MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (3) 1/2

3.

În jur de trei săptămâni au trecut de când scrisoarea de la Dennai sosise.

Pe malul lacului unde l-au întâlnit pe Yoshitsune în timp ce intrau în Kyoto, Tomomori și ceilalți așteptau ca Yoshitsune să apară.

În această perioadă a anului, verdele puternic al noilor frunze era frumos în timpul zilei, dar acum soarele apusese și întunericul se întinsese în pădure. Nu erau semne că altcineva ar putea trece pe acici, și doar țipetele insectelor suna de jur împrejur.

Tomomori stătea cu spatele către lac, și Noritsune și Dennai stăteau fiecare de câte o parte a sa. Tomomori și Noritsune erau îmbrăcați în kiraginu, costumul formal al nobilor.

Chiar și pentru Tomomori, această întâlnire secretă era un risc. Scrisoarea i-a fost înmânată în siguranță lui Yoshitsune, și Dennai a confirmat că, așa cum a instruit, o fundă din hârtie a fost legată e un pin drept semn al acceptării. Totuși, nu era surprinzător dacă Yoshitsune se gândea că aceasta ar putea fi oportunitatea perfectă de a captura generalii Heike. Tot ce puteau ei face era să se încreadă în caracterul lui Yoshitsune.

Noritsune devenise rapid iritat, și nu încerca să ascundă acest lucru.

”Frate, timpul pentru întâlnirea promisă cu Yoshitsune a trecut de mult timp. Cum era de așteptat, asta a fost o idee nebunească. Dacă ei vin cu soldați în spate și ne înconjoară, s-ar putea să nu te pot proteja de ei toți.”

”Calmează-te, Nori.”

Cu ochii închiși, Tomomori l-a redus la tăcere, dar apoi a dat un ordin către Kikuōmru și Ginrōmaru, care erau în spatele lui Nori. ”Kiku, Gin, stați la distanță și pregătiți-vă pentru un atac surpriză din partea inamicului.”

Kikuōmaru și Ginrōmaru, care păreau mai degrabă plictisiți, au dat din cap veseli.

”Stați în spate! Încă nu este timpul să faceți vreo mișcare...Ați înțeles? Noi suntem cei care i-am chemat aici. Dacă noi atacăm primi, atunci nu va mai fi niciodată o cale către pace!”

Auzind vocea aspră a lui Tomomori, Ginrōmaru a întrebat cu o expresie confuză, ”...Inamici...Ucide? Nu ucide?”

Lângă el, Kikuōmaru i-a dat un ghiont.

”Prostule. Inamici, ucizi!”

”Nu, nu îi ucizi!” spusese Dennai, cu o neînțelegere de șoc. Kikuōmaru și Ginrōmaru se uitau la Noritsune de parcă îl implorau să le dea răspunsul corect. Noritsune se uita în întunericul dinaintea lui și abia răspunsese, ”...Nu vă mișcați deocamdată.”

În câmpul vizual al lui Noritsune, el putea vedea lumina tremurândă a unei torțe ce venea dintre copacii de dinainte. Saburō apăruse primul, ținând torța, urmat de Benkei, Yoshitsune, Hiyori și frații Satō. Yoshitsune încercase de nenumărate ori să o convingă pe Hiyori să aștepte la conac, dar ea l-a ignorat cu încăpățânare și a venit oricum.

Când Saburō l-a văzut pe Dennai, spusese ”Ne pare rău că am întârziat. Drumul acesta este mult mai dificil de urmat noaptea decât am crezut. A durat ceva timp.”

Se uitase la Dennai cu o expresie din inimă. ”Nu ne-am văzut de mult timp, Dennai.  Arăți destul de bine, nu-i așa?...Îți amintești de mine?”

Întrebase Saburō într-o manieră glumeață, și Dennai se uitase la el cu îndoială în timp ce vorbise, dar atunci și-a recunoscut vechiul preieten și a răspuns imediat, ”Tu ești...Saburō? Ise Saburō!? Ce faci aici!?”

”Yoshitsune, cel pe care l-ai întâlnit în pădure, este stăpânul meu. Am fost surprins când l-am auzit menționându-ți numele, Dennai.”

”Și eu sunt surprins! Nu îmi vine să cred că te întâlnesc iar într-un astfel de loc! Gahahaha!”

Noritsune intervenise direct în vorbăria lui Dennai. ”Iertare să vă întrerup când vă distrați așa de mult, dar acesta este doar un mod de a ne atrage într-o capcană?”

La aceste cuvinte, Benkei l-a fixat pe Noritsune cu o privire furioasă. ”Hey, hey, hey, despre ce naiba vorbești? Voi sunteți cei care ne-ați chemat aici!”

