Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) – Capitolul 6

白血病の彼女との悲恋

Hakketsubyou no Kanojo to no Hiren

(O iubire tristă între mine şi o fată cu leucemie)

Sunt o persoană îngrozitoare.

Când am fost căsătorit, asta era ceea ce credeam. Oricând simţeam că o anumită persoană este importantă pentru mine, mă simţeam ca şi cum nu-i puteam spune că o iubesc.

Dacă îi spuneam asta, atât eu cât şi ea deveneam nimic altceva decât „lucruri”. Un sentiment pentru persoana care o iubesc este posesia. Nu pot suporta asta. Din momentul din care vreau să monopolizez aceea persoană, cred că ea începe să se frângă şi să se schimbe.

Pentru mine, este viaţa specifică unei persoane importantă sau nu?

A fost o fată care întruchipa toate acestea, care a fost constrânsă şi frântă de mine. Am făcut-o până a fost prea târziu. În mesajele pe care mi le lăsa pe telefon şi în tot ce făcea, a devenit foarte ciudată.

Am avut dreptate să o întreb despre asta. Dar răspunsul ei a fost „Nu mă pot controla. Ştiu că e doar în capul meu, dar indiferent ce fac, nu mă pot opri...” Dorinţa de-a monopoliza lucrurile frânge oamenii. Din cauză că îi asociez cu cei pe care-i iubesc, din cauză că îi frâng, sunt o persoană îngrozitoare.

Am fost prea ataşat de ea, mi-a spus asta clar.

De exemplu, ea mi-ar fi spus cu emoţie „Vreau să fiu cu tine doar pentru încă o secundă.” Şi atunci eu aş fi răspuns ca de obicei „Nu pot face asta. Trebuie să mă întorc la lucru. Şi după asta am un munte de hârtii de care trebuie să mă ocup. Aşa că nu ne putem vedea prea mult.”

Dacă cineva se ruga din răsputeri ca ea să fie cu persoana pe care ea o iubeşte, acea persoană nu eram eu. Sunt lucruri care pot fi făcute doar de mine. Şi desigur, sunt o mulţime de lucruri pe care eu nu le pot face. Dacă ar fi lucruri pe care doar să-le pot face doar eu, mi-aş paria viaţa pe ele şi mi s-ar da un răspuns. Dar este ceva obişnuit să mă rog pentru lucrurile care nu le pot face şi cineva, din jurul meu, le poate face şi astfel îmi îndeplineşte dorinţa, aş vrea să fiu cu acea persoană.

Nu este că nu înţeleg de ce vreau să monopolizez persoane. Obişnuiam să vreau cu adevărat să fac asta. Dorinţa era atât de puternică încât era aproape ca o boală. Chiar şi acum, încă o am. Dar, pentru că ştiu că monopolizarea persoanelor le face nefericite, îmi suprimez intenţiile. Mă controlez.

Dacă iubesc pe cineva, chiar dacă ea iubeşte pe altcineva decât pe mine, o consider totuşi o persoană iubită. Nu mă pot abţine. Dacă ea poate iubi şi pe altcineva în afară de mine, e în regulă. Atât timp cât ea e îngrijorată, ea are nevoie de acea persoană.

Motivul pentru care spun asta nu este pentru că vreau ca iubirea mea pentru acea persoană să dispară. Sentimentele puternice pe care le aveam pentru acea persoană au fost propriile mele sentimente de egoism. Dacă persoana nu îmi răspunea la sentimente, mi-aş fi înfrânat propriile sentimente. Chiar dacă dragostea mea se putea sfârşi, noi încă am mai fi fost ataşaţi unul de celălalt.

Aşa iubesc eu oamenii.

Când îmi impun dorinţele pe persoanele care le iubesc, sunt, în mod natural, persoane care nu apreciază asta. Este o iubire tristă, deşi....

Acum mult timp, am avut parte de o iubire tristă, care a venit şi a plecat. A fost când aveam 20 de ani. Fata pe care o iubeam era cam cu doi ani mai mare decât mine, şi ne-am întâlnit cam patru luni.

