MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (2) 2/2

După ce ieșise asemeni unei furtuni din conac, Benkei se așezase pe un bolovan mare într-o pădure de bambus din spatele clădirii, privind în sus la lună. Acest loc ducea spre munți, și ușoara sa înălțime oferea o priveliște bună asupra împrejurimilor. Deseori Benkei bea sake aici în timp ce privea la lună.

Simțind brusc ceva, el se întorsese, și o văzuse pe Hiyori stând singură, la o mică distanță. Părul ei argintiu strălucea, și pielea ei palidă se remarca în întuneric. Era la fel de frumoasă ca un crin alb în lumina lunii.

”Oh, tu ești, Hiyori...”

Hiyori făcuse o expresie de parcă voia să spună ”În sfârșit m-ai observat”, în timp ce se apropiase de Benkei și se așezase de una singură lângă el. Benkei continua să se uite la lună.

”Cu siguranță este o lună frumoasă...Mă întreb de câte ori voi mai putea vedea o asemenea lună?”

Era un moment rar de sentimentalism de la el. Hiyori îi zâmbise drept răspuns, și se întorsese spre Benkei, spunând cuvintele doar din gură. Benkei îi citise buzele.

”Poftim?...Huh? Nu este în caracterul meu?”

Hiyori dăduse din cap afirmativ.

”Taci! Chiar și eu știu asta!”

”...”

Cu o expresie ușor îngrijorată, și-a înclinat capul să privească la Benkei.

”...Nu este vorba că nu înțeleg. Pentru a deschide o nouă cale, este nevoie să faci ceva nerezonabil.”

Ochii frumoși și inocenți ai lui Hiyori, care păreau destul de pătrunzători încât să fii atras în ei, a scos în mod natural adevăratele sentimente ale lui Benkei.

”Dar, nu pot scăpa de sentimentul că Yoshitsune se îndreaptă acum chiar spre mijlocul unui vârtej masiv. Acum zece ani, când a spus că va renunța la preoție și va părăsi muntele Kurama, și apoi când a decis să părăsească Ōshū și să meargă la Lord Yoritomo în Kamakura, am avut același sentiment. El merge înainte de unul singur și încearcă să aleagă calea periculoasă. Dacă continuă să alerge astfel, atunci într-o zi el o să...o să...La naiba!”

Chipul lui Benkei s-a schimbat, și lacrimi au început să se adune în ochii săi. Și-a întors chipul într-o încercare disperată de a ascunde asta de Hiyori. Hiyori era surprinsă de lacrimile sale, dar și-a pus tandru brațele în jurul brațului său, și ușor și-a așezat capul pe umărul său. Benkei era complet tulburat.

”Hey...! Oi, oprește-te! Este jenant!”

Benkei încercase să-și elibereze brațul, dar Hiyori nu i-a dat drumul. Eventual a renunțat și a lăsat să-i scape un oft lung.

”...Iertare. Presupun că te-am făcut să te îngrijorezi. Este în ordine. Îl voi proteja pe Yoshitsune. Chiar dacă asta mă ucide.”

Hiyori și-a ridicat capul și a început iar să spună cuvintele cu gura.

Nu-vreau-ca-și-tu-să-mori-Ben-kei

Citindu-i buzele, Benkei privise la lună pentru a-și reține lacrimile care se adunau iar în ochii lui.

”Prostuțo...! Chiar crezi că voi muri așa de ușor!?...Cred că îmbătrânesc. Cumva am început să plâng la astfel de lucruri. Este patetic...”

Hiyori dădea din cap cu entuziasm, încă ținându-se de brațul lui.

”Taci din gură și vedeți de treaba ta!...Dar...mulțumesc. Sunt bine acum. Întoarce-te prima la conac, Hiyori. Tocmai ce m-am enervat și am țipat la ei, așa că mă voi întoarce după ce m-am calmat puțin.”

Hiyori privea la Benkei cu o expresie de ușurare, și apoi s-a ridicat energic și a fugit înapoi pe potecă. Purta un zâmbet mândru, de parcă era fericită că i-a anilat suferința lui Benkei. Benkei privea în timp ce ea fugea, încrucișându-i mâinile de parcă voia să se scuture de jena sa. Se așezase cu picioarele încrucișate și strigase dezamăgit.