”Și ce?...Și ce e cu hainele acestea? O să avem o conversație importantă și voi nici măcar nu veniți îmbrăcați formal...? Mononofu din est nu au maniere?...Frate, este așa cum am spus, îi jignesc pe Heike!”

”Noritsune, calmează-te!”

Cu un chip aspru, Tomomori l-a certat pe Noritsune, dar Benkei a fost provocat de confruntarea lui Noritsune, și sângele îi se urcase la cap.

”Noritsune...Huh, ești tu acel Noritsune pe care îl numesc ”Cel mai puternic Heike”? Și totuși, ai așa un corp mic și firav. Fața ta mai și arată a femeie...”

Noritsune pufăise, și se uita la Benkei cu o privire rece ca gheața. Era de parcă era o persoană diferită față de certurile sale zilnice cu Dennai, expresia sa era calmă și provocatoare.

”Cred că Genji sunt chiar duri pentru soldați, încât să aducă un mistreț cu ei.”

”Nu mă provoca, cretinule...Dacă chiar vrei să te lupți, atunci ce ar fi să o facem chiar aici? Ei bine, presupun că nu poți în hainele alea drăguțe ale tale, nu?”

”Nu este nici o problemă. Mă pot mișca destul de bine în ele încât să dobor un mistreț. Dar decât să mă lupt cu un porc ca tine, sunt mai interesat de el...Nu simți la fel, Yoshitsune?”

Tomomori reacționase la acele cuvinte. Așadar, acela este Yoshitsune.

”Ce ai spus!?”

Pierzându-și cumpătul, Benkei înaintase, și Kikuōmaru și Ginrōmaru s-au băgat repede în fața lui Noritsune. Kikuōmaru era în poziție perfectă pentru luptă, și se aruncase asupra lui Benkei fără vreun moment de ezitare. Benkei făcuse la fel, învârtându-și niganata în jos.

Totul s-a întâmplat într-o clipită. Se auzise sunetul tăișurilor lovindu-se, și Yoshitsune stătea între Kikuōmaru și Benkei, oprindu-le lamele cu câte un pumnal ținut în fiecare mână. ”Oh!” spusese Noritsune, ridicându-și sprâncenele și privind cu un interes profund.

”Opriți-vă, amândoi! Benkei, înapoi!” spusese Yoshitsune, și îl făcuse pe Benkei să zboare cu un șut decisiv. Dar Kikuōmaru își începuse imediat următorul atac. Lamele sale venise către Yoshitsune în mod repetat cu o viteză uimitoare, și abia reușind să îi evite atacurile, Yoshitsune îi văzuse pe Tsugunobu și Tadanobu pregătindu-se să-și scoată săbiile.

”NU faceți nici o mișcare!” ordonase Yoshitsune cu o voce aspră. Țintind să-l lovească în acel moment, Kikuōmaru se aruncase asupra lui Yoshitsune. Yoshitsune își răsucise repede corpul, și simultan, îl lovise pe Kikuōmaru cu genunchiul în stomac.

”Guh...”

Kikuōmaru a gemut și s-a ghemuit. Dennai a tot încercat să se pună între ei, dar nu putea urmări viteza mișcărilor lor. Kikuōmaru se oprise în cele din urmă din a se mișca, așa că Dennai a țipat ”Kiku, oprește-te!...Hey, Nori! Fă-l pe Kiku să se oprească!”

”Contează totuși? Dacă Yoshitsune o să moară de la o asemenea simplă luptă, atunci să-l ucidem este cel mai ușor mod de a termina războiul,” răspunsese Noritsune, indiferent. El observase că chiar dacă Yoshitsune bloca atacurile lui Kikuōmaru, el nu făcea nici o încercare de a ataca cu propriile sale pumnale.

Ce o fi cu el? Îl ia ușor pe Kikuōmaru? Și pe când Noritsune se gândise la asta, Kikuōmaru aruncase un alt atac asupra lui Yoshitsune.

”...Tch.”

Yoshitsune țâțâise. Îl putea răni pe Kikuōmaru și să-l oprească din a se mișca. Dar sângele vărsat ar putea face ca sângele de demon din el să se răscolească. Yoshitsune știa asta, și astfel încerca din greu să se controleze în timp ce lupta. Pumnalul său găsise gâtul lui Kikuōmaru, dar lama se oprise perfect doar la un fir de păr distanță de piele. Kikuōmaru scăpase de atac, dar Yoshitsune continuase cu o lovitură de picior răsucită. Forța l-a trimis pe Kikuōmaru cât colo.

”Oprește-te!”