Brusc, mi-a spus asta : „Să începem din nou o pagină goală.” Desigur, nu asta a vrut ea să însemne. Când mi-a spus asta, am devenit foarte ciudat şi nu mă puteam opri. Puteai spune că eram slab. Eram aşa de ciudat că era aproape comic.

Avea leucemie. De prima dată cum ne-am întâlnit, mi-a spus asta. Dar, totuşi credeam că puteam avea o relaţie fără probleme. Dacă se îmbolnăvea mai tare, nu conta ce se întâmpla, iubirea pe care o aveam pentru ea nu s-ar fi schimbat. Ştiam amândoi că era o chestiune de viaţă şi de moarte. Dar, pentru că era mult mai bolnavă decât am crezut vreodată că este, ea se gândea la mine.

Simt că incapabilitatea mea de a înţelege asta a fost marele motiv pentru care ne-am despărţit.

Din ce în ce mai des, se prăbuşea în faţa mea. Deseori, habar nu aveam ce să fac. Mult mai apăsător a fost răspunsul ei : „Nu mai putem fi împreună. Nu este faptul că te urăsc. Dar nu mai putem fi împreună.”

Mi-a spus aceste cuvinte de despărţire la telefon. M-am dus să o văd. Nu contează ce am spus, nu am putut ajunge la o înţelegere. Ca să nu ne urâm unul pe celălalt, a trebuit să ne despărţim? De ce era aşa? Era măcar un motiv? Pur şi simplu nu înţelegeam.

Dar, singurul lucru pe care ea îl putea spune era că asta a fost decizia ei. Personalitatea ei era aşa. Era genul de persoană a cărei decizii nu le puteai schimba uşor. Aşa că i-am spus că am înţeles. Am simţit că nimic nu mai putea fi făcut. Atunci, ca şi cum aş fi înnebunit, m-am suit în maşină şi am condus în mod nesăbuit.

Deşi tocmai discutasem câteva momente mai devreme, mai întâi mi-am stricat maşina serios, şi apoi îmi amintesc vag fumând o ţigară şi sunând-o. „Ce naiba faci?” mi-a spus, şi apoi a început să plângă, iar ochii mei  s-au deschis.

Din adâncul inimii mele, m-am simţit extrem de ruşinat de mine însumi. Eram un copil care se putea gândi doar la el. Înainte de a mă întâlni, ea avusese un logodnic. Mi-a spus că mereu venea după ea cu maşina. Dar într-o zi, când venea după ea, a avut un accident şi a murit. Întotdeauna se gândea la asta şi se îngrijora.

Ştii cum e să simţi că cineva drag ţie îţi este luat de lângă tine? Nu vreau să experimentezi vreodată asta....

Ea a încercat cu toată tăria ei. Mi-a spus despre sentimentele ei. Majoritatea cuvintelor ei au venit din pierderea logodnicului şi hotărârea de a continua lupta cu boala ei, şi în ambele era teama că va muri. Din păcate, pe atunci nu eram experimentat, şi nu am înţeles adevăratele ei intenţii. Mergând pe propia-mi cale astfel, m-a dus la a fi nesăbuit cu maşina mea.

Când ea a plâns pentru mine, am realizat că am rănit-o.

Ce făcusem?

După asta, nu am mai condus nesăbuit niciodată. De asemenea, nu m-am mai jucat cu viaţa mea.

Mă ţine la curent cu condiţia ei. Uneori, mă contactează. O întâmplare fericită este că boala ei a devenit mai puţin severă. Cred că se va face bine.

Sunt multe în lumea asta care e delicat la suprafaţă. În această suprafaţă delicată, nu este că nu îi rănim pe cei dragi, dar chiar dacă îi rănim, după aceea, dacă ei ne împing, fiind capabili să realizeze că nu contează ceea ce noi gândim, este minunat.

Chiar dacă a trecut mult timp de atunci, în sfârşit sunt capabil să-i înţeleg gândurile. Chiar dacă a fost o neînţelegere, m.am gândit la ea şi am putut avea încredere în ea.

Deşi să-l împingi pe cel pe care îl iubeşti înainte e o decizie pe care cealaltă persoană nu o vede.....