”Hey, este înfricosător să spionezi oamenii! De ce nu ieși?”

La câțiva metri de unde stătea Benkei, Yoshitsune ieșise ușor dintre bamboo, scărpinându-se în cap jenat.

”Nu spionam sau ceva...Eu doar...Îmi așteptam rândul.”

Yoshitsune zâmbea în timp ce se așezase lângă Benkei.

”Ține, ai uitat asta”, a spus el, înmânându-i lui Benkei cupa și sticluța preferată de sake. Benkei le-a acceptat în liniște.

”Îmi pare rău, pentru că întotdeauna îți fac necazuri, Benkei. Dar vreau să opresc luptele dintre Mononofu și să nu se mai ucidă între ei. Să continuăm să luptăm până una dintre părți este distrusă nu trebuie să fie răspunsul, nu?”

”Mononofu s-a născut să lupte. De aceea avem puteri. Ne face diferiți față de oameni, care doar se pot ruga. Noi trebuie să ne folosim puterile pentru a încheia războaiele.”

”Chiar așa este?”

”Mn?”

”Și cum ar fi dacă chiar existența de Mononofu este cauza tuturor războaielor?”

”...”

”Kage mi-a spus. Că eventual voi înțelege motivul pentru care demonul m-a ales.”

Benkei s-a întors către Yoshitsune surprins.

”M-am tot gândit la asta în tot acest timp. Poate că demonul există pentru a șterge existența fiecărui Mononofu de pe fața pământului...”

”Yoshitsune...”

”Asta cu siguranță ar opri războiul. Dar nu vreau să aleg aceea cale. Nu vreau să devin un demon. Vreau să acționez după propria mea voință, nu a demonului, și să deschid calea în care eu cred.”

”Deși, așa stau lucrurile. Înțeleg. Pentru asta suntem noi aici.”

Benkei și-a umplut cupa de sake până la margine, și apoi a băut totul într-o răsuflare. Yoshitsune a furat sticluța de la el, și apoi i-a reumplut cupa.

”Benkei, este ceva ce am tot vrut să te întreb...Nu am nici o amintire de când eram mic. Dar atât cât îmi amintesc, tu ai fost lângă mine. Dar tu nu ești tatăl meu sau orice altceva, ceea ce este cam ciudat...De ce?”

”As-Asta e...! P-Pentru că am fost rugat!”

”De către cine?”

”...”

”...Probabil că adevărul este că, ai venit să mă ucizi din cauza demonului din mine?”

Benkei și-a scăpat cupa de sake pe care îl bea.

”As...! Asta nu este așa deloc! Ah, nuuuu, sake-ul meu prețios...!!!”

Văzând zbuciumul lui Benkei, Yoshitsune a scuipat propriul său sake râzând. ”Nu, este în regulă. Asta nu mai contează deloc...Mai degrabă, sunt cu adevărat recunoscător că încă ești aici cu mine.”

”La naiba, între tine și Hiyori. Așa am terminat-o cu tâmpeniile astea de sentimentalisme în seara asta!”

Probabil pentru a-și ascunde jena, Benkei a furat înapoi sticluța de la Yoshitsune și a turnat și băut din cupa sa de sake iar și iar. Râzând, Yoshitsune stătea, și privind în sus la la luna ce aproape era plină, vorbise șoptit.

”Benkei, aș vrea să-ți cer ceva.”

”Ce vlei? Nu am bani.”

”Dacă devin iar demon, și nu mă pot schimba înapoi...”

Yoshitsune se întorsese ușor să privească la Benkei.

”Atunci mă vei ucide.”

Rămânând fără cuvinte, Benkei se holba înapoi la Yoshitsune. În lumina lunii, figura lui părea ca dintr-un vis, și din expresia sa, Benkei simțea o voință puternică căruia nu îi te putea opune. Tăcearea se așternuse între ei. În cele din urmă, Benkei se hotărâse și vorbise.

”...Am înțeles. Dacă asta se întâmplă, te voi ucide.”

”...Mulțumesc,” spusese Yoshitsune.

Privise la lună încă o dată și spusese ”Această lună este martora noastră în această seară.”

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (2) 1/2

2.

”Mă opun acestui lucru! Mă opun absolut acestui lucru!

Vocea ascuțită a lui Benkei se auzise în tot conacul lui Yoshitsune.

Yoshitsune, Benkei, Saburō și frații Satō stăteau în cerc în centru cu expresii grave pe chip.

Hiyori stătea la distanță mică, privindu-i anxioasă pe Yoshitsune și ceilalți.

”Calmează-te, Benkei,” spusese Saburō ușor, încă privind la scrisoare.

”Cum naiba pot să mă calmez? Chiar intenționezi cu seriozitate să crezi o scrisoare care nici măcar nu poate fi reală, și să ții negocieri de pace cu Heike!? Dacă este o capcană!?”

În aceea seară, un kamuro vizitase conacul lui Yoshitsune. Kamuro erau servitorii tineri cu părul tăiat scurt, și Taira no Kiyomori îi împrăștiase inițial pe mulți dintre ei în capitală drept spionii săi, pentru a aduna informații. Acest kamuro era unul dintre cei care încă rămăsese în capitală.

Kamuro spusese că venise să livreze o scrisoare pentru Yoshitsune. Expeditorul era ”Dennai Noriyoshi”, dar el însuși nu știa cine era aceea persoană. I s-a spus ”Dacă spui numele ”Dennai”, Yoshitsune va știi” și așa i-a spus soldatului ce stătea de pază.

Soldatul fusese nesigur de ceea ce trebuia să facă, dar tocmai în acel moment, Saburō se întorsese din patrula sa. Întrebase de situație, și când auzise numele de ”Dennai”, a luat grăbit scrisoarea în propriile sale mâini.

Întorcându-se la conac, Saburō înmânase imediat scrisoarea lui Yoshitsune.

Scrisoarea spunea că stăpânul lui Dennai, Taira no Tomomori, dorea să găsească o cale către pace, și astfel ar dori mai întâi să se întâlnească cu Yoshitsune în secret, și chiar a și specificat o dată și un loc pentru întâlnirea secretă.

Saburō era surprins să afle că prietenul său din copilărie, Dennai, servea un asemenea general puternic. Dar din moment ce Tomomori era comandantul tuturor celor din clanul Heike de la moartea lui Kiyomori, și vorbit de bine chiar și printre Genji, părea în mod ciudat liniștit.

”El...Dennai, nu este genul de bărbat care ar acționa în scop propriu. Nu a arătat niciodată vreun interes în bogăție sau faimă. Dacă aceasta este o ofertă de la lordul pe care Dennai a ales să-l urmeze, atunci eu...eu vreau să cred în ea.”

Saburō spusese asta de parcă încerca să-și determine propriile sale sentimente.

”Cum putem pur și simplu să-l credem astfel!? Bine, deci să presupunem de dragul argumentului că Dennai este un personaj bun. Nu este o șansă bună ca el să fi fost păcălit de Tomomori? Heike au fost prinși la înghesuială, nu crezi că ar putea face orice pentru a câștiga, indiferent de cât de laș este acest lucru!? Cu siguranță știu numele lui Yoshitsune de la atacul surpriză de la Ichi-no-Tani. Îl cheamă în mod deliberat pe bărbatul care i-a învins, ar trebui să fii nebun să te gândești că asta nu este o capcană! Nu-i așa!?”

De obicei, sporovăiala spurcată a lui Benkei l-ar fi făcut să fie ușor să-i scapi, dar era clar că gândea repede. Era mai în vârstă decât Yoshitsune și ceilalți, și văzuse destul din răutatea oamenilor și a celor ce erau Mononofu încât să fie sătul de asta. O parte din rolul său era să-i oprească pe Yoshitsune și Saburō atunci când erau naivi.

Ascultând schimbul de vorbe dintre Benkei și Saburō, Tadanobu își deschisese gura ezitând.

”Poate că de aceea...Faptul că Heike se află într-o poziție foarte dureroasă poate fi motivul pentru care vor să sfârșească războiul...Oricum, cred că nu este alt mod de a ști decât dacă facem o încercare să-i întâlnim.

”Da, și dacă te duci să-i întâlnești și te gândești ”Da, este o capcană” atunci va fi mult prea târziu! Ce am face dacă ceva i s-ar întâmpla lui Yoshitsune!?”

”Este de datoria noastră să-l protejăm cu propriile noastre vieți astfel încât nimic nu se poate întâmpla!” spusese Tsugunobu ferm. Tadanobu a continuat, ”Benkei, nu vrei și tu ca acest război să se termine? Dacă războiul continuă, mulți Mononofu vor muri. Și astfel vor fi prinși mulți oameni în el. Deci, nu vrei să-ți folosești viața să oprești războiul, decât să-l continui?”

”...Tch.”

Benkei nu avea un răspuns, așadar continua să se uite la Tadanobu cu o expresie aspră. Fusese un moment de liniște, și atunci, Yoshitsune, care ascultase în liniște, vorbise.

”Înțeleg cum gândește fiecare...Dar adevărul este că m-am hotărât din momentul în care am citit această scrisoare,”

Privea la chipurile tuturor.

”Mă voi duce să-l întâlnesc pe Tomomori. Nu îmi pasă dacă este o capcană.” Spusese el decisiv.

Yoshitsune își amintea ceea ce îi spusese Dennai la lac.

Doar să te plângi despre asta nu va opri războiul.

Asta e ceea ce mi-a spus Dennai atunci.

Dar deja era destul cu Mononofu și oamenii care mureau în bătălie.

Prietenii care se ucideau unul pe celălalt – nu trebuie să se întâmple iar.

Vreau să sfârșesc acest lanț de evenimente pătate cu sânge.

Dacă este ceva ce pot face pentru a îl opri, nu îmi pasă cât de mult pericol trebuie să înfrunt.

Îmi voi da viața.

Brusc și-a amintit zâmbetul captivant al lui Dennai.

”...Și, i-am promis că îl voi vedea din nou...”

Saburō realizase că se referise la Dennai, și zâmbise,

”Da, vreau să port o conversație stupidă cu el ca pe vremuri.”

Chipul lui Benkei arăta un amestec de șoc și furie.

”Absolut ridicol...Faceți ce vreți atunci, nu îmi pasă deloc” scuipase în timp ce se ridicase, și ieșise nervos din cameră. Hiyori era uimită de furia lui Benkei, și părea speriată, de parcă mai avea puțin și plângea. După un moment de ezitare, îl urmase.

Saburō o privise plecând, și îl bătuse ușor pe Yoshitsune pe umăr.

”Nu îți fă griji despre asta, Yoshitsune. Benkei e doar îngrijorat pentru tine.”

Pentru a mai înveseli atmosfera din cameră, Tadanobu glumise ”Așa este! Vorbește și delirează, dar este din cauză că dacă Yoshitsune ar fi vreodată în pericol, el este cel care ar trece de restul pentru a fi primul în rând să-l protejeze.”

Chipurile tuturor s-au relaxat, dar atunci Saburō redevenise imediat serios, și îi spusese lui Yoshitsune ”Dar, ce ai de gând să faci cu Lord Yoritomo? Vei trimite un mesager la Kamakura pentru a-l informa?”

”Nu. Încă sunt pe departe multe lucruri pe care nu le putem prevedea. Mai întâi, ar trebui să determinăm singuri dacă Tmomori chiar dorește sau nu pacea.”

”Înțeleg...Atunci, mă voi asigura că soldatul care a vorbit cu kamuro își va ține gura închisă.”

”Mulțumesc, Saburō.”

Aceste cuvinte au devenit semnalul de a încheia conversația.

Yoshitsune se ridicase să părăsească camera. Soarele deja apusese și era întuneric afară. Tadanobu deschisese gura să întrebe unde se duce, dar Tsugunobu pusese imediat o mână peste gura lui și îi aruncase o privire. Expresia lui Tadanobu spunea că înțelesese, și dăduse din cap.

Saburō zâmbea în timp ce punea scrisoarea deoparte. De la incidentul cu Yoshinaka, se părea că Yoshitsune se pierduse pe sine complet, dar acum lumina începuse în cele din urmă să se reîntoarcă în ochii lui.

În acest caz, atunci tot ce putem face este să mergem împreună pe drumul în care crede Yoshitsune.

Saburō se hotărâse.