Fusese Ginrōmaru cel care țipase. Se întorsese către Yoshitsune și își întinsese ambele mâini, folosindu-și puterea în timp ce striga. Yoshitsune își simțese imediat întregul trup înțepenit. Se chinuia cu disperare să se miște, dar nu putea ridica nici măcar un deget. Benkei și ceilalți stăteau uluiți, neînțelegând ceea ce se întâmpla. Ginrōmaru își lăsase ușor mâinile în jos, și făcând asta, corpul lui Yoshitsune se scufundase în pământ.

”Ugh...!”

Realizând care era puterea lui Ginrōmaru, Tadanobu își ridicase sabia pentru a-l opri. Yoshitsune îl văzuse și se forțase cuvintele să iasă din gâtul său,

”Oprește-te...am spus...nu mișca...!”

Pe când spusese asta, își focusase conștiința asupra propriului său corp, și cu un strigăt, respinsese puterea lui Ginrōmaru.

”Ce!? Puterea mea? Nu funcționează. Pe el?”

Lângă Ginrōmaru care era șocat, Kikuōmaru se holba la Yoshitsune.

”Ucid...! Tu...Cu siguranță ucid!!!”

Și din moment ce atmosfera redevenea tensionată, Tomomori pășise ferm între cei doi și țipase,

”VREȚI SĂ VĂ OPRIȚI!?”

Se auzise cum și-au luat zborul un cârd de păsări, surprinse de țipătul puternic. Ginrōmaru se ferise speriat.

Tomomori oftase din greu, și privise la chipurile tuturor care erau prezenți.

”Fiecare dintre voi...Chiar vă gândiți la țara aceasta!? Credeți că ne-am adunat în seara aceasta pentru o luptă!? Ați uitat că am aranjat această întâlnire pentru a crea o cale prin care atât Heike cât și Genji să trăiască fără să fie distruse!?”

Fără a face o pauză, Tomomori s-a întors către Yoshitsune și a făcut o plecăciune.

”...Dacă te-am ofensat, mă închin pentru iertare. Așadar tu ești Lord Yoshitsune. Îți sunt sincer recunoscător că ai acceptat oferta noastră de a ne întâlni. Eu sunt Taira no Tomomori...Mai întâi, să ne așezăm și să vorbim.”

Tomomori se așezase nepăzit în timp ce spusese asta. În timp ce Saburō și Benkei se uitau uimiți, Hiyori sosise cărând o sticlă mare. Era sake pe care Tomomori îl pregătise și îl adusese aici pe cal.

”Oh, ai observat asta? Deci ești singura care înțelege scopul său. Apreciez.”

El luase sticla și o pusese în fața tuturor cu o bufnitură.

”Ce spuneți? Dacă vreți să concurați, atunci făceți-o după placul inimii! Dar nu va fi un concurs de săbii, ci de băut!”

”Huh? F-Frate!”

Noritsune se uita la Tomomori în gol. Tomomori avea un zâmbet neastâmpărat pe chipul său.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (2) 1/2

2.

”Mă opun acestui lucru! Mă opun absolut acestui lucru!

Vocea ascuțită a lui Benkei se auzise în tot conacul lui Yoshitsune.

Yoshitsune, Benkei, Saburō și frații Satō stăteau în cerc în centru cu expresii grave pe chip.

Hiyori stătea la distanță mică, privindu-i anxioasă pe Yoshitsune și ceilalți.

”Calmează-te, Benkei,” spusese Saburō ușor, încă privind la scrisoare.

”Cum naiba pot să mă calmez? Chiar intenționezi cu seriozitate să crezi o scrisoare care nici măcar nu poate fi reală, și să ții negocieri de pace cu Heike!? Dacă este o capcană!?”

În aceea seară, un kamuro vizitase conacul lui Yoshitsune. Kamuro erau servitorii tineri cu părul tăiat scurt, și Taira no Kiyomori îi împrăștiase inițial pe mulți dintre ei în capitală drept spionii săi, pentru a aduna informații. Acest kamuro era unul dintre cei care încă rămăsese în capitală.

Kamuro spusese că venise să livreze o scrisoare pentru Yoshitsune. Expeditorul era ”Dennai Noriyoshi”, dar el însuși nu știa cine era aceea persoană. I s-a spus ”Dacă spui numele ”Dennai”, Yoshitsune va știi” și așa i-a spus soldatului ce stătea de pază.

Soldatul fusese nesigur de ceea ce trebuia să facă, dar tocmai în acel moment, Saburō se întorsese din patrula sa. Întrebase de situație, și când auzise numele de ”Dennai”, a luat grăbit scrisoarea în propriile sale mâini.

Întorcându-se la conac, Saburō înmânase imediat scrisoarea lui Yoshitsune.

Scrisoarea spunea că stăpânul lui Dennai, Taira no Tomomori, dorea să găsească o cale către pace, și astfel ar dori mai întâi să se întâlnească cu Yoshitsune în secret, și chiar a și specificat o dată și un loc pentru întâlnirea secretă.

