Interviu - Songs - mai 2005 (partea II)

Când am intrat la gimnaziu, am început să ies cu un grup de ”delicvenți”. Unul dintre ei era foarte bun la lupte, și avea o altă ”aură” în jurul lui. Era destul de rar, dar într-o zi, am fost la el acasă să mă joc după școală. Era o casă minunată și era un pian mare, în mijlocul camerei. Nu mi-a venit deloc să cred că tipul acesta, care părea să se potrivească cu săbii de lemn decât cu piane, putea să cânte la el; dar BAM, a început să cânte chiar acolo și atunci. Adevărul este că și el începuse să exerseze la pian când avea trei ani. Din acest motiv era atât de bun acum. Am cântat și eu pentru el, dar îți puteai da seama imediat că nivelurile noastre erau complet diferite. Și în acel moment, sentimentul de ”Nu vreau să pierd!” a apărut, și am început să exersez din greu.

                Și din acea zi, nu am făcut nimic, doar să exersez. În fiecare zi, exersam până la miezul nopții și începeam iar devreme în dimineața următoare. Ca să-mi ridic nivelul la ceva mai mult decât tehnică (se referă la faptul că nu se concentra doar pe tehnică și abilitate, ci și pe alți factori, cum ar fi să exprime sentimentele și emoțiile), căutam și asculam melodiile originale. Și melodiile erau interpretate de profesioniști, bazate pe propria lor interpretare. Era excelent. M-a făcut să mă întreb ”Notele sunt aceleași, și totuși de ce sunt atât de diferite?” Și această descoperire m-a atras și mai mult în muzică. Cum să citesc gândurile găsite în muzică și apoi să exprim acest lucru. De aici am învățat această formă.

                Și din câte îmi amintesc, întotdeauna am avut o atitudine agresivă față de lucrurile pe care vreau să le fac. Am avut un interes în instrumentele de suflat și am continuat să cânt până ce mi-am distrus dinții. Nu am avut de ales decât să renunț. Ei, să încercăm să le lovim atunci! În timpul acestei perioade când eram înnebunit după percuții și tobe, am vrut să învăț de la unul din seniorii mei care cântau foarte bine la tobe. Doar din acest motiv, am ales să merg la același liceu ca și ei...Studiile mele nu erau atât de bune pe atunci, dar am reușit să trec de examenul de intrare după ce am studiat ca un nebun (râde). E adevărat. Încă de mult timp, am urât întotdeauna să pierd. Sunt tipul de persoană care nu se va opri odată ce a început să meargă înainte.

                Muzica a devenit foarte amuzantă după ce am început să cânt la tobe. Am ținut multe concerte live, și atunci a fost când am realizat cât de uimitor era. Spre deosebire de muzica clasică pe care o ascultam, doar petru persoane ocupau scena de data aceasta. Cu toate acestea, vocalistul trupei ne-a părăsit  și după un an și jumătate a murit...Într-o zi eram beat și i-am spus lui You, chitarist-ul care încă cânta alături de mine, ”Poate că eu aș putea fi vocalistul.” ”Asta e imposibil!”, a spus-o cu atâta siguranță de sine încât m-am enervat complet. Dar am luat lecții pentru voce când eram mai tânăr și pot cânta pe diferite nivele. Încercam să îi-o plătesc, pentru că a spus asta, și din nou, mi-am sacrificat timpul de dormit pentru a exersa, și la sfârșit s-a decis ”Tu vei fi vocalistul”.

                Așadar, iubesc muzica. Dar, decât să spun că am ajuns în acest punct după ce am căutat din greu ceea ce pot eu face, cred că este mai corect să spun că am ajuns aici cu ajutorul celorlalți, pentru că ei m-au ghidat înainte. Dar că ceva poate fi făcut sau nu depinde doar de propria ta persoană și din acest motiv am exersat ca un nebun. Să-l bat pe acel tip, trebuia să fac asta; să mă aduc pe mine însumi la acest punct, trebuia să fac asta. Fac asta iar și iar; și astfel îmi decid tematicile.

                Și precis din acest motiv, vreau să vă spun tuturor asta. Mai întâi, persoanelor le place să spună ”Nu am talent”, nu? Doar cei câțiva care au ajuns la limitele lor au dreptul să folosească cuvântul ”talent”. Și aceste persoane sunt persoane care au exersat din greu mulți ani fără a fi capabili să producă nici un rezultat. Nici un talent este ceea ce a mai rămas de spus. Din acest motiv, acelor persoane care spun nerespectuos ”Voi exersa la chitară ca și cum viața mea ar depinde de asta”, chiar vreau să le întreb ”Ești pregătit să mori pentru asta? ”Îți ții chitara aproape atunci când dormi?” Și în special dacă ai de gând să exprimi ceva prin muzică. Dacă nu ești pregătit, nu vei fi capabil să exprimi cu succes. Cred că abilitatea ta este ceva ce se dezvoltă în timp, prin perseverență și prin metoda ta proprie de exersare. Așa că, înainte de a spune ”Pot..nu pot...”, pur și simplu fă-o!

                Deseori le spun noilor trupe ”Dacă există un punct în care vreți să ajungeți indiferent de consecințe, începeți să plănuiți de pe acum.” Dacă poți face asta, vei știi exact ceea ce ai de făcut acum și vei știi că nu o poți face la acest ritm. Așadar, veți putea simți tensiunea și vă veți îmbunătăți. Cei care nu simt nimic nu vor putea niciodată să devină mai buni.

                Și eu am trăit întotdeauna în stres. La cel mai critic moment, te vei strădui cu disperare.

                Mai întâi, voi începe de aici.

Interviu - Songs - mai 2005 (partea I)

În acest articol, este doar Gackt-san, fără o a doua persoană care să pună întrebările, care vorbește despre diferite lucruri și cam sare de la un lucru la altul. Deși lucrurile par a fi diferite, de fapt vorbește despre același lucruri.

                În sfârșit ne putem odihni puțin după lansarea albumului ”Love Letter”...dar, normal că nu există așa ceva! Ca de obicei, a fost un sentiment de grabă cu single-urile lansate imediat după două luni (râde). Mai întâi a fost ”Black Stone”, o melodie ce m-a lăsat fără răsuflare chiar atunci când o cântam. A trecut ceva timp de când am lansat ultima dată o asemenea melodie rapidă. Motivul pentru care are un ritm atât de alert este pentru că însăși melodia are două tematici combinate în ea. Mai întâi, ca o inaugurare a proiectului legat de povestea ”MOON” și a doua...se întâmplă să fie aproape de comemorarea de un an a morții prietenului meu. Și în această melodie, creată pentru a-l comemora, am vrut să exprim sentimentul că mergem mai departe. Că putem zâmbi chiar și când vorbim despre acest lucru. Din acest motiv chiar și versurile sunt directe. Cu toate acestea, nu am vrut să creez o melodie care să fie prea personală; am vrut să creez o melodie care să poată combina aceste două tematici perfect. Făcând asta, cred că va deveni o melodie care îi poate satisface pe toți.

                Și ”Metamorphoze” a fost o melodie pe care am scris-o după ce directorul de la “機動戦士 Z” Gundam, Directorul Tomino, a vorbit cu mine personal. Pentru că sunt fan Gundam de mult timp, am simțit că este o onoare să fiu capabil să creez muzică pentru film. Cu toate acestea, cu cât vorbea mai mult despre muzică, cu atât mai mult eram uimit de gândurile pe care Directotul Tomino le exprima în acest film, decât de faptul că era un film Gundam. ”Vreau să te ajut atât timp cât pot”. Cu asemenea gânduri în minte am făcut această melodie. Din cauză că directorul plănuiește să-și pună propriul său sfârșit la ceea ce a lucrat până acum, sunt foarte fericit că muzica mea îl poate ajuta astfel. Cred că va deveni un film minunat care cu siguranță va fi dat mai departe, către următoarea generație. Eu însumi sunt foarte mulțumit că am creat două melodii care i-au ajutat pe alți astfel.

                Condiția de bază a muzici este să fii capabil să exprimi gândurile direct ascultătorului prin melodie. Dacă melodia eșuează să ducă gândurile care se găsesc în versuri, versurile devin doar câteva rânduri de propoziție fără sens. Cred că cel mai de bază lucru pe care un cântăreț ar trebui să-l facă este să protejeze acest lucru. Dar acum, sunt multe persoane care eșuează să observe un asemenea lucru evident. Și acest lucru e din cauza dezvoltării culturii karaoke din anii recenți, care se concentrează pe tehnicile de cântat. Poți înțelege atunci, de ce sunt multe persoane care nu mai simt nevoia de a exprima ceea ce e cel mai important: ”lucrurile care trebuie să fie exprimate ascultătorului”. Și simt că și acest lucru este influiențat de ”boom-ul de audiții” care privește doar la lucrurile superficial; de asemenea diverși factori, cum ar fi distribuirea pe internet, violarea drepturilor de autor, etc…Această perioadă de timp după ”bula de muzică” (se referă la indistria muzicii din anii 90, unde înainte ca internetul să fie folosit la scară mare, oamenii cumpărau CD-uri și nu le downloadau de pe internet) cu siguranță nu este ceea ce poți numi o perioadă bună pentru muzică. Din acest motiv, îmi doresc și mai mult ca acele persoane care încep acum o carieră în muzică, de asemenea și cei care vor să primească câteva cunoștințe prin muzica lor, să lucreze și mai mult. Eu, pe de altă parte, voi face tot ceea ce pot ca să exprim aceste gânduri persoanelor din Asia.

                Modul în care eu îl văd, motivul pentru care începi să faci muzică, nu contează. Fie că e ”să fi popular printre fete” sau altul, e perfect. Dar nu vei avea voința de a continua dacă acesta este motivul. Faci muzică pentru că vrei să creezi ceva, vrei să devii ceva. Dacă nu poți înțelege acest lucru, vei câștiga doar satisfacție o dată înainte de a o pierde. Din acest motiv, cred că e și mai important pentru aceste persoane care chiar vor să creeze muzică să se concentreze pe cât de departe se văd în viitor și de asemenea, până unde aceea imagine pe care au văzut-o poate deveni realitate?

                Desigur, nu am avut întotdeauna muzică în minte din moment ce am început să mă joc și eu. Cu toate acestea, încet dar sigur, am început să mă mișc către muzică. M-am născut într-o familie care refuza să accepte altceva în afară de muzică clasică, și am fost convins să practice pianul clasic încă de când aveam trei ani. Este normal atunci, pentru mine, să nu îmi placă pianul după ce am fost forțat să cânt la el. Chiar dacă există o astfel de diferențiere în educația muzicală a Japoniei, muzica nu e, în mod natural, ceva ce ar trebui făcut cu forța. Să luăm de exemplu, baseball-ul. Dacă ai fi întrebat să dai din bâtă în fiecare zi, vei deveni bun la acest lucru, dar îți va lua și plăcerea de a juca baseball. Așadar, când aveam 10 ani, închideam ușele de la camera de muzică, aruncam pietre în casa profesorului, etc, până când mi s-a permis să mă opresc. Când mă gândesc la acea perioadă, poate că sfârșitul acelei muzicii este de fapt începutul muzicii mele.