GACKTIONARY - Capitolul 6 (Acțiune)

６．パワーのある人、魅力のある人は世の中に必ずたたかれるけれども、支援してくれる人も多い。

Oamenii care sunt puternici sau magnetici întotdeauna vor fi hăituiți de lume, dar de asemenea vor avea mulți suporteri.

Să luăm școala de exemplu. Un student care iese în evidență în clasă este displăcut de ceilalți. Lumea este construită pe balanța dintre simțul superiorității și simțul inferiorității. Toată lumea se simte superior față de ceilalți asupra unui lucru, și inferior față de ceilalți asupra altui lucru...Oamenii se clasifică singuri pe marginea acestor simțuri. Prin a se compara cu alți, oamenii își mențin simțul lor. Acesta este un instinct animal.

Cum putem urca în rang? Cum ne putem menține de la nu a fi respinși de ceilalți? Cum putem continua fără a ne urî pe noi înșine? În fiecare zi, oameni se gândesc la aceste lucruri, sau le procesează serios, bazându-se pe echilibrul complicat. De aceea, oameni care sunt puternici sau magnetici devin ținte de invidie. Dacă cineva spune ”Să o facem”, și restul lumii spune ”Nu vreau”, o bătălie deja a început în acel punct. Oamenii deseori ar ridiculiza persoana, spunând ”Ei haide! El deja e pregătit să înfrunte lumea de unul singur”. Sunt de fapt un număr decent de persoane care ar fi învinse de asemenea lucruri și ar renunța.

Când energia implicată în ”Să o facem” este comparată cu energia implicată în ”Să nu o facem”, energia din ”Să nu o facem” este mult mai puternică, din cauză că este energie negativă. Energia din ”Să o facem” este o forță de atracție.

Să fiți o forță de atracție în mijlocul unei energii masive negative este un act ce necesită o enormă capacitate de putere. Dacă continuați să emiteți o forță de atracție la capacitate maximă, asta eventual va elibera câteva persoane de energia negativă. Și înainte ca să realizați, ei vă vor sprijini.

Dar asta nu se întâmplă imediat. Va fi un timp de decalaj. După ce este generată în continuu, forța de atracție anulează eventual energia negativă și apoi încet, se manifestă singură. Întrebarea este dacă continuați sau nu să emiteți forța de atracție până atunci. Dacă puteți, veți avea o ambundență de suport înainte de a vă da seama, și lucrurile încep să meargă mai bine după calea voastră.

Oamenii deseori renunță înainte de a ajunge în acest punct. Ei vor spune ”Am încercat, dar nu am putut”. Dar nu este adevărat. Ei nu încearcă cu adevărat. Nivelurile lor de ”încercare” sunt prea scăzute.

A încerca (頏張る) înseamnă ”a insista (張る) asupra voinței tale cu încăpățânare (頏)”. Este un act unde mai întâi vă stabiliți voința voastră clar și apoi să continuați să înaintați. Dacă puteți face asta, vor fi persoane care vă vor accepta.

O persoană cu o puternică personalitate este grozavă. Pe de altă parte, cineva care spune ”Să o facem” și apoi renunță imediat este cea mai negrozavă persoană. Este o persoană cu jumătate de suflet. Oamenii ar spune ”Numai gura e de el”. Acesta este ciclul cel mai jenant. Dacă decideți să faceți ceva, trebuie să mergeți până la capăt.

P.S. I LOVE U GACKT - Eternal Affection - Capitolul 6

CAPITOLUL 6 Cămașa de bumbac

1/5

Imaginea doctorului GACKT de pe ecran m-a paralizat.

M: ...

G: Ce s-a întâmplat? Nu stai jos?

Până ce nu m-a strigat, nici măcar nu am realizat că eram pierdută în gânduri...

...cu sticla și paharele în mână.

M: Oh, bine...

M-am așezat pe canapea.

M: Persoana aceasta...ești tu, nu, doctore?

Am arătat spre ecran și am pus o întrebare căruia îi știam răspunsul.

G: Da.

M: Wow...

Pe ecran era un concert în plină desfășurare.

În fața unui public care ovaționa, trupa cânta muzică rock.

Și persoana care cânta în față nu era nimeni altul decât Dr. GACKT.

M: Deci erai într-o trupă?

G: Da, pe când eram în școală. Era ca un hobby în timpul medicinei.

Imaginea doctorului cântând cu tot ce avea în lumina reflectoarelor m-a fermecat.