Saburō era surprins să afle că prietenul său din copilărie, Dennai, servea un asemenea general puternic. Dar din moment ce Tomomori era comandantul tuturor celor din clanul Heike de la moartea lui Kiyomori, și vorbit de bine chiar și printre Genji, părea în mod ciudat liniștit.

”El...Dennai, nu este genul de bărbat care ar acționa în scop propriu. Nu a arătat niciodată vreun interes în bogăție sau faimă. Dacă aceasta este o ofertă de la lordul pe care Dennai a ales să-l urmeze, atunci eu...eu vreau să cred în ea.”

Saburō spusese asta de parcă încerca să-și determine propriile sale sentimente.

”Cum putem pur și simplu să-l credem astfel!? Bine, deci să presupunem de dragul argumentului că Dennai este un personaj bun. Nu este o șansă bună ca el să fi fost păcălit de Tomomori? Heike au fost prinși la înghesuială, nu crezi că ar putea face orice pentru a câștiga, indiferent de cât de laș este acest lucru!? Cu siguranță știu numele lui Yoshitsune de la atacul surpriză de la Ichi-no-Tani. Îl cheamă în mod deliberat pe bărbatul care i-a învins, ar trebui să fii nebun să te gândești că asta nu este o capcană! Nu-i așa!?”

De obicei, sporovăiala spurcată a lui Benkei l-ar fi făcut să fie ușor să-i scapi, dar era clar că gândea repede. Era mai în vârstă decât Yoshitsune și ceilalți, și văzuse destul din răutatea oamenilor și a celor ce erau Mononofu încât să fie sătul de asta. O parte din rolul său era să-i oprească pe Yoshitsune și Saburō atunci când erau naivi.

Ascultând schimbul de vorbe dintre Benkei și Saburō, Tadanobu își deschisese gura ezitând.

”Poate că de aceea...Faptul că Heike se află într-o poziție foarte dureroasă poate fi motivul pentru care vor să sfârșească războiul...Oricum, cred că nu este alt mod de a ști decât dacă facem o încercare să-i întâlnim.

”Da, și dacă te duci să-i întâlnești și te gândești ”Da, este o capcană” atunci va fi mult prea târziu! Ce am face dacă ceva i s-ar întâmpla lui Yoshitsune!?”

”Este de datoria noastră să-l protejăm cu propriile noastre vieți astfel încât nimic nu se poate întâmpla!” spusese Tsugunobu ferm. Tadanobu a continuat, ”Benkei, nu vrei și tu ca acest război să se termine? Dacă războiul continuă, mulți Mononofu vor muri. Și astfel vor fi prinși mulți oameni în el. Deci, nu vrei să-ți folosești viața să oprești războiul, decât să-l continui?”

”...Tch.”

Benkei nu avea un răspuns, așadar continua să se uite la Tadanobu cu o expresie aspră. Fusese un moment de liniște, și atunci, Yoshitsune, care ascultase în liniște, vorbise.

”Înțeleg cum gândește fiecare...Dar adevărul este că m-am hotărât din momentul în care am citit această scrisoare,”

Privea la chipurile tuturor.

”Mă voi duce să-l întâlnesc pe Tomomori. Nu îmi pasă dacă este o capcană.” Spusese el decisiv.

Yoshitsune își amintea ceea ce îi spusese Dennai la lac.

Doar să te plângi despre asta nu va opri războiul.

Asta e ceea ce mi-a spus Dennai atunci.

Dar deja era destul cu Mononofu și oamenii care mureau în bătălie.

Prietenii care se ucideau unul pe celălalt – nu trebuie să se întâmple iar.

Vreau să sfârșesc acest lanț de evenimente pătate cu sânge.

Dacă este ceva ce pot face pentru a îl opri, nu îmi pasă cât de mult pericol trebuie să înfrunt.

Îmi voi da viața.

Brusc și-a amintit zâmbetul captivant al lui Dennai.

”...Și, i-am promis că îl voi vedea din nou...”

Saburō realizase că se referise la Dennai, și zâmbise,

”Da, vreau să port o conversație stupidă cu el ca pe vremuri.”

Chipul lui Benkei arăta un amestec de șoc și furie.

”Absolut ridicol...Faceți ce vreți atunci, nu îmi pasă deloc” scuipase în timp ce se ridicase, și ieșise nervos din cameră. Hiyori era uimită de furia lui Benkei, și părea speriată, de parcă mai avea puțin și plângea. După un moment de ezitare, îl urmase.

Saburō o privise plecând, și îl bătuse ușor pe Yoshitsune pe umăr.

”Nu îți fă griji despre asta, Yoshitsune. Benkei e doar îngrijorat pentru tine.”