Asta este esenţa delicateţii.

Cred că e ceva ce ea m-a învăţat.

Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) – Capitolul 5

セックスと愛

Sex to Ai

(Sex şi iubire)

Cred că sexul este un lucru foarte important. Este ceva foarte important între un bărbat şi o femeie care nu poate fi luat niciodată.

În cazul unui bărbat, până când o relaţie mutuală este dezvoltată, va fi un timp când vor exista graniţe. Dar, când un bărbat şi o femeie au o relaţie mutuală, tocmai pentru că aceste granţe s-au mărit, sexul este important. După sex, cred că distanţa dintre ei scade şi mai mult.

Deşi acum sunt foarte încrezător în mine, am fost oribil când eram adolescent. Pentru că vroiam sex, eram aşa de confuz în legătură cu dorinţa mea despre asta încât vroiam să spun “Cineva să o oprească!” Dacă nu o aveam zilnic, simţeam că ziua nu era împlinită. Nimic nu mă satisfăfcea.

Ca Dracula care tânjea după sânge, eu aveam o sete pentru sex. Acum mă gândesc că aproape puteam fi numit un fel de “vampir”.

Aşa că am trecut şi prin acea etapă din viaţa mea.

Acum, mă gândesc uneori că pe atunci, pur şi simplu absorbeam energia vieţii partenerei mele prin sex. Am o bănuială că îmi transferam acea energie în propriul meu corp. Cu cât faci asta mai des, cu atât mai repede puterea ta de viaţă va creşte. Cu cât mai repede puterea ta de viaţă creşte, cu atât mai mult vrei.

Este un sentiment de sete. Muream de sete după sex. Nu puteam trece mai departe fără ea. Era singurul lucru pe care-l aveam în cap. Eram serios îngrijorat că comportându-mă aşa, nu eram doar o maimuţă? “Cineva să mă opească!” asta simţeam.

Deşi râvneam după aşa ceva, pentru mine, era o singură regulă pe care nu o încălcam. Acea regulă era să nu mă masturbez. Mi-am jurat inimii mele să nu fac asta. Am avut sentimente enorme de vinovăţie după masturbare. După ce am făcut-o, mă gândeam ,,Ce naiba făceam?,, şi atunci aş fi fost atacat de un sentiment enorm de ruşine. Mă simţeam că eram nefolositor.

Dacă eram în relaţie cu cineva, mi-aş fi spus să acţionez în aşa manieră încât să construiesc o relaţie mutuală cu acea persoană. Când nu eram într-o relaţie, dacă era o cale să mă descurc, mă stăpâneam. Aşa că nu era nici o cale în care să fiu singur. Când mă gândeam că vreau să mă masturbez, mă duceam şi căutam o parteneră până găseam una. Şi apoi vorbeam cu mine însumi să mă conving.

“Dacă simţi că vrei să te mastrubezi, ridică-te şi du-te!” aş fi spus.

Când nu aveam o prietenă, aveam prietenii mei. Când nu aveam nici o fată cu care să mă asociez, aveam persoane cu care puteam împărţii sentimentele. Au fost şi persoane pe care le-am folosit doar pentru sex.

Era acelaşi lucru pentru amândoi. Atât eu cât şi partenera mea făceam sex oricât puteam până ne săturam. Pe atunci, aş fi făcut sex cât era ziua de lungă. Nu crezi că e ceva stupid? Chiar şi în timp ce mă gândeam “Ce naiba fac?” făceam sex. A fost unul din cele mai provocatoare lucruri cu care m-am confruntat.

Nu eram satisfăcut astfel. Eram bolnav, era ceva în neregulă cu mine. Deşi e posibil ca voi să râdeţi acum, dar eu eram foarte îngrijorat despre asta. Acum sunt de părere că apogeul spiritual şi cel fizic al unei persoane tinere sunt ambele la fel de importante. Oricum, dacă dispari din acel apogeu, poate deveni un lucru foarte rău. Dacă persoanele tinere îşi ascund sentimentele când vor să facă ceva şi se stăpânesc, cu cât îmbătrânesc, vor ajunge la acel apogeu spiritual. Dar, până atunci, apogeul lor spiritual trece.

