ajuns aici...?” a întrebat Saburō cu o expresie tristă, însă nu i-a putut răspunde nimeni.

În aceea liniște, amintirile acelei nopți teribile au ieșit la suprafață sub luna plină.

Ceea ce Saburō și ceilalți au văzut când au ajuns la Yoshitsune, a fost imaginea lui Yoshitsune plângând și legănând trupul plin de sânge al lui Yoshinaka. Când Yoshitsune i-a observat pe ceilalți privind cu groază, a început să țipe panicat, ”Saburō! Repede! Grăbește-te și oprește sângerarea! Sângele nu se oprește...Hey, Yoshinaka, este în regulă acum! Saburō e aici! Te va vindeca imediat...”

Striga cu disperare la Yoshinaka, dar ochii săi erau închiși, și el nu se mișca. În jurul său, brațele lui Yoshitsune erau scăldate în sânge.

”Haide, Yoshinaka! Deschide ochii...Te rog...Saburō, ce faci!? Vino aici și vindecă-l!”

”Yoshitsune...”

Saburō nu putea găsi ce cuvinte să-i spună. El nu putea pricepe ceea ce se întâmpla înaintea ochilor săi. Au venit în Kyoto cu ordinul de a-l ucide pe Yoshinaka, dar cumva el simțea că trebuia să fie o greșeală. Acum, era forțat să se confrunte cu această situație astfel, iar gândurile sale nu puteau ține pasul cu realitatea.

Ce s-a întâmplat? L-a ucis Yoshitsune? Chiar l-a ucis?

Ceilalți trei erau la fel. Priveau, pierduți de cuvinte. Doar plânsul lui Yoshitsune lăsa ecouri în întuneric.

”Yoshitsune...”

Saburō l-a strigat iar cu o voce răgușită. Dacă lăsa garda jos chiar și pentru un moment, ar fi fost dărâmat, și ar fi plâns asemeni lui Yoshitsune. A strâns din dinți.

”Yoshinaka...este deja...mort...”

Forțând acele cuvinte să iasă din gura sa, a lăsat capul în jos.

Stând lângă el, Benkei își strângea pumnii atât de tare încât unghiile îi intrau în palmă, și tremura vizibil.

”YOSHINAKA-!”

În timp ce Yoshitsune țipa, Saburō închisese ochii. Nu mai putea rezista să privească tabloul trist.

Revenind la realitate, Saburō a realizat că a închis ochii din reflex, la fel ca atunci. Când a privit în jur, Benkei și frații Satō aveau cu toți expresii solemne. Și ei trebuie să își fi amintit același lucru.

”...Presupun că cel care l-a ucis pe Yoshinaka trebuie să fi fost Yoshitsune?” a șoptit Tadanobu, iar fratele lui mai mare Tsugunobu i-a răspuns,

”Ai văzut și tu, cu ochii tăi...pumnalele lui Yoshitsune erau pline de sânge. Și nu sunt prea mulți Mononofu care să-l doboare pe Yoshinaka.”

”Dar vechiul Yoshitsune nu ar fi luptat niciodată împotriva lui Yoshinaka, nu? Chiar și Tomoe l-ar fi învins într-o luptă...mă întreb dacă aceea a fost adevărata putere pe care o are Yoshitsune? Nu a fost puterea sa pecetluită de Benkei? Mă întreb dacă s-a eliberat în cele din urmă?” Tadanobu vorbea de parcă lăsa liber toate întrebările pe care nu le-a spus niciodată dintr-o singură răsuflare. Privirile fraților și a lui Saburō s-au îndreptat spre Benkei.

”Cu siguranță, am pecetluit puterea lui Yoshitsune cu o tehnică de a mea. Era atât de îngrozit că puterea sa de Mononofu s-ar trezi. ”Este un demon în mine...” a spus, ”Dacă se trezește, nu îmi voi mai putea controla puterea, și demonul mă va consuma. Atunci, îi voi răni pe toți...” Așadar a venit la mine și mi-a cerut să-i pecetluiesc puterea. Dar sincer, nu cred că puteam să pecetluiesc o putere atât de mare doar cu tehnica mea. Probabil că parțial, îl reținea în subconștient el însuși. Și dintr-un anumit motiv, orice îl reținea s-a destrămat în aceea zi. Cred că cel care l-a ucis pe Yoshinaka nu a fost Yoshitsune, ci demonul din el.”

”Demonul...” a repetat Tsugunobu.

Ar fi de neimaginat pentru Yoshitsune, dar Saburō își amintea că simțise o prezență ciudată în jurul său atunci.

După ce l-a înfrânt pe Yoshinaka, Yoshitsune, Saburō și ceilalți s-au îndreptat spre vest pentru a-i prinde pe Heike, fără timp de a se lăsa cuprinși de tristețe.