Pentru a mai înveseli atmosfera din cameră, Tadanobu glumise ”Așa este! Vorbește și delirează, dar este din cauză că dacă Yoshitsune ar fi vreodată în pericol, el este cel care ar trece de restul pentru a fi primul în rând să-l protejeze.”

Chipurile tuturor s-au relaxat, dar atunci Saburō redevenise imediat serios, și îi spusese lui Yoshitsune ”Dar, ce ai de gând să faci cu Lord Yoritomo? Vei trimite un mesager la Kamakura pentru a-l informa?”

”Nu. Încă sunt pe departe multe lucruri pe care nu le putem prevedea. Mai întâi, ar trebui să determinăm singuri dacă Tmomori chiar dorește sau nu pacea.”

”Înțeleg...Atunci, mă voi asigura că soldatul care a vorbit cu kamuro își va ține gura închisă.”

”Mulțumesc, Saburō.”

Aceste cuvinte au devenit semnalul de a încheia conversația.

Yoshitsune se ridicase să părăsească camera. Soarele deja apusese și era întuneric afară. Tadanobu deschisese gura să întrebe unde se duce, dar Tsugunobu pusese imediat o mână peste gura lui și îi aruncase o privire. Expresia lui Tadanobu spunea că înțelesese, și dăduse din cap.

Saburō zâmbea în timp ce punea scrisoarea deoparte. De la incidentul cu Yoshinaka, se părea că Yoshitsune se pierduse pe sine complet, dar acum lumina începuse în cele din urmă să se reîntoarcă în ochii lui.

În acest caz, atunci tot ce putem face este să mergem împreună pe drumul în care crede Yoshitsune.

Saburō se hotărâse.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea I: O întâlnire ostilă (2)

2.

Conacul lui Yoshitsune, la două luni după înfrângerea lui Yoshinaka.

”Ahh, sunt atât de plictisit!”

A spus Musashibō Benkei, care stătea cu picioarele încrucișate pe hol, uitându-se în grădină. Și-a tras picioarele și a făcut o săritură pe spate puțin forțată. Capul lui s-a izbit de podea cu un zgomot puternic, dar nu părea să-i pese. Deși nu era înalt, brațele și picioarele sale musculare erau definiția solidului, și avea un gât lat, asemeni unui trunchi de copac. Pielea lui era bronzată, iar ochii lui mari bulbucați și sprâncenele dese ocupau mare parte din fața sa rotundă. Arăta complet ca un daruma (păpușă tradițională folosită ca talisman de noroc, în general rotundă, roșie cu fața unui bărbat cu barbă, cu ochii largi și o privire înfiorătoare. Multe sunt rotunde și au greutate la fund pentru a putea fi date de-a dura) legănându-se înainte și înapoi pe podea.

”Sunt plictisit de moarte. Armata de la Kamakura s-a dus să-i vâneze pe Heike, așa că de ce am rămas doar noi aici patrulând în Kyoto?” s-a plâns Benkei, pufăind ca un taur.

”Nu este nici măcar o geisha! Singurele lucruri cu care trebuie să-mi desfăt ochii în fiecare zi sunt fețele voastre urâte!”

În camera alăturată, Ise Saburō se îngrijea de rănile unui soldat care a fost rănit în luptă. Auzind cuvintele lui Benkei, a aruncat o privire urâtă pe hol, dar și-a întors ochii spre brațul soldatului. Mormăitul lui Benkei continua.

”...Încă de când s-a întâmplat acel lucru cu Yoshinaka, Yoshitsune pare o persoană diferită. Presupun că nu își poate controla trezirea...Ei bine, nu poate face nimic în legătură cu părul lui ce crește astfel. Dar până și el și-a pierdut sentimentele pe undeva...E ca și cum ai privi la o mască Noh blestemată. Rătăcește în fiecare zi și nu se întoarce până ce nu cade seara, și cine știe unde naiba este sau ce naiba face...Ei bine, noi ne-am descurca să vânăm până la ultimul Heike din capitală singuri, dar până și aceștea sunt în mare parte plecați. În cele din urmă, patrularea noastră este să ne plimbăm și să-i salutăm pe Kugyō (un mic grup exclusiv de nobili atașați curții imperiale în timpul erei Heian) în timp ce ei tremură în cizmele lor, nu? Argh, sunt al naibi de plictisit, plictisit, plictisit-”

”Mai taci, Benkei. Nu mă pot concentra pe mâna mea, așa că mai încet!”

Întrerupt de mustrarea lui Saburō, Benkei a devenit în silă tăcut. Stând pe podea, s-a dat într-o parte pentru a-l privi pe Saburō. Însă, puterile de vindecare ale lui Saburō erau ceva obișnuit de acum, și nu îl mai fascinau așa mult. Saburō și-a ridicat mâna dreaptă deasupra capului săui, și privind în propria sa palmă, și-a concentrat spiritul acolo. A scăpat un mic geamăt de efort. În aerul din jurul mâinii sale, au început să strălucească ceea ce păreau a fi picături mici de lumină. Perlele de lumină au început treptat să se adune, și globul de lumină din mâna lui Saburō a crescut. Când lumina i-a umplut mâna, a lăsat-o încet deasupra trupului soldatului. Soldatul era atât de uimit încât a uitat să mai clipească, și se uita cu gura căscată. Atunci, globul de lumină a dispărut, de parcă ar fi fost tras în brațul rănit.

”Whew...cum se simte? Îl poți mișca acum?” Saburō întrebase soldatul. Acesta și-a mișcat brațul cu frică.

”Aaaah! Se mișcă, îl pot mișca! Durerea a dispărut complet!” a spus soldatul, legănându-și fericit brațul.

”Hahaha. Mă bucur. Ești bine acum, așadar te poți duce acasă.”

”Mulțumesc, Saburō-sama! Mulțumesc!” Soldatul își pleca capul în nenumărate rânduri, și a continuat să facă plecăciuni chiar și după ce s-a ridicat.

”Este de ajuns. Noi suntem cei care ar trebui să fim recunoscători că voi toți ați luptat împreună cu noi în aceea bătălie” a spus Saburō cu un zâmbet fals.

Saburō nu era la fel de chipeș ca Yoshitsune, însă chipul său radia fericire. Benkei deseori făcea glume pe seama asta, spunând ”Simt că dau peste tine la fiecare trei pași, atât de comună este fața ta”, dar însăși aceea aură de familiaritate imediata era parte din șarmul lui Saburō.

Exact în acel moment, de parcă făceau schimb de locuri cu soladul ce părăsea camera, frații Satō, Tsugunobu și Tadanobu, s-au întors. Semănau unul cu celălalt la construcția corpului și înălțime, însă la o primă privire, Tsugunobu, fratele cel mare, părea mai tânăr. Aparent deranjat de asta, a încercat o dată să-și lase barbă, însă arăta atât de oribil încât ceilalți l-au forțat să abandoneze acest efort.

Soldatul făcuse o plecăciune către frați.

”Tsugunobu-sama, Tadanobu-sama, mulțumesc pentru munca depusă patrolând prin oraș.”

Benkei le-a spus ”Hey, două boabe de mazăre într-o păstaie!”, dar amândoi l-au ignorat și au început să vorbească cu soldatul.

”Oh, îmi amintesc de tine!”

 ”Saburō te-a vindecat, nu-i așa? Cum este?”

”Sunt bine, mulțumită vouă tuturor! Sunt pregătit să intru în luptă oricând.”

Soldatul și-a mișcat brațul în jur pentru a demonstra, și-a luat la revedere, și s-a dus acasă.

”Cum a fost rondul?” a întrebat Saburō frați.

”Par să nu fie probleme semnificative. Majoritatea din Heike rămași în capitală au fost înlăturați, și lucrurile se calmează treptat. Dar am auzit un zvon cum că câțiva Heike din tabăra de la Yashima au intrat în secret în capitală, și trimit spioni.”

”Heike?”

Expresia lui Saburō a devenit aspră. Și Benkei se așezase lângă el, și asculta cu o expresie de înțelept, însă atunci a suspinat.

”Nu îi cunoaștem pe oamenii din Kyoto bine. Ar putea fi ușor dacă ar purta armură și ar duce steagurile clanului Heike, dar dacă s-ar furișa îmbrăcați drept curteni, atunci chiar și nobilii de aici din capitală nu ar putea să-i identifice ca și Heike.”

”Chiar dacă este doar un zvon, mai bine am avea grijă cu patrulările noastre...Să vorbim din nou despre asta când se întoarce Yoshitsune.”

Ceilalți au dat din cap la cuvintele lui Saburō, dar Benkei a continuat ”Toate bune și frumoase...dar nenorocitul de Yoshitsune, voi credeți că este bine? Rătăcește asemeni unui zmeu căruia i-a fost tăiată sfoara. Dacă asta continuă, Lord Yoritomo o să audă până la urmă despre asta.”

”...Nu avem ce face. Trădător sau nu, el a ucis un prieten de neînlocuit cu propriile sale mâini. Cred că nici noi nu am acceptat asta complet. Să te gândești că Yoshinaka și Tomoe nu mai sunt pe această lume...Cum de s-a ajuns aici...?” a întrebat Saburō cu o expresie tristă, însă nu i-a putut răspunde nimeni.

În aceea liniște, amintirile acelei nopți teribile au ieșit la suprafață sub luna plină.

Ceea ce Saburō și ceilalți au văzut când au ajuns la Yoshitsune, a fost imaginea lui Yoshitsune plângând și legănând trupul plin de sânge al lui Yoshinaka. Când Yoshitsune i-a observat pe ceilalți privind cu groază, a început să țipe panicat, ”Saburō! Repede! Grăbește-te și oprește sângerarea! Sângele nu se oprește...Hey, Yoshinaka, este în regulă acum! Saburō e aici! Te va vindeca imediat...”

Striga cu disperare la Yoshinaka, dar ochii săi erau închiși, și el nu se mișca. În jurul său, brațele lui Yoshitsune erau scăldate în sânge.

”Haide, Yoshinaka! Deschide ochii...Te rog...Saburō, ce faci!? Vino aici și vindecă-l!”

”Yoshitsune...”

Saburō nu putea găsi ce cuvinte să-i spună. El nu putea pricepe ceea ce se întâmpla înaintea ochilor săi. Au venit în Kyoto cu ordinul de a-l ucide pe Yoshinaka, dar cumva el simțea că trebuia să fie o greșeală. Acum, era forțat să se confrunte cu această situație astfel, iar gândurile sale nu puteau ține pasul cu realitatea.

Ce s-a întâmplat? L-a ucis Yoshitsune? Chiar l-a ucis?

Ceilalți trei erau la fel. Priveau, pierduți de cuvinte. Doar plânsul lui Yoshitsune lăsa ecouri în întuneric.

”Yoshitsune...”

Saburō l-a strigat iar cu o voce răgușită. Dacă lăsa garda jos chiar și pentru un moment, ar fi fost dărâmat, și ar fi plâns asemeni lui Yoshitsune. A strâns din dinți.

”Yoshinaka...este deja...mort...”

Forțând acele cuvinte să iasă din gura sa, a lăsat capul în jos.

Stând lângă el, Benkei își strângea pumnii atât de tare încât unghiile îi intrau în palmă, și tremura vizibil.

”YOSHINAKA-!”

În timp ce Yoshitsune țipa, Saburō închisese ochii. Nu mai putea rezista să privească tabloul trist.

Revenind la realitate, Saburō a realizat că a închis ochii din reflex, la fel ca atunci. Când a privit în jur, Benkei și frații Satō aveau cu toți expresii solemne. Și ei trebuie să își fi amintit același lucru.

”...Presupun că cel care l-a ucis pe Yoshinaka trebuie să fi fost Yoshitsune?” a șoptit Tadanobu, iar fratele lui mai mare Tsugunobu i-a răspuns,

”Ai văzut și tu, cu ochii tăi...pumnalele lui Yoshitsune erau pline de sânge. Și nu sunt prea mulți Mononofu care să-l doboare pe Yoshinaka.”

”Dar vechiul Yoshitsune nu ar fi luptat niciodată împotriva lui Yoshinaka, nu? Chiar și Tomoe l-ar fi învins într-o luptă...mă întreb dacă aceea a fost adevărata putere pe care o are Yoshitsune? Nu a fost puterea sa pecetluită de Benkei? Mă întreb dacă s-a eliberat în cele din urmă?” Tadanobu vorbea de parcă lăsa liber toate întrebările pe care nu le-a spus niciodată dintr-o singură răsuflare. Privirile fraților și a lui Saburō s-au îndreptat spre Benkei.

”Cu siguranță, am pecetluit puterea lui Yoshitsune cu o tehnică de a mea. Era atât de îngrozit că puterea sa de Mononofu s-ar trezi. ”Este un demon în mine...” a spus, ”Dacă se trezește, nu îmi voi mai putea controla puterea, și demonul mă va consuma. Atunci, îi voi răni pe toți...” Așadar a venit la mine și mi-a cerut să-i pecetluiesc puterea. Dar sincer, nu cred că puteam să pecetluiesc o putere atât de mare doar cu tehnica mea. Probabil că parțial, îl reținea în subconștient el însuși. Și dintr-un anumit motiv, orice îl reținea s-a destrămat în aceea zi. Cred că cel care l-a ucis pe Yoshinaka nu a fost Yoshitsune, ci demonul din el.”

”Demonul...” a repetat Tsugunobu.

Ar fi de neimaginat pentru Yoshitsune, dar Saburō își amintea că simțise o prezență ciudată în jurul său atunci.

După ce l-a înfrânt pe Yoshinaka, Yoshitsune, Saburō și ceilalți s-au îndreptat spre vest pentru a-i prinde pe Heike, fără timp de a se lăsa cuprinși de tristețe.

Armata Heike, care a obținut victorie împotriva armatei lui Yoshinaka la bătălia de la Mizushima, a profitat de oportunitatea de a înainta pe cât de departe posibil spre Fukuhara (parte acum din Kobe în prefectura Hyōgo). Spre vest era Ichi-No-Tani, care stătea între munți și stâncile abrupte la nord, iar marea la sud, fiind astfel dificil pentru a  ataca. Era locul perfect pentru Heike să ridice tabăra.

Dar Yoshitsune le-a dejucat planurile, aranjând un atac surpriză de pe o stâncă din nordul Ichi-no-Tani. A sosit la Hiyodorigoe acompaniat de armata sa, și din vârful stâncilor, a observat poziția oamenilor Heike, cu tabăra făcută jos departe.

”Dacă aveți grjiă cu caii voștri, nu vă veți răni. Lăsați frica și galopați în jos! Eu, Yoshitsune, vă voi arăta cum se face! Urmați-mă!” a țipat, preluând conducerea, și a galopat cu calul său până jos dintr-o singură răsuflare.

Această imagine a lui i-a inspirat pe alți, și l-au urmat. Sunetul strigătelor lor de bătălie ce a răsunat de-a lungul munților i-a făcut pe Heike să creadă că sunt atacați de o armată mare, și mulți dintre soldați și-au pierdut dorința de a lupta și s-au retras spre bărcile lor.

Mulțumită atacului surpriză, Genji au reușit să obțină victoria, însă mulți din soldații lor au fost răniți când au căzut de pe stâncă cu caii lor. Chiar și Tadanobu și-a rupt un braț, iar Saburō a fost ocupat timp de câteva zile, din zori până seară, vindecând pe cei răniți cu puterile sale. Benkei a mormăit ”Este bine că îl avem pe Saburō, dar dacă o să facă asta în fiecare bătălie, va avea nevoie de mai multe vieți pentru a-i vindeca pe toți,” dar el a ajutat la munca fizică și i-a cărat pe soldații răniți.

Saburō nu a dat voce îngrijorărilor sale, însă pe atunci a simțit că ochii lui Yoshitune nu aveau vreo emoție, de parcă era posedat. Se simțea o temperatură ce era eliberată de corpul lui, de parcă era ”ceva” ce ardea profund în interiorul său.

Când s-au întors din Ichi-no-Tani în Kyoto, acel ceva a dispărut, dar în schimb Yoshitsune a devenit un tânăr măcinat de vină și durerea pierderii față de Yoshinaka și Tomoe. Înfățișarea sa s-a schimbat zi după zi, și ceea ce părea a fi într-o clipită, părul lui scurt a crescut, și a căpătat șuvițe arginti. Cu alte cuvinte, probabil că trupul și mintea lui Yoshitsune s-au întors la forma lor originală.

Poate că acela era un semn al demonului.

               

În timp ce Saburō medita la asta, Tsugunobu i-a spus,

”Ei bine atunci, să începem să pregătim cina. Grupul care care are grijă de casă face mâncarea.”

”Așa e. Soarele e pe cale să apună. Trebuie să mergem să-l căutăm și pe Yoshitsune” a spus Saburō în timp ce se ridica.

A început pregătirile pentru a găti la varta conacului. Tsugunobu și-a aruncat mâna peste lemnul din vatră, și într-o clipită, flăcările dansau fericite. Lângă el, Tadanobu a făcut apa să se ridice dintr-o găleată, asemeni unui șarpe grațios, și a turnat-o într-o oală. Puterile pe care frații Satō le posedau erau abilitățile de a manipula focul și apa. Benkei îi privea, spunând, ”Asta este bine, puteți face ca puterile voastre să fie folositoare în viața de zi cu zi. Eu pot doar să îmi folosesc forța în bătălie”, într-o manieră care era dificil de înțeles dacă intenționase să-i laude pe frați sau pe el însuși.

Saburō l-a auzit, și a făcut o față serioasă, nefiind de acord. ”Nu este adevărat deloc, Benkei! Am fi pierduți fără tine!”

”..Eh? S-Serios? Vă bazați pe mine cu toți așa de mult?” a întrebat Benkei, deloc nemulțumit.

Saburō și-a pus ambele mâini pe umerii lui Benkei.

”Sigur că da! Nu fi prost.”

Atunci, s-a aplecat în față, până ce fața sa era aproape de a lui Benkei, și a vorbit.

”Nu avem destul lemn pentru foc...Mergi în munți și mai adu...”

Fața lui Benkei se făcuse complet roșie, și cel puțin arăta complet ca o daruma.

”NU VĂ BATEȚI JOC DE MINE, NENOROCIȚILOR-”

Țipătul de furie a lui Benkei și râsul lui Saburō și a celorlalți au lăsat ecouri în tot conacul.