Pe scurt, deşi crezi că sunt lucruri pe care vrei să le faci, este nevoie de dorinţă spirituală şi fizică. Dacă asta se întâmplă, atunci vei fi satisfăcut. Dacă este cazul, nu va deveni un lucru pe care pretinzi că-l faci, nu-i aşa? Când corpul tău e slab, partea spirituală o va face de plăcere.

Cred că oamenii care fac cosplay, S&M, “joaca cu imaginile”, prostituţie, sau întâlniri compensatorii sunt majoritatea persoane care au dispărut din acel apogeu spiritual. Nu am absolut nici o dorinţă să fac aşa ceva. Nu pot înţelege deloc de ce întâlnirile compensatorii sunt necesare. (Întâlnirea comensatorie este un “mod de a petrece timpul” foarte popular în Japonia, unde o fată, de obicei de vârsta la care e la liceu, iese cu un bărbat printr-un serviciu de întâlniri, iar el o plăteşte pentru sex. Practic este prostituţie sub masca unui serviciu de întâlnire.)

Când eram adolescent, după ce acest apogeu fizic a trecut, dorinţa pe care o aveam pentru sex tot timpul a dispărut complet. Dacă sexul însuşi ca act nu te satisface complet, îţi penetrează corpul. Acum sunt fericit. Asta e datorită faptului că nu mai am acele urgii incontrolabile deloc. Dar, nu e datorită faptului că dorinţa mea sexuală a dispărut.

Ce este important nu este însuşi actul de sex, ci dacă simţi sau nu din adâncul inimii. Dacă în inima ta nu ai sentimente pentru persoana asta, corpul tău nu funcţionează. În cazul unui bărbat, char dacă poţi funcţiona în astfel de condiţii, poţi să treci cu întreaga fiinţă prin toate mişcările? Ştii în inima ta care sunt cele mai bune condiţii. Să-ţi spui însuţi “Cumva mă pot descurca.” este complet diferit de a-ţi spune “Acesta este momentul perfect.” Când poţi spune asta, atunci înseamnă că inimile voastre sunt perfect potrivite.

Dar, numărul de persoane care pot împărţi acest sentiment este extreme de limitat. Inimi perfecte. Asta, într-un final, devine baza pentru sex. Cum arăţi, stilul şi personalitatea sunt toate lucruri bune. Dar asta nu înseamnă că sexul este justificat.

Orice relaţie cu astfel de persoane nu durează mult. Dacă sexul între două persoane nu se potriveşte, este întotdeauna în regulă să deveniţi doar prieteni apropiaţi sau pur şi simplu prieteni.

În acest moment, nu am pe nimeni căruia să-i spun “prietenă”. Desigur, sunt persoane pe care le iubesc. Deseori mă gândesc “Îmi place enorm persoana asta.” sau “Iubesc persoana asta.” Oricum, aceste sentimente sunt doar de moment. Nu contează dacă persoana este un bărbat sau o femeie.

Să-l luăm pe Hyde, de exemplu. Când sunt cu el, întotdeauna mă gândesc “Wow, tipul ăsta e atât de uimitor.” Asta este de asemenea iubire, sau sentimente apropiate de iubire. Acel zâmbet e un păcat. De când l-am cunoscut, mi-am zis că ar fi minunat dacă Hyde era fată. Dar, la naiba, e bărbat! Dacă era fată, m-aş fi îndrăgostit de el. Mă îndrăgostesc uşor de genul de persoane ca el. Nu contează ce spun, eu voi asculta.

Dacă el sau ea spun “ Vino aici acum.”, aş lăsa ceea ce fac şi m-aş duce. Tipul de fată pe care eu îl caut este tipul gentil, asemeni lui Hyde. Dacă era o fată ca el, cred că m-aş fi îndrăgostit. Dar…

În cele din urmă, niciodată fata nu este cea interesată de mine. Oricum ai lua-o, eu sunt întotdeauna cel care începe să fie interesat. Îmi doresc să fi existat o fată undeva, care să simtă acelaşi lucru pentru mine…

Ultima dată când s-a întâmplat aşa ceva a fost când aveam 22 de ani. În timp ce eram conştient de sentimentele ei, nu căutam prietenă. Asta era din cauză că munca mea era baza vieţii mele pe atunci, iar iubirea nu era un lucru vital pentru mine.