Întreaga mea ființă era captivată de imaginea de pe ecran.

Interpretarea lui nu pierdea în fața profesionalismului...

...Nu, dacă vorbim de abilitatea de a atrage telespectatorul, era probabil mai bine.

M: Ai ajuns la nivelul acesta ca hobby...?

G: ...Chiar îmi doream să devin muzician.

M: Muzician...?

G: Da.

Dr. GACKT a zâmbit, devenind puțin timid.

G: Inițial, mă duceam la academia de muzică.

M: Academia de muzică...se pare că e păcat. Ai mers la academia de muzică...și ai fi putut da astfel de concerte uimitoare, așa că de ce...?

În mijlocul propoziției, am realizat.

A.S: Dr. GACKT a renunțat la colegiu și a mers la medicină pentru ea.

(Oh, așa e. Ca să-și salveze prietena, el...)

M: ...Îmi pare rău.

Dr. GACKT a dat din cap, spunându-mi să nu mă îngrijorez.

G: Frate, când am intrat la medicină, am învățat de mi-am stors creierii.

M: ...

(Asta doar arată cât de mult a iubit-o. A renunțat la a deveni muzician pentru ea...)

(...și a devenit doctor după ce încercat din greu...)

G: ...Dar este destul de ciudat, când mă gândesc la asta.

M: Huh?

G: Dacă nu aș fi devenit doctor, nu m-aș fi uitat la casete cu tine ca acum.

M: ...Ai dreptate.

(Prietena lui avea o asemenea boală cumplită, că a ales să devină doctor...)

(Dacă nu ar fi iubit-o atât de mult, noi nu ne-am fi întâlnit.)

Văzându-l pe ecran cântându-și sufletul...

Am putut simți cât de multă bucurie simțea în muzică.

Dacă ea nu s-ar fi îmbolnăvit, Dr. GACKT cu siguranță ar fi devenit un muzician...

...și ar fi trăit cu ea, fericiți până la adânci bătrâneți.

(Doar dacă ar fi fost așa...)

Dacă s-a fi întâmplat, l-aș fi știut pe Dr. GACKT doar ca un muzician faimos, neîntâlnindu-l niciodată.

Dar asta era bine. Era prea trist că a renunțat la a fi muzician.

2/5

M: ...A trebuit să renunți?

G: Hm?

M: La a deveni muzician, vreau să spun.

G: ...

M: Oh...îmi pare rău că am adus vorba.

Am regretat că am deschis gura.

G: A fost puțin diferit de...a renunța, cred.

M: Huh?

G: Pur și simplu nu simt asta, știi? ”A renunța”. Fraza nu se potrivește.

M: ...Atunci, ce s-ar –

Chiar atunci, telefonul a început să sune din geanta mea.

Scoțându-l și privind ecranul, am văzut că Yota suna.

M: ...

Telefonul nu părea să se oprească.

G: Nu răspunzi?

M: U-Um...Scuze, am să vorbesc dincolo.

Am luat telefonul și am încercat să mă ridic, când...

G: Poți vorbi de aici, să știi.

M: H-Huh...?

G: Oh, scuze. Nu e cineva cu care vrei să fii auzită vorbind?

M: N-Nu este?

Nevrând să fie vreo neînțelegere, am răspuns la telefon chiar acolo.

Y: Hey. Scuze, este un moment prost?

M: Nu, este în ordine.

Y: Păi, uh...Știu că am spus că am să aștept, dar am devenit cam agitat și am ajuns să te sun.

M: Yota...

Y: Chiar acum sunt într-o călătorie de afaceri peste hotare. Îmi pare rău că te sun la o asemenea oră.

M: Nu, nu este nici o probl –

Y: ...Huh?

M: Ce s-a întâmplat?

Y: Unde ești? Nu ești acasă?

Se părea că Yota simțise că era ceva diferit în legătură cu mine.

M: Acum? Uh, chiar acum, sunt...

(Ce ar trebui să spun...?)

Am rămas complet nemișcată, tăcută, până ce...

Y: Îmi pare rău, mă comport ciudat, presupun, punând întrebări idioate...Oricum, oriunde ai fi, este destul de târziu, așa că ai grijă și mergi acasă.

M: ...Da. Cred că am să merg.

Y: Deci...când crezi că îmi vei putea răspunde?

M: ...Îmi pare rău, deocamdată eu...

Y: ...Am înțeles. Am să aștept.

M: Îmi pare rău.

Y: ...Heh. Îți ceri cam mult scuze.

M: Îmi pare rău...

Y: ...

M: Data viitoare, am să-ți dau răspunsul meu. Promit.

Y: ...Am înțeles...Noapte bună.

M: Noapte bună.

În timp ce am închis telefonul, mi-a scăpat un oft.

G: ...Deci nu era cineva cu care vrei să fii auzită vorbind?

M: Nu, doar că...

Am ezitat, dar apoi am spus clar.

M: ...prietena de care am vorbit mai devreme...eram eu.

G: Te referi la cererea în căsătorie?

M: Da. A fost...el, la telefon.

G: ...Înțeleg.

Dr. GACKT a spus doar asta, cu ochii încă pe ecran.

(Nu o să zică nimic altceva, nu...?)

Am pus telefonul deoparte și m-am așezat iar lângă el.

(Până la urmă, sunt doar o altă asistentă pentru el.)

(Asta este. Nimic mai mult, nimic mai puțin.)

3/5

M-am prefăcut că eram fermecată de ecran.

M: ...

(Eram atât de aproape, dar nu îmi puteam da seama la ceea ce se gândea...)

G: ...

Dr. GACKT stătea pur și simplu tăcut.

(Ar fi trebuit probabil să nu îi spun.)

Caseta s-a schimbat la Dr. GACKT și trupa lui exersând.

În locul formei radiante de pe scenă, de data asta l-am văzut glumind cu prietenii lui...

...și acordându-și meticulos instrumentele. Starea lui normală.

M: Doctore, aveai...păr castaniu pe atunci.

G: ...

Am deschis un subiect, dar el tot nu vorbea.

(Tensiunea asta este sufocantă...)

A trecut un moment, și a vorbit, cu ochii încă la ecran.

G: Atunci,...ai spus că ea s-a îndrăgostit de cineva...care nici măcar nu îi aruncă o privire, nu?

M: Da.

G: Ceea ce înseamnă că te-ai îndrăgostit de cineva care nici măcar nu îți aruncă o privire...

M: ...Așa este.

G: ...

M: ...

S-a întors spre mine.

G: Este cineva pe care îl cunosc?

M: ...

(Ce ar trebui să fac...? Ce ar trebui să spun?)

(Să îi spun clar?)

Dr. GACKT încă mă privea.

( ...Vreau să-i spun adevărul.)

Am deschis gura.

M: Este...

G: ...

M: Este...cineva pe care nu îl cunoști.

G: ...Înțeleg.

Dr. GACKT a rămas tăcut pentru o perioadă, apoi...

...a murmurat ceva despre faptul că primise cadou niște prăjituri.

G: Am auzit că sunt de la un magazin faimos, așa că încearcă-le.

S-a ridicat și s-a îndreptat spre bucătărie.

M: ...

(Sunt atât de...idioată...)

Am spus brusc exact opusul a ceea ce gândeam.

Vroiam să spun adevărul, dar pe moment...

...am pierdut în fața fricii, frica că nu aș mai putea fi cu el.

A.S: Nu este ceva la care renunți pentru că nu vrei să fii rănită, nu? ”Iubirea”.

Ceva la care să renunți pentru că nu vrei să fii rănit, huh...

Cuvintele ei erau adevărate, dar asta nu făcea ideea de a fi rănit mai puțin înspăimântătoare.

Neputând să fiu cu el – gândul era teribil.

(Sunt atât de lașă...)

În timp ce gândul îmi trecea prin minte, o voce amuzantă a unei femei s-a auzit de la televizor.

?: GACKT, iar ai încurcat versurile.

Era femeia din spatele camerei. Era atât de familiară cu doctorul.

Expresia doctorului GACKT s-a înmuiat în timp ce privea spre cameră. Probabil că se uita la ea.

(Dacă zâmbește astfel, înseamnă că ea trebuie să fie...)

L-am întrebat în timp ce se întorcea cu o cutie de prăjituri.

M: Este...este prietena ta în spatele camerei?

G: Da. Kayo a înregistrat asta.

M: Kayo...

4/5

Nu o puteam vedea pe ecran, dar puteam simți legătura lor.

G: Servește-te.

I-am mulțumit doctorului GACKT pentru prăjituri și mi-am spus gândurile.

M: Chiar e foarte veselă, nu?

Exact așa cum simțeam.

G: Kayo s-a îmbolnăvit la douăzeci de ani, și tot era internată și externată de atunci. Sună ca fiind sