5.
Genji, în afară de
Yoshitsune, și-au continuat înaintarea după Bătălia de la Ichi-no-Tani, dar
după repetate bătăli din ce în ce mai departe de Kamakura, soldații au început
să arate semne de oboseală. Heike îi atrăgea în bătălii pe mare și mai
îndepărtate, și totuși, Genji nu puteau obține numărul dorit de nave, și astfel
era o perioadă de liniște în război.
Pe o navă ancorată
pe plaja insulei Yashima, vasalii de rang înalt ai lui Heike, conduși de
comandantul lor, Taira no Munemori, țineau o discuție militară.
Munemori era al
treilea fiu al lui Kiyomori, dar cum primul fiu al lui Kiyomori, Shigemori, și
cel de-al doilea fiu, Motomori, au murit amândoi deja, după moartea lui
Kiyomori, Munemori a devenit noul conducător al clanului Heike. Dar din păcate
pentru Munemori, nu fusese binecuvântat cu abilitatea necesară de a conduce
clanul, și părerile sale referitoare la strategia militară erau ignorate.
În schimbul lui
Munemori, cel care deținea conducerea adevărată era cel care obținuse încrederea
puternică nu doar a vasalilor de rang înalt, ci și însuși a lui Kiyomori, cel
de-al patrulea fiu, Tomomori. Nu era o exagerare să se spună că mulțumită lui
Tomomori Heike a reușit cumva să rămână intact chiar și după pierderea
prezenței copleșitoare a lui Kiyomori și faptul că au fost forțați să plece din
Kyoto.
Sub presiune
extremă, și cu oboseala ce îi se vedea pe chip, Munemori a încheiat discuția cu
”Ei bine atunci, să ne oprim aici. Am încredințat restul lui Tomomori. Contez
pe tine.”
Tomomori
a înclinat din cap către el, apoi a strigat ”Dennai, Noritsune. Îmi cer
iertare, dar ați putea rămâne puțin?”
În timp ce vasalii
de rang înalt își părăseau locurile, Noritsune a lovit cu picioarele sale cu o
expresie de înfrânt, și începuse să meargă greoi. În timp ce Tomomori deținea
fără dubii cel mai mare rang, pentru Noritsune el era vărul mult îndrăgit
alături de care se jucase deseori când erau mici, și cel pe care îl numea
”Frate”.
Dennai s-a
scărpinat în cap și a mormăit, ”Ahhh, sunt obosit. Cu siguranță nu sunt făcut
pentru acest fel de lucru. Am adunat toți oamenii aștia laolaltă și la sfârșit,
el doar spune că lasă totul pe Frate.”
În loc să fie
înfuriat de atitudinile lui Dennai și Noritsune, Tomomori a zâmbit. Era tocmai
pentru că nu era păcălit de lucruri triviale, și avea abilitatea de a observa
adevărata natură a oricărui lucru, de era atât de tolerant. Astfel, îi putea
fermeca pe oamenii asemeni lui Dennai și Noritsune, care aveau una sau două
capricii.
De parcă înlocuiau
vasalii care tocmai părăsise camera, Kikuōmaru și Ginrōmaru se grăbise să intre
bucuroși.
”Ai terminat? Noi
am așteptat. Noi am așteptat cum se cuvine!”
Unul dintre vasali
a văzut acest lucru și grăbit, l-a tras pe Kikuōmaru înapoi.
”Tu! Tomomori-sama
și ceilalți încă sunt-”
Înainte de a
termina de vorbit, Kikuōmaru scăpase de prinsoarea sa cu o viteză incredibilă,
se învârtise în jur, și se uita urât la bărbat.
”Tu...Nu mă
atingi!”
”Eeek...”
Bărbatul se făcuse
palid și înghețase sub forța privirii sale. Ginrōmaru privea înainte și înapoi
între Kikuōmaru și vasal, de parcă era nesigur de ce să facă. Noritsune rânjise
și spusese ”Oh nu, nu îl poți atinge pur și simplu pe Kikuōmaru așa. Mușcă.”
Tomomori a oprit
totul repede.
”Kiku,
oprește-te...Îmi cer iertare, este în ordine. Poți pleca.”
Vasalul s-a grăbit
să facă ceea ce îi se spusese. Kikuōmaru se mai uitase după el pentru un
moment, dar odată ce bărbatul îi dispăruse din vedere, zâmbetul său inocent s-a
întors, și s-a grăbit către Noritsune. Ginrōmaru îl urmase.
Kikuōmaru și
Ginrōmaru erau de un sânge amestecat, cu alte cuvinte, jumătate Mononoke și
jumătate om.
În timp ce
Mononofu aveau sânge de Mononoke în ei, în afară de puterile lor speciale, ei
erau de altfel umani. Totuși, în ciuda înfățișării lor umane, sângele de
Mononoke al lui Kikuōmaru și Ginrōmaru era cu mult mai puternic. Kikuōmaru în
special, deținea ferocitatea unui animal sălbatic, și era rapid la a a afișa
ostilitate. Din cauza acestui lucru, oamenii nu știau ce să facă cu el. Nu îl
puteau ucide de frica unui blestem Mononoke, și astfel a fost întemnițat
împreună cu Ginrōmaru până când Noritsune le-a auzit povestea și i-a revendicat
pentru el. Deși oamenii din jurul lui nu erau de acord, imediat ce el a ajuns
față în față cu ei, au început să îl urmeze cu o blândețe surprinzătoare. Nici
măcar Kikuōmaru nu punea la îndoială un cuvânt din ceea ce spunea Noritsune.
Era de parcă o haită de lupi îl urma pe cel mai puternic lider din grup. Se
supusese celui a cărui putere o depășea pe a lor.
Kikuōmaru și
Ginrōmaru au simțit instictiv că Noritsune și Tomomori erau ”stăpânii” lor.
Singurii rămași în
cameră erau Tomomori, Dennai, Noritsune, și Kikuōmaru și Ginrōmaru.
Tomomori a
așteptat până când a simțit că vasalii nu puteau asculta, și atunci a vorbit,
”Deci, cum stau lucrurile în capitală?”
Tomomori îi
trimisese pe Dennai și Noritsune să se infiltreze în Kyoto pe la spatele lui
Munemori și a celorlalți vasali. Scopul său era de a obține informații cu
privire la întâmplările din capitală, și de a îi aduce pe cei care ar sprijini
Heike la Yashima.
Dennai voise să
vorbească într-o voce șoptită, dar Noritsune l-a întrerupt.
”Frate, te rog să
îl cerți pe Dennai! Iar a rătăcit de unul singur! A trebuit să trec prin atâtea
necazuri ca să îl găsesc!”
Era exact ca și
când un copil îl pâra pe celălalt pentru că a fost obraznic.
”...Hey, ai promis
că nu spui!”
”Nu îmi amintesc
să fi promis asta. Și tu ești cel care întotdeauna își încalcă promisiunile
făcute mie și face ce vrea, nu-i așa?”
„Așa e! Așa e!”
Kikuōmaru și
Ginrōmaru chicotise.
”Ei bine, nu îmi
aduc aminte să fi promis că-”
”Destul.”
Un singur cuvânt
sătul de la Tomomori, și toți cei prezenți au închis gura.
”Voi faceți asta
de fiecare dată...Puteți să nu vă grăbiți și să aveți o ceartă lungă și drăguță
între soț și soție mai târziu. Chiar acum vreau să știu despre lucrurile din
capitală. Dennai, te rog.”
Auzind fraza
”ceartă între soț și soție”, Noritsune făcuse o mișcare de parcă ar fi vrut să
se certe, dar atunci s-a calmat singur. Stătea cu picioarele încrucișate cu o
expresie iritată, și își întorsese privirea către Dennai.
”Da. Heike care au
rămas în capitală au fost aproape înlăturați de Genji care îi vânează. Tot ce a
rămas sunt Kugyō care ne-au trădat în favoarea clanului Genji, deci probabil că
nu ne putem aștepta prea multe de la ei. Încearcă să-și salveze pielile prin
alăturarea la Genji și a împăratului sihastru.” (Un
împărat sihastru reprezintă unul care și-a abdicat poziția și s-a alăturat unei
mănăstiri, dar, în practică, a continuat să dețină puterea. Go-Shirakawa a
abdicat în 1158, dar a continuat să conducă ca și împărat izolat prin domnia
următorilor cinci împărați (din care patru au fost înscăunați ca și copii și au
murit tineri)
Deși, până într-un
anumit punct, se așteptase la acest lucru, expresia lui Tomomori era sumbră.
”...Este extrem de
regretabil că nu l-am putut aduce pe împăratul sihastru cu noi”, mormăise el.
Când s-a decis ca
clanul Heike să se retragă din Kyoto, Tomomori și ceilalți plănuise să îl ia pe
și pe împăratul sihastru Go-Shirakawa cu ei. Dar Go-Shirakawa le-a ghicit planul
și a scăpat singur din Kuramaro pe muntele Hiei, lăsând în urmă familia regală.
Pentru Heike, aceasta a fost o cauză nobilă care le justifica poziția, și
pierderea împăratului sihastru, care era de asemenea un ostatic într-un anumit
sens, a fost o lovitură puternică.
Au reușit să îl
aducă pe Împăratul Antoku, care încă avea șase ani, și cele Trei Comori care
serveau drept dovadă a statutului său regal. Dar după asta, împăratul sihastru,
le-a ordonat apărătorilor săi, Genji, să îi înfrângă pe Heike, și Tomomori era
într-o poziție ce devenea capcană rapid.
Acum că mă gândesc la asta, chiar și când
Kiyomori, tatăl meu, era într-o stare de sănătate bună, relația sa cu împăratul
sihastru se destrăma.
A fost o realizare
târzie, dar Tomomori privea înapoi acum.
Cum puterea lui
Heike creștea, în ciuda faptului că erau o casă de luptători, Kiyomori începuse
să intervină în domnia împăratului sihastru, ceea ce nu a fost privit cu bine.
Împăratul sihastru păstrase aparențele doar din cauză că puterea imensă a clanului
Heike îl făcuse și pe el să îi fie frică să acționeze împotriva lor. Începuse
să îl favorizeze pe Yoritomo, care vorbise de a-i răsturna pe Heike. Și când
Kiyomori murise, atât cât îl privea pe împăratul sihastru, Heike erau deja
”dușmani ai Curții Imperiale”.
”Și, despre
Shigehira...” continuase Dennai cu o expresie îndurerată, ”a fost capturat de
către Kajiwara Kagetoki și dus la Kamakura...”
O tăcere grea se
lăsase. Tomomori dorise cumva să își ajute fratele mai mic care fusese capturat
în Bătălia de la Ichi-no-Tani, dar dacă fusese dus la Kamakura, ar fi fost
imposibil.
”Ar fi plăcut să
auzim ceva vești bune cât mai curând...” a răspuns el trist.
Dennai devenise
tăcut dar Noritsune îl încuraja, încercând să mai destindă atmosfera.
”Dennai, nu este altceva
ce trebuie să îi mai raportezi fratelui meu? Aceea persoană care era cu tine în
pădure?”
”Oh, ai întâlnit
pe cineva?” Tomomori ridicase privirea.
”Er, ei
bine...doar s-a întâmplat să dăm unul peste celălalt din coincidență, dar...a
spus că numele lui este Yoshitsune.”
”Yoshitsune?”
Expresia lui
Tomomori se schimbase, ”Yoshitsune...nu vrei să spui, ACEL Yoshitsune!?”
”Așa este, frate.
ACEL Yoshitsune. Fratele mai mic al lui Yoritomo, acel Mononofu care ne-a prins
în atacul surpriză la Ichi-no-Tani, Minamoto no Yoshitsune!”
Noritsune a
profitat de oportunitate pentru a insista pe acest lucru, ”Dar Dennai ne-a
mințit și a spus că era o cunoștință!”
”Dacă nu spuneam
aia, l-ai fi ucis pe loc!”
”Evident! De parcă
aș fi lăsat un dușman să se plimbe până înapoi acasă!”
”Ucide...dușmanii!”
răspunsese Kikuōmaru. Dennai îl privise
pătrunzător pe Kikuōmaru, ”Nu ucis!”
Rămas fără
cuvinte, Tomomori întrebase ”...Și, despre ce ai vorbit cu...Yoshitsune...?”
”Oh, doar am
pălăvrăgit. Este un individ interesant. Am crezut că ar avea miros de sânge pe
el, asemenea bărbaților care i-am văzut la Ichi-no-Tani, dar se pare că are
felul său de a gândi.”
”Este cineva cu
care se poate discuta?”
”Așa s-ar părea.
Nu sunt prea mulți comandați care pot câștiga bătălii și apoi să verse lacrimi
pentru comarazii săi căzuți. De asemenea se pare că nici reputația sa din
capitală nu este rea. Ei bine, este fiu al clanului Genjii, până la urmă.”
Dennai își amintea
imaginea lui Yoshitsune care își ținea capul în jos și plângea lângă lac, și
zâmbise. Când o făcuse, ochii săi se încrețise până ce erau la fel de înguști ca
acele de pin. Tomomori se gândea profund la ceva cu o expresie serioasă.
Probabil obosiți de situație, Kikuōmaru și Ginrōmaru își suceau corpurile
dintr-o parte în alta într-o manieră leneșă. Liniștea a continuat o perioadă,
până când Dennai, încercând curios să arunce o privire la chipul lui Tomomori,
a spus jucăuș ”Um...Tomo-chan?”
În același moment,
Tomomori s-a ridicat brusc.
”Dennai!”
Ca răspuns la
vocea strictă a lui Tomomori, Dennai și-a îndreptat postura sa repede,
”Iertare! M-am
lăsat dus de val!”
”Hm?
Poftim?...Dennai, aș putea să te rog să faci ceva pentru mine?”
”Huh?...Să fac
ceva?”
”Da. Nu este mare
lucru dar,” și Tomomori s-a corectat imediat, ”Nu, ar putea fi un mare
lucru...”
Tomomori zâmbise
cu înțeles în timp ce privea la chipurile derutate ale lui Dennai și ale
celorlalți.