Dimpotrivă, cred că o persoană care este îndrăgostită este foarte fericită. O situaţie în care poţi spune “Nu pot vedea pe nimeni altcineva, decât pe tine.” sau “Dacă tu eşti aici, atunci nu am nevoie de nimic.” este cea mai fericită din toate.

Dar pentru mine, acum, munca e cea mai importantă.

Deşi iubirea este foarte importantă, timpul pe care eşti capabil să-l petreci iubind în viaţă este foarte limitat. Timpul pe care-l petrec cu grupul de persoane pe care-l numesc familia mea este mult mai mare decât timpul pe care l-aşi petrece cu fata pe care o plac.

Şi cred că, pentru acum, este în regulă.

Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) - Capitolul 4

女性への第一条件は話しかた

Josei no Dai Ichi Jouken wa Hanashikata

(Primul lucru pe care-l observ la o fată este modul ei de exprimare)

’’Ce fel de fată îţi place?’’

Când mi se pune această întrebare, primul lucru care mi-l amintesc e vocea ei, şi modul ei de exprimare. Când întâlnesc o fată, sunt două locuri cărora le acord atenţie specială în primul rând. În partea de sus a trupului, mă uit să văd îmi place chipul ei, şi apoi îmi mut privirea pe linia corpului, în această ordine.

Când închid ochii, încă îi mai pot auzi vocea. Chiar dacă nu ne vom mai întâlni vreodată, cea mai bună impresie care mi-a lăsat-o este vocea ei.

După asta, ascult modul ei de exprimare împreună cu vocea. Dacă ar fi să vorbesc în termeni muzicali, subiectele despre care ea vorbeşte sunt versurile, modul ei de exprimare este ritmul şi melodia, şi vocea ei este instrumentul care face toate acestea.

Pe termen lung, faptul că vocea unei fete este plăcută nu este singurul lucru important. Dacă vocea şi modul de exprimare a unei fete îmi lasă o impresie bună, atunci mă gândesc ’’Ah, fata asta e minunată.’’

Chiar dacă chipul unei fete e plăcut, sunt momente când să-i aud vocea este o mare dezamăgire şi mă simt de parcă sunt împins departe.

Probabil că am un ’’fetiş de vorbire’’.

Cuvintele pe care nu le pot accepta din punct de vedere psihologic sunt ’’Îmi e foame.’’ spuse în forma masculină. Dacă o fată spune lucruri de genul acesta, este inacceptabil. E ca şi cum ar fi spus ’’Am să mă scobesc în nas cu stiloul meu.’’ Mă enervez enorm.

Japonia este una din puţinele ţări din lume ce are diferenţe între modul de exprimare masculin şi modul de exprimare feminin. Gândindu-mă că fetele din Japonia sunt minunate înseamnă că trebuie să includ şi acel fundal şi istorie, şi este ceva de neclintit pe care fetele trebuie să îl protejeze întotdeauna.

Din această cauză, prefer fetele care învaţă modul de exprimare feminin.

În ciuda faptului că există cuvinte care sunt aşa de importante, sunt fete care vorbesc nepăsându-le dacă sună masculine sau feminine, şi asta mă dezamăgeşte mult. Lucrul important care face o femeie să vorbească ca o femeie nu are nimic de a face cu acea cultură a ţării, dar acest punct este ignorat. Deşi femeile au cele mai puternice arme care le permit să se exprime, nu le folosesc.

E ca şi cum ele au renunţat a fi feminine...

Aşa îmi pare mie. Urăsc enorm asta. Este cel mai rău. Din această cauză, modul lor de exprimare este extrem de gălăgios pentru mine.

De exemplu, zece femei se strâng într-un loc cu prietenii lor pentru a se distra. Fără greş, primul care pleacă acasă sunt eu întotdeauna. Ceilalţi nu sunt deranjaţi de asta, dar eu chiar nu pot suporta.

’’Chou bikkuriii~! [ Ce surprinzător~! ]

’’Te iu ka~ Terebi to chou issho~’’ [ Oh, da? Cu televizorul ~ ]

’’Kore tte, chou oishikunaa~? [ Nu este asta delicios? ]

Întinzând inflexiunea lor sau modificându-şi vocile până la foarte înalt, cuvântul ’’chou’’ se plimbă. Când sunt într-un astfel de mediu, mă simt foarte prost. Desigur, cuvântul este de asemenea parte din cultura lor. Dar, pentru mine, acea parte a culturii nu a fost niciodată plăcută.

’’Kawannai te yuu ka~’’ [ Spui că nu te-ai schimbat, huh? ]

Nu este bine. Pe bune, o fată care vorbeşte aşa nu a învăţat să vorbească.

Acum, şi eu am avut un mod de exprimare oribil în trecut.

Când vorbeam Kansai-ben, modul meu de exprimare era foarte brutal. Chiar şi acum, când mă enervez, alunec în Kansai-ben. Dar să vorbesc aşa nu este bine. De multe ori, aceste cuvinte sunt prea murdare...

Probabil că şi părinţii mei au avut o influenţă asupra mea. Modul de exprimare a părinţilor mei era foarte strict. Când eram copil, a trebuit să mă mut des din cauza slujbei tatălui meu, şi am trăit în multe oraşe diferite. Okinawa, Yamaguchi, Fukuoka, Shiga, Osaka, Kyoto... Oriunde mergeam, din cauză că părinţii mei vorbeau japoneza standard, asta vorbeam şi eu acasă. Chiar şi când trăiam în Kyoto vorbeam. Singurul loc unde am folosit Kansai-ben a fost când nu eram acasă.

Cred că în timp ce vorbeam diferite dialecte în afara casei, am simţit asta de când eram copil mic.

Impresia pe care o lăsam prietenilor mei venea din modul meu de exprimare.

Cu un singur cuvânt, îi poţi lăsa cuiva impresia că eşti idiot, sau îi poţi face să se gândească ’’Ce e cu persoana asta?’’. Le poţi da de asemenea şi oportunitatea să se gândească ’’Persoana asta o să realizeze ceva când va creşte.’’

Modul de exprimare al unei persoane este împachetat cu indicaţii importante.

Când scriu versuri, fiind concentrat asupra frumuseţii limbii japoneze, conştiinţa mea asupra frumuseţii se confruntă cu modul meu de exprimare şi cuvintele pe care le aleg sunt ceva ce are un efect minunat, cred.

Cât pentru mine, pentru că vreau să-mi exprim propiile sentimente, scriu versuri. Pentru mine, acest sentiment de ’’Vreau ca oamenii să-mi ştie sentimentele.’’ este cel mai important lucru în vârful a orice altceva.

Sentimentele exprimate prin cuvinte urâte şi într-un mod de exprimare urât, până la urmă, sunt simţite ca murdare. Dacă am de gând să-mi exprim adevăratele sentimente, vreau să o fac cu aceste cuvinte frumoase.

Când am fost în străinătate, am crezut că vroiam să folosesc cuvintele şi limba ţării în care eram până la cel mai bun punct al meu.

O dată, învăţam să vorbesc în franceză, dar acum îmi pot aminti doar linii de agăţat. În ultima vreme, studiez chineza. Acum pot agăţa femeile în chineză. Acum patru ani, am avut oportunitatea de a vizita Taiwan.

Când le puteam spune ceva franţuzoaicelor, traducătorul meu vorbea în locul meu. Pe atunci, aveam un sentiment că îmi sucea cuvintele să le schimbe în ceva ce nu era corect.

Chiar dacă cuvintele aveau sensul potrivit, nu puteam încă comunica nuanţele discursului meu. Având un ’’fetiş de vorbire’’, nu puteam lăsa lucrurile aşa.

De atunci, am început să citesc cărţi de conversaţii chineze. Am citit în mare parte cărţile singur. Când nu ştiam sensul a ceva, îi intrebam pe prietenii mei chinezi sau taiwanezi, şi aproape în fiecare zi, citeam cărţile mele de chineză.

Dar să particip în conversația de zi cu zi şi să-mi exprim sentimentele sunt două lucruri total diferite. Ajungând la un anumit nivel, cu un vocabular puternic, nu este cu siguranţă destul. Trebuia să caut o cale să memorez 20.000 de cuvinte.

Pentru mine, care am de gând să mă dezvolt în Asia, să mă implic cu chineza a fost ceva spontan. Totuşi, deşi sunt din Asia, în muzica mea, nu contează ce spun, versurile vor fi în mare parte în japoneză. Deşi iubesc chineza, mai presus de toate, iubesc frumuseţea Japoniei.

De asemenea, cei care vorbesc japoneza pe care o iubesc atât de mult, vreau să o vorbiţi cât de frumos puteţi.

Vă cer asta din adâncul inimei mele.

Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) - Capitolul 3

車とじょうせいの相関関係

Kuruma to Jousei no Soukan Kankei

(Corelarea între femei şi maşini)

Următoarele sunt maşinile. Dacă ar fi să descrii într-un singur cuvânt maşina pe care o conduc acum, ar fi ’’navă spaţială’’.

Prima dată când Hyde ( L’Arc~en~Ciel ) a urcat în maşina mea, primul lucru pe care l-a spus a fost ’’Ce e asta?’’. I-am spus ’’O maşină’’ şi el a spus ’’Gacchan, eşti un extraterestru.’’

Cu siguranţă nu poţi găsi o altă maşină ca asta în altă parte. Dacă iei în considerare sentimentele mele despre ea serios, chiar cred că va zbura.

Deşi este o navă spaţială, interiorul nu este metalic, dar mai degrabă are un sentiment ’’Hermes’’. Nu e grozavă, este ’’Hermes’’. Cred că interiorul e cu zece ani înainte. La urma urmei, îl schimb la fiecare opt luni sau aşa ceva. Pentru mine, maşina mea este un birou mişcător – nu, un spaţiu de trăit mişcător. Am fost foarte meticulos când l-am ales.

Vorbind despre modelele de maşină, aceşti ani care au trecut am condus o maşină americană. Este a patra sau a cincea maşină dintre cele care le am. Este roşie. Am avut una albă şi una albastră, dar culoarea mea de bază este roşu.

Dacă mă întrebi de ce o maşină americană, aş spune că doar cei ce sunt proaspeţi bogaţi îşi etalează banii, cumpără Mercedes Benz şi Ferrari, ce te fac să arăţi ca o personalitate faimoasă care a fost vândută.

Iniţial, Ferrari a fost maşina mea preferată. Dar, dacă oamenii de succes au afaceri ce vând bine, au o tendinţă de a cumpăra Ferrari. Aşa că, am început să le urăsc.

Un Ferrari este foarte greu de călătorit în ea – este dificil să o conduci. Aşa că într-un grup de persoane care au vânzări şi au cumpărat un Ferrari, sunt şi persoane ce conduc oribil. Când am venit în Tokyo, am simţit asta. Aşa că, toate persoanele care conduceau un Ferrari au început să nu mai pară grozavi. Pentru persoanele care iubesc cu adevărat maşinile Ferrari, este de neiertat.

Cu toate acestea, luând toate lucrurile în considerare, am simţit în inima mea că o maşină americană mi s-ar potrivi. Nu o maşină germană, nu o maşină italiană, ci o maşină americană.

Simt că, la mine, standardele de alegere a unei maşini şi standardele de alegere a unei fete sunt foarte similare. Felul de maşină pe care o plac şi felul de fată pe care o plac sunt foarte apropiate, cred.  Interesante, îndrăzneţe şi elegante, dar sexy cu un corp minunat. O astfel de fată. Uneori, când sunt trist, nu vreau să vorbesc cu ea. Dar, dacă mă simt bine, vreau să-i întorc sentimentele mele. Acesta este sentimentul pe care maşinile americane îl au.

Maşinile japoneze nu sunt distractive, Sunt întotdeauna fete cuminţi.

Fetele nu stau în maşina mea pe locul pasagerului prea des. Pot spune că maşina mea emite sentimente feminine, ca să spun aşa. Dacă am o fată în maşină, simt că maşina mea intră într-o stare proastă. Probabil pentru că e o maşină schimbătoare, are parte de mai mulţi bărbaţi decât fete pe locul pasagerului.

În maşină, este un farmec pe care îl caut. Ca să mă exprim în alte cuvinte, maşina este foarte importantă pentru mine. În cele din urmă, majoritatea fetelor nu înţeleg asta. Aşa că nu vreau să le am alături de mine când conduc. Când îmi văd maşina, îmi spun pur şi simplu ’’Oh, ce drăguţ!’’.

’’Spun aşa de uşor că e draguţă.’’ mă gândesc în sinea mea.

Mi-aş dori să nu îmi trateze maşina într-un mod așa de neglijent.

Şi de obicei izbesc portiera cu zgomot! Dacă fac asta, jur în inima mea ’’Nu se mai urcă în maşina mea vreodată!’’.

Vreau ca ele să-mi trateze maşina ca şi cum ar fi importantă. Este foarte importantă pentru mine. Când o închid calm cu un click , întotdeauna primeşte un mulţumesc de la mine.

Tatălui meu i-au plăcut maşinile de mare clasă de asemenea. Când eram copil, dacă izbeam portiera, mă punea să o închid iar şi iar. Din cauza acestei influienţe, sunt sensibil la cum închid persoanele portiera. Îmi dau seama ce personalitate are o persoană după cum închide portiera.

De exemplu, să spunem că conduc o fată acasă, în maşina mea.

Fata închide încet portiera cu un click. Când coboară din maşină, spune ceva, în afara maşinii. Deschid fereastra, şi spune ’’Ai grijă’’ şi zâmbind îmi face cu mâna. În timp ce mă gândesc ’’Wow, e minunată.’’ pornesc maşina şi plec. Fac o întoarcere în U şi încerc să mă întorc înapoi, în faţa casei ei, şi ea încă îmi face cu mâna.

’’Vreau să o conduc din nou acasă.’’ mă gândesc sincer.

Dar sunt surprinzător de puţine fete ca ea. Fetele obişnuite coboară, ’’Pa, ai grijă, mulţumesc!’’ şi în momentul în care îşi iau la revedere din maşină, trântesc uşa puternic şi apoi brusc pleacă. În timp ce ea prinde mânerul uşii, aceste cuvinte întunecate îmi umple mintea ’’Am să o distrug!’’

Deşi este posibil să nu ştie nimic despre maşini şi condus, dacă o fată nu ştie cum să-şi pună centura de siguranţă, şi continuă să tragă de ea zgomotos, deși pare foarte simplu. Au fost şi fete pe care le-am luat şi care nu aveau nici o idee unde să-și fixeze centura de siguranţă.

Deşi este în regulă să mă întrebe, nu o fac. Au fost şi fete care au luat centura de siguranţă de pe locul lor şi au fixat-o pe locul meu, pe locul şoferului.

Ce mă enervează cel mai mult sunt fetele care se apleacă în faţă în dreapta locului pasagerului şi privesc pe geamul din dreapta când iau o curbă. Chiar nu înţeleg de ce fac un astfel de lucru nenecesar, dar îl fac de multe ori.

’’Capul tău e în calea mea. Nu te mai uita!’’ vreau să strig neţinând seama de mine. Asta mă enervează la culme. Nu ai încredere în mine? Simt că vreau să spun asta.

Cu un pasager în maşină, un parteneriat este necesar. Nu simt că doar o conduc pe acea persoană undeva, ci mai degrabă amândoi conducem împreună. Să ai încredere în condusul meu şi să nu fii un obstacol sunt principiile fundamentale. Ca să conduci de pe locul pasagerului, trebuie să fii pregătit să o faci.

Dacă iau o fată cu mine în maşină, întotdeauna văd o parte a ei care nu îmi place. Din moment ce e aşa, rar iau fete în timp ce conduc.