Armata Heike, care a obținut victorie împotriva armatei lui Yoshinaka la bătălia de la Mizushima, a profitat de oportunitatea de a înainta pe cât de departe posibil spre Fukuhara (parte acum din Kobe în prefectura Hyōgo). Spre vest era Ichi-No-Tani, care stătea între munți și stâncile abrupte la nord, iar marea la sud, fiind astfel dificil pentru a  ataca. Era locul perfect pentru Heike să ridice tabăra.

Dar Yoshitsune le-a dejucat planurile, aranjând un atac surpriză de pe o stâncă din nordul Ichi-no-Tani. A sosit la Hiyodorigoe acompaniat de armata sa, și din vârful stâncilor, a observat poziția oamenilor Heike, cu tabăra făcută jos departe.

”Dacă aveți grjiă cu caii voștri, nu vă veți răni. Lăsați frica și galopați în jos! Eu, Yoshitsune, vă voi arăta cum se face! Urmați-mă!” a țipat, preluând conducerea, și a galopat cu calul său până jos dintr-o singură răsuflare.

Această imagine a lui i-a inspirat pe alți, și l-au urmat. Sunetul strigătelor lor de bătălie ce a răsunat de-a lungul munților i-a făcut pe Heike să creadă că sunt atacați de o armată mare, și mulți dintre soldați și-au pierdut dorința de a lupta și s-au retras spre bărcile lor.

Mulțumită atacului surpriză, Genji au reușit să obțină victoria, însă mulți din soldații lor au fost răniți când au căzut de pe stâncă cu caii lor. Chiar și Tadanobu și-a rupt un braț, iar Saburō a fost ocupat timp de câteva zile, din zori până seară, vindecând pe cei răniți cu puterile sale. Benkei a mormăit ”Este bine că îl avem pe Saburō, dar dacă o să facă asta în fiecare bătălie, va avea nevoie de mai multe vieți pentru a-i vindeca pe toți,” dar el a ajutat la munca fizică și i-a cărat pe soldații răniți.

Saburō nu a dat voce îngrijorărilor sale, însă pe atunci a simțit că ochii lui Yoshitune nu aveau vreo emoție, de parcă era posedat. Se simțea o temperatură ce era eliberată de corpul lui, de parcă era ”ceva” ce ardea profund în interiorul său.

Când s-au întors din Ichi-no-Tani în Kyoto, acel ceva a dispărut, dar în schimb Yoshitsune a devenit un tânăr măcinat de vină și durerea pierderii față de Yoshinaka și Tomoe. Înfățișarea sa s-a schimbat zi după zi, și ceea ce părea a fi într-o clipită, părul lui scurt a crescut, și a căpătat șuvițe arginti. Cu alte cuvinte, probabil că trupul și mintea lui Yoshitsune s-au întors la forma lor originală.

Poate că acela era un semn al demonului.

               

În timp ce Saburō medita la asta, Tsugunobu i-a spus,

”Ei bine atunci, să începem să pregătim cina. Grupul care care are grijă de casă face mâncarea.”

”Așa e. Soarele e pe cale să apună. Trebuie să mergem să-l căutăm și pe Yoshitsune” a spus Saburō în timp ce se ridica.

A început pregătirile pentru a găti la varta conacului. Tsugunobu și-a aruncat mâna peste lemnul din vatră, și într-o clipită, flăcările dansau fericite. Lângă el, Tadanobu a făcut apa să se ridice dintr-o găleată, asemeni unui șarpe grațios, și a turnat-o într-o oală. Puterile pe care frații Satō le posedau erau abilitățile de a manipula focul și apa. Benkei îi privea, spunând, ”Asta este bine, puteți face ca puterile voastre să fie folositoare în viața de zi cu zi. Eu pot doar să îmi folosesc forța în bătălie”, într-o manieră care era dificil de înțeles dacă intenționase să-i laude pe frați sau pe el însuși.

Saburō l-a auzit, și a făcut o față serioasă, nefiind de acord. ”Nu este adevărat deloc, Benkei! Am fi pierduți fără tine!”

”..Eh? S-Serios? Vă bazați pe mine cu toți așa de mult?” a întrebat Benkei, deloc nemulțumit.

Saburō și-a pus ambele mâini pe umerii lui Benkei.

”Sigur că da! Nu fi prost.”

Atunci, s-a aplecat în față, până ce fața sa era aproape de a lui Benkei, și a vorbit.

”Nu avem destul lemn pentru foc...Mergi în munți și mai adu...”

Fața lui Benkei se făcuse complet roșie, și cel puțin arăta complet ca o daruma.

”NU VĂ BATEȚI JOC DE MINE, NENOROCIȚILOR-”

Țipătul de furie a lui Benkei și râsul lui Saburō și a celorlalți au lăsat ecouri în tot conacul.

MoonSaga ~Secretele lui Yoshitsune~ Prolog

Norii, asemeni mătăsii îmbibate cu cerneală diluată, se mișcă încet pentru a ascunde luna plină. Stând pe scările ce duceau spre sala principală a templului și ridicând privirea la cerul înnoptat, tânărul a privit cu regret la luna plină absorbită complet de întuneric. A închis încet ochii și a oftat, scoțând aburi pe gură. Lumina lunii ce strălucea pe pământ dispare, și silueta tânărului rămâne ascunsă în umbră. Dar chiar și din aceea umbră, corpul bine construit se distinge clar.

Numele tânărului era Minamoto no Yoshinaka. A fost crescut în valea Kiso din provincia Shinano, (acum prefectura Nagano) și era și cunoscut ca Kiso Yoshinaka. În anul 1180, al patrulea an din era Jisho, la o lună după ce Minamoto no Yoritomo a ridicat o armată pentru reforma sa asupra clanului Heike, el și-a ridicat propria armată pentru a nu rămâne în urma lui Yoritomo. Pe atunci, avea 27 de ani.

Deși părea cumva rău manierat de la creșterea sa în satele muntoase din Kiso, Yoshinaka era un bărbat uimitor, și în timpul progresului său din Echigo în Hokuriku, a provocat 100.000 de trupe Hokuriku și Heike cu o forță de 50.000 și a obținut victoria în bătălia de la Kurikara. Acest lucru s-a întâmplat în mai 1183, al doilea an al erei Juei. După asta, i-a urmărit pe Heike, care erau în controlul capitalei Kyoto, mai departe spre vest, și în luna iulie a acelui an, armata sa a intrat în capitală chiar înaintea celei a lui Yoritomo, conducătorul ramurei principale a clanului Genji.

Dar acum, Yoshinaka stătea singur sub cerul rece de iarnă, pe pământul unui templu ruinat în Awatsu, provincia Ōmi. (acum Otsu, prefectura Shiga) Era ianuarie, 1184, al treilea an al erei Juei, aproape șase luni după ce a intrat în Kyoto.

Zăpadă. În întuneric, puncte albe încep să danseze ușor din cer. Fulgi de zăpadă rătăceau odată cu vântul, înaintea de a cădea pe pământ și să se topească. Nu se auzea nici un sunet. Yoshinaka privea fix cum dispăreau fulgii pe pământ. Luna trebuia să fie ascunsă, dar lumina vag împrejurimile. Era o seară misterioasă.

”Deși nu suntem născuți în aceeași zi, în același timp”, a șoptit brusc Yoshinaka.”Facem un jurământ de frăție, să ne ajutăm unul pe celălalt în momente de cumpănă, pentru a răzbuna națiunea de desupra și să împăcăm cetățenii de dedesubt, și să-i salvăm pe cei care suferă...Deși nu ne putem dori să ne fi născut în aceeași zi, a aceleași luni, a aceluiași an...”

În liniștea copleșitoare, vocea lui Yoshinaka dispare asemeni zăpezii.

”...dorim să murim în aceeași zi, a aceleași luni, a aceluiași an.”

(Este o versiune a jurământului dintr-o nuvelă chinezească din secolul XIV, ”Romance of the Three Kingdoms”)

Acestea au fost cuvintele pe care le-a jurat cu prietenii lui, exact înainte de a pleca la ordinile lui Yoritomo pentru a-i înfrânge pe Heike pe lângă Hokuriku.

Dacă mă gândesc la asta, era o lună plină și atunci...

Yoshinaka a realizat brusc, în timp ce gândurile sale hoinăreau. Dar acum, este imposibil ca acel jurământ să devină realitate.

Tomoe, care mi-a fost alături încă din Shinano și a luptat alături de mine, nu mai este printre cei vii. Toți cei din jurul meu au dispărut. Când mă gândesc la asta, armura mea, care de obicei nu mă deranjează deloc, devine atât de grea. Viața mea a fost petrecută în război cu armura pe corpul meu și o sabie în mâna mea – acum că mă gândesc la asta, acel timp scurt petrecut în Kamakura s-ar putea să fi fost singurul și unicul timp din viața mea pe care l-am putut petrece în pace...

Fața unui tânăr, zâmbind la el ca un băiat fără vreo grijă pe lume, a apărut în mintea lui Yoshinaka. Buzele sale s-au curbat instictiv într-un zâmbet.

Brusc, era o rafală de vânt, împrăștiind zăpada în fiecare direcție. Când Yoshinaka a privit în sus, era chipul tânărului la care el tocmai se gândise.

Halucinez?

S-a întrebat pentru un moment, dar tânărul nu zâmbea. Ochii săi străluceau cu o lumină complicată, un amestec între furie și o tristețe imposibil de exprimat. Trăsăturile sale erau elegante, dar strălucirea din ochii săi nu se potriveau cu tinerețea rămasă în ei.

”Hm. A trecut mult timp de când nu ne-am văzut, Yoshitsune” a spus Yoshinaka tânărului ce stătea înaintea lui.

Minamoto no Yoshitsune.

Tații lor erau frați, așadar Yoshitsune era verișorul lui Yoshinaka. Yoritomo era fratele mai mare vitreg al lui Yoshitsune. Yoshinaka deja știa că Yoritomo i-a dat ordin lui Yoshitsune ”să-l înfrângă”.

Această zi trebuia să vină. Indiferent de cât de mult își dorea să fie altfel.

Încă de când îl întâlnise pe Yoshitsune în Kamakura, gândul i-a sălășluit în minte.

Tatăl lui Yoshinaka, Minamoto no Yoshikata, a pierdut o luptă teritorială în interiorul clanului Genji, și a fost ucis de către fratele vitreg a lui Yoritomo și Yoshitsune, Minamoto no Yoshihira. Însuși Yoshihira a fost executat după înfrângerea sa cu armata lui Taira no Kiyomori în timpul rebeliunii Heiji. Yoshinaka a înțeles bine că Yoritomo avea o antipatie pentru el de atunci. De asemenea, și acceptarea lui Yoshinaka a unchiului său, Yukiie, care a fugit la el după ce a refuzat să îi fie subordonat lui Yoritomo, l-a făcut pe Yoritomo să îi displacă și mai mult.

Chiar și printre cei care aveau sânge Genji, cei care interveneau în ambițiile altora ar fi fost vizați fără ezitare. Tată împotriva fiului, frate împotriva fratelui. Acesta era felul lumii, și arta de a supraviețui ca și războinic. Așadar, pentru a expirma că nu avea ostilitate față de Yoritomo, Yoshinaka s-a dus în Kamakura să ceară o audiență cu el. Și acolo l-a întâlnit pe Yoshitsune.

Printre cei fascinați de putere, cu intenții de cercetare, cei care trăiau sub cuvintele ”maestru și slujitor”, doar Yoshitsune ieșea din tipar. Desigur, își respecta fratele Yoritomo, dar de asemenea, și pe vasalii săi, Musashibō Benkei, Ise Saburō, și frații Satō, Tsugunobu și Tadanobu, și își deschidea inima sincer în fața lor. Chiar și când unul dintre vasalii săi făcea un comentariu aspru, el ar fi ignorat cu un zâmbet, spunând ”Ahaha! Așa este?”, tratându-i ca pe prieteni și egali. Mai mult, spre deosebire de cei neînfricați care vorbeau cu violență despre ”răsturnarea lui Heike”, el părea să aibă și cel mai mic interes chiar și în reînvierea clanului Genji. Din contră, îi displăcea când sângele era vărsat în luptă.

Deși Yoshinaka nu era de descendență principală din clanul Genji, și era batjocorit de vasalii lui Yoritomo ca ”maimuța sălbatică din provinciile care nici măcar nu știu să meargă corect cu un car cu boi”, Yoshitsune l-a întâmpinat cu un zâmbet neprefăcut. În timp ce împărtășeau sake-le și poveștile din satele de munte unde au fost crescuți, cei doi au dezvoltat o legătură imediată, și în curând rar erau despărțiți. Și când erau împreună, cu siguranță erau acompaniați de Benkei, Saburō, frații Satō, și consoarta lui Yoshinaka, frumoasa războinică Tomoe Gozen.

Șederea de un an jumătate a lui Yoshinaka în Kamakura a fost petrecută trăind printre acești prieteni. Și aceste amintiri au devenit ceva ce îi umpleau inima cu înflăcărare, și erau dificile de uitat.

               

Deși nu ne putem dori să ne naștem în aceeași zi, în aceeași lună, a aceluiași an, ne dorim să murim în aceeași zi, în aceeași lună, a aceluiași an.

Acesta era viitorul pe care Yoshinaka și-l dorea pentru Yoshitsune și ceilalți înainte de a fi plecat să îi învingă pe Heike. Totuși, reuniunea lor nu avea să fie pe câmpul de bătălie, luptând împreună împotriva lui Heike, ci ca rebel și generalul căruia i-a fost ordonat să-l înfrângă. Era un lucru crud. Dorința lor de ”a muri în aceeași zi” nu avea să fie îndeplinită. Singurul lucru ce avea să le fie îndeplinit era că unul dintre ei avea să moară în această zi.

”Yoshinaka!...Ce naiba faci?”

 Yoshitsune a strigat numele tânărului pe care l-a adorat cândva, deși se forța să îl spună. Yoshinaka i-a răspuns cu o întrebare de a lui.

”De unde știai că sunt aici?”

”...Kage mi-a spus.”

”Înțeleg. Și totuși, se pare că Kage nu te-a urmărit aici...Asta înseamnă că a căzut mort împreună cu En?”

”...”

Yoshitsune își mușca buza puternic, cu o expresie de durere. Din cauza personalității sale sincere, nu putea minți. Chiar și cu dușmanul ce avea să fie înfrânt înaintea ochilor săi, nu avea conceptul de a-și ispiti oponentul pentru a-și oferi lui însuși un avantaj. Acesta era unul dintre lucrurile care l-au atras pe Yoshinaka.

”Este păcat că l-am pierdut pe En, dar sunt bucuros că mi-a înfrânt cel mai periculos oponent al meu. Acum, tot ce a mai rămas este ca tu și eu să luptăm...Yoshitsune.”

”De ce!? Suntem prieteni, nu-i așa? De ce te-ai răzvătit împotriva fratelui meu? Zvonurile din capitală sunt teribile! Ei spun că armata ta își croiește drumul prin case și prădează mâncare, haine și tot ce văd – ”

Yoshinaka i-a întrerupt cuvintele.

”Și totul este din cauză că acel frate iubit al tău a refuzat să ne trimită provizii! În timp ce ne-a ordonat să îi înfrângem pe Heike în zona din Hokuriku, cea mai nemiloasă dintre toate, mi-a refuzat orice întărire și nu a trimis nici o provizie. Îți poți imagina starea săracă a armatei mele când am intrat în Kyoto? Câte din trupele mele au avut parte de morți regretabile, luptând în timp ce sufereau de foamete, fără ca măcar să aibă puterea să miște săbiile!”

”Asta...trebuie să fie...o greșeală...”

”O greșeală!? Indiferent de cât de mulți mesageri am trimis la Kamakura, întotdeauna mi s-a spus ”să mai rezist încă puțin”! Și la Mizushima, s-a prefăcut că ne va oferi sprijin, și atunci ne-a trădat! Mulțumită acestui lucru...”

Yoshinaka îl fixă pe Yoshitsune cu o privire ca a unui demon.

”Tomoe a fost ucisă.”

Fața lui Yoshitsune se strâmbă de durere. Era de parcă o suliță a fost înfiptă în inima lui.

”Armata noastră a fost folosită ca momeală pentru a-i atrage pe Heike, și fără întăriri, am fost forțați să ne retragem. Ea...Tomoe a luptat împotriva nenumăraților soldați în efortul de a le ține piept, pentru ca eu să pot conduce retragerea.”

În noiembrie 1183, al doilea an al erei Juei, clanul Heike, forțat să părăsească capitala de atacul teribil al armatei lui Yoshinaka, a traversat spre Shikoku pe bărci și și-au făcut tabăra pe insula Yashima din provincia Sanuki. (acum parte a orașului Takamatsu din prefectura Kagawa)

Având ordin de la împăratul călugăr Go-Shirikawa să-i înfrângă pe Heike, Yoshinaka a încercat să atace insula Yashima de la Mizushima din provincia Bitchu. (acum orașul Kurashiki din prefectura Okayama) Însă, crezând că o luptă navală ar fi în dezavantaj din cauza lipsei sale de experiență cu războiul naval, s-a decis ca strategia să fie atragerea oponentului pe pământ. Un număr mic din soldații lui Yoshinaka aveau să fie momeală, și să se pretindă că pierdeau și se retrăgeau, astfel încât să fie urmăriți. Atunci, întăririle ascunse din Kamakura ar fi apărut din fiecare direcție și ar fi înconjurat dușmanul.

Dar, când a început lupta, nu era nici un semn de la întăriri la timpul promis. Chiar dacă Yoshinaka și trupele sale erau înconjurate, armata de la Kamakura erau reținute. Până când Yoshinaka a realizat că a fost păcălit, armata sa a fost zdrobită. Călăreții săi ce se retrăgreau au fost luați unul câte unul, și împrăștiați în toate direcțiile. Indiferent de cât de mulți dușmani a tăiat, ei continuau să îl preseze, unul după altul, și săgețile sunau pe lângă urechile lui. Și pe când Yoshinaka se gândea că i-a venit sfârșitul, Tomoe Gozen a sărit în ajutorul său.

”Lordul meu! Îi rețin eu. Te rog, lordul meu, trebuie să scapi!”

”Ce tot spui, Tomoe? Cum te pot lăsa în urmă? Nu își opri calul, mergi tot înainte!”

Înainte ca Yoshinaka să o oprească, Tomoe și-a întors calul și a înaintat spre el, plonjând într-un regiment de cavalerie de treizeci sau mai mulți.

”Veniți, dacă îndrăzniți să mă provocați! Eu, Tomoe, vasal al lui Yoshinaka, voi fi oponentul vostru!”

”Tomoe! Oprește-te, TOMOE –!”

Yoshinaka a țipat, și a încercat să se întoarcă, dar încă o dată a fost înconjurat de către dușmani. Tomoe îi trăgea pe soldații care se apropiau de ea jos de pe caii lor, unul după altul, și îi secera în timp ce rămânea hotărâtă în șaua sa, dar a fost lovită de o săgeată care părea să fi venit de nicăieri, și în final a căzut de pe calul său.

”Tomoe!”

Căzută la pământ, Tomoe a fost imediat înconjurată de soldați ce aveau naginata. (o armă japoneză cu o singură lamă curbată la capătul unui par lung)

”OPRIȚI-VĂ –!”

Yoshinaka a țipat, deși știa că nu avea să fie auzit. A privit cum, Tomoe, încă luptând neînfricată cu sabia sa, s-a prăbușit încet la pământ.

Cel puțin, vreau să mor cu imaginea lordului meu în ochii mei...

Cu conștiința sa dispărând, Tomoe îl căuta cu privirea slabă în jur, dar a fost înconjurată de soldații inamici și nu l-a putut vedea.

Scapă undeva. Și trăiește –

”Lor..dul meu...”

Tomoe și-a strigat persoana iubită cu tot ce mai avea.

Dar sunetul vocii ei a fost înăbușit de urletul de durere al lui Yoshinaka, care a cutremurat însăși cerul.

Când Yoshinaka s-a întors curpins de disperare în Kyoto, ceea ce îl aștepta era o realitate și mai crudă. Încă de la început, Yoritomo plănuise să trimită un mesager la împăratul călugăr Go-Shirakawa, insinuând că fuga lui Heike din Kyoto a fost datorită fricii de puterea lui Yoritomo, și că felul în care Yoshinaka s-a purtat, de parcă ar fi obținut o măreție pe câmpul de bătălie, era o completă impertinență. Yoritomo era adevăratul moștenitor al descendenței principale a clanului Genji. Împăratul călugăr era complet de partea lui Yoritomo, și a trimis un mesager la Yoshinaka pentru a-i reproșa de jafurile făcute de armata lui și de purtarea sa în capitală. Yoshinaka a înțeles totul. Lui Yoritomo îi era frică de faptul că Yoshinaka avea să primească onoruri militare și avea să devină și mai puternic.

”Clanul Genji nu are nevoie de doi conducători.”

Asta era ceea ce gândea Yoritomo. Furia lui Yoshinaka și resentimentul lui Yoritomo au ajuns la limite.

”Yoritomo, nenorocitule! Ne-am riscat viețile să luptăm pentru a-i înfrânge pe dușmanii curții imperiale, și acum tu ne arăți pe noi ca fiind dușmanul! De neiertat!...Nu voi permite asta!

Dușmanul său nu mai era Heike, ci însuși Yoritomo. Și dacă împăratul călugăr se va alătura lui Yoritomo, atunci avea să fie același lucru. Yoshinaka nu avea să permită asta. Avea să ridice o armată, să-l captureze pe Go-Shirakawa și să-l întemnițeze, și să dea foc palatului imperial până la ruine. De atunci încolo, Yoshinaka avea să devină ”un dușman al curții imperiale”.

Când Yoritomo a primit de veste despre acest lucru, a trimis imediat o armată de la Kamakura spre Kyoto pentru a-l vâna pe Yoshinaka și să fie ucis. Yoshitsune a fost pus general în această armată pentru crudul motiv că el era cea mai apropiată persoană de Yoshinaka.

Armata condusă de Yoshitsune a sosit la râul Uji în ianuarie 1183, al treilea an al erei Juei. Au înfrânt armata lui Yoshinaka pe malul râului, dar Yoshinaka nu era printre ei. De acolo, au intrat în capitală, și s-au îndreptat spre împărat să-l salveze, dar ciudat era că, soldații lui Yoshinaka care păzeau împăratul s-au predat fără luptă. Când au interogat unul dintre soldații capturați, le-a spus că acesta a fost ordinul lui Yoshinaka.

”Acum că am devenit dușmanii curții imperiale, nu mai este nimeni și nimic care să ne sprijine, în afară de propriul nostru sentiment de justiție. Dar nu vă aruncați viețile în van. Când armata de la Kamakura va veni iar, ar trebui să vă predați lor. Trăiți, pentru dragul multor camarazi care au sfârșit în luptă. Trăiți, și spuneți lumii despre dreptatea noastră!”

După ce le-a spus asta soldaților săi, Yoshinaka a dispărut.

A fugit din Kyoto și s-a îndreptat spre provincia ŌMI. Și acum, îl înfrunta pe Yoshitsune la templul ruinat.

Deci este de neevitat. Probabil că asta este ceea ce ei numesc destin.

A șoptit în inima lui.

”Printre altele, Yoshitsune...tu erai îndrăgosit de Tomoe, nu-i așa?”

Yoshinaka a întrebat, expresia sa demonică schimbându-se într-una ușor ridicolă.

Furtuna de zăpadă s-a retras, acum doar fulgi dansau în aer. Pe cer, frumoasa lună plină se mai dezvăluia încă  dată. În lumina lunii, se vedea că chipul lui Yoshitsune se îmbujorase complet, și înainte de se putea controla, Yoshinaka a trântit cuvintele.

”Chiar ești ca o carte deschisă. Ei bine, nu am fost doar eu, cred că și Saburō și ceilalți au observat...Tomoe era o femeie atât de minunată că până și eu m-am îndrăgostit de ea. Nu este de mirare că ai fost atras de ea.”

”I-Idiotule! Acum nu este timp pentru a vorbi despre astfel de lucruri! Mi s-a ordonat să te ucid!”

Răspunsul lui Yoshitsune a fost vehement. Yoshinaka era netulburat. Exact ca atunci când au petrecut timpul împreună în Kamakura, el zâmbea, bucurându-se de reacțiile lui Yoshitsune.

”Știu asta. De aceea te-a trimis pe tine. Cel cu care aș urî cel mai mult să mă lupt. Hmph, este în caracterul lui Yoritomo să facă asta...”

”Este adevărat că Yoritomo mi-a ordonat să te ucid. Dar nu acesta este scopul meu. Yoshinaka, nu am nici o intenție de a te ucide...Te implor, vino cu mine la Kamakura fără a te împotrivi. Voi vorbi cu fratele meu. Promit că îți voi proteja viața.”

”Yoshitsune, de aceea ești atât de naiv. Chiar crezi că va fi de acord cu asta? Yoritomo are sufletul unui intrigant. Tu ești în siguranță atât timp cât te poate folosi ca pe o piesă de șah, însă dacă puterea ta devine destul de mare pentru a reprezenta o amenințare pentru el, va scăpa de tine exact la fel. Chiar dacă tu nu ai nici o intenție de a-l trăda. Acest fel de persoană este el!”

”Nu! Fratele meu doar te-a înțeles greșit, asta e tot! Așa că, îi voi explica situația, vei vedea!”

Yoshinaka a lăsat un oft lung.

”...Sincer. Sunt uluit de cât de multă încredere proastă poți să ai. Indiferent de ce faci, ai grijă să nu faci aceeași greșeală pe care am făcut-o eu. Și, sunt de acord să merg în Kamakura.”

”S-Serios?”

Zâmbetul de ușurare care a apărut pe chipul lui Yoshitsune a fost imediat șters de următoarele cuvinte ale lui Yoshinaka.

”Însă doar unul dintre noi va merge pe acel drum. Tu, sau eu. Eu voi merge la Kamakura și îi voi lua capul lui Yoritomo. Tomoe, și restul soldaților care au avut încredere în mine nu au fost uciși de Heike. Au fost uciși de Yoritomo!”

”Asta nu este deloc ceea ce a vrut Tomoe!”

”Ceea ce Tomoe vrea sau nu vrea a ajuns să nu mai conteze. Aceasta este răzbunarea mea. Nu este cale de întoarcere. Am făcut un pact de sânge cu un Mononoke. Că îi voi permite să-mi consume viața odată ce l-am ucis pe Yoritomo...l-am chemat pe En. El a fost cel care l-a ucis pe Mononoke-le ce te bântuia pe tine, pe Kage. Înțelegi acum? Acesta este sângele blestemat Genji, destinul nostru ca ”Mononofu”...Dar destul cu vorba. Nu vreau ca Saburō, Benkei și ceilalți să ne ajungă din urmă. Scoate-ți sabia, Yoshitsune!”

Yoshinaka s-a ridicat încet, ținând sabia sa fără efort în mână. A început să se îndrepte spre Yoshitsune.

”Sunt serios. Orice ezitare din sufletul meu a fost consumată de En. Tot ce a rămas este ura pentru Yoritomo...”

”Nu. Nu mă voi lupta cu tine.”

Yoshitsune se uita drept la Yoshinaka, fără a face vreo mișcare. Când Yoshinaka a ajuns la aproape doi metri de Yoshitsune, a atacat cu o mișcare bruscă. Yoshitsune s-a răsucit și a evitat lama, dar următorul atac a venit imediat după.

”Gah...”

”Dacă nu vrei să mori ca un câine, atunci scoate sabia!”

Yoshitsune a sărit repede la Yoshinaka și l-a prins de mâna cu care ținea sabia. În următoarea secundă, Yoshinaka i-a tras o lovitură cu piciorul în abdomen, făcându-l să meargă îndărăt. Înainte de a avea timp să-și recapete echilibrul, el a privit în sus să-l vadă pe Yoshinaka cu sabia sa ridicată deasupra capului său. Yoshitsune a scos imediat pumnalul ce era prins la glezna piciorului, și a oprit sabia la timp. Ambele brațe tremurau ușor în timp ce se respingeau una pe cealaltă.

”Hai, trezește-te, Yoshitsune. Să vedem aceea ”putere” a ta!”

  ”...!”

În momentul în care Yoshitsune a tresărit, Yoshinaka și-a retras sabia și a atacat iar. Yoshitsune a căzut în timp ce încerca să evite lovitura într-o parte, ridicându-se apoi în genunchi. Sânge curgea din brațul său stâng și îi curgea spre degete.

”Yoshinaka...Tu-!”

”Ți-am spus, sunt serios. Următoarea lovitură va fi ultima...Dacă nu îți folosești puterea, atunci cu siguranță vei muri.”

Yoshinaka și-a domolit respirația, și apropiindu-se, a ridicat iar sabia.

Sunetul ascuțit al săbiilor lovindu-se a lăsat ecouri de-a lungul cerului de iarnă. Ducând o luptă încăpățânată de apărare, Yoshitsune a ajuns să fie încolțit. Și în cele din urmă, sabia lui Yoshinaka l-a prins, și a început să treacă prin trupul său. Dar, în acel moment, trupul lui Yoshinaka a fost aruncat înainte câțiva metri, ajungând pe pământ.

”Aghh...?”

Neînțelegând ce s-a întâmplat, Yoshinaka a încercat cu disperare să se ridice, gemând din cauza durerii teribile care îi săgeta tot corpul.

”C..Ce...?”

În lumina lunii, chipul lui Yoshitsune era palid asemeni zăpezii, și îl privea pe Yoshinaka cu un zâmbet șters. Ochii săi aveau o strălucire ciudată, roșie, și se regăsea nebunie în privirea lui.

CINE M-A TREZIT DIN LUNGUL MEU SOMN...TU?

Era o voce nepământeană care făcea ca fiecare fir de păr de pe corpul lui Yoshinaka să se ridice.

”...Cine naiba ești tu?”

UN DEMON.

DEMONUL CE SĂLĂȘLUIEȘTE ÎN ACEST MURITOR...

”Un demon...spui?”

Yoshinaka și-a deschis ochii și se uita la Yoshitsune. Era ceva ce nu-i găsea răspuns și din altă lume, emanând din corpul său. Spațiul din jurul său părea distorsionat, asemeni unui miraj.

Cumva se pare că am trezit ceva dincolo de realitate, a realizat Yoshinaka. Un freamăt irezistibil a început să-i curgă prin vene.

 ”Ha...Hahahahaha! Deci, eu, bărbatul care a fost odată cunoscut ca ”Demonul Yoshinaka”, întâlnesc un adevărat demon în sfârșit. Nu e rău. Nu este rău deloc. Acum, voi consuma eu demonul, sau mă va consuma el pe mine?”

A spus, și se ridică încet, folosind sabia sa ca sprijin. Demonul stătea complet nemișcat, privindu-l pe Yoshinaka semeni unui șarpe a cărui ochi sunt fixați pe prada sa.

ÎȚI POT VEDEA SABIA CA NEMIȘCÂNDU-SE DELOC.

ATUNCI, CUM SĂ TE UCID?

SAU, VEI FUGI CU COADA ÎNTRE PICIOARE?

”Nu voi fugi. Aceasta este calea pe care am ales-o...îți sunt recunoscător ție, monstrule. Yoshitsune nu ar fi putut să mă ucidă. Și mi-ar fi fost greu să dorm noaptea dacă aș fi ucis pe cineva ca el. Tu, pe de altă parte, ești oponentul perfect pentru mine.” i-a spus Yoshinaka demonului, strângând din dinți la durerea ce o simțea. Se părea că coastele sale erau rupte.

Știa că mai avea putere doar pentru un ultim atac.

”...Acum.”

Buzele lui Yoshinaka s-au arcuit într-un zâmbet ușor. A tras aer ușor în piept, a înaintat repede, legănând sabia cu toată puterea sa. Sabia sa, care ar fi trebuit să ajungă în trupul demonului, a tăiat în schimb aerul gol. În următorul moment, un șoc mare a trecut prin corpul lui Yoshinaka încă o dată.

Lumea s-a întors încet pe dos. Pentru un moment, ochii lui deschiși priveau cerul clar de iarnă, dar la sfârșit, un întuneric final și adânc i-a străpuns viziunea.

Tomoe, așteaptă-mă.

Yoshitsune...

Sunt recunoscător că te-am întâlnit.

Singură, luna plină, cu mâhnire, a fost martora acestei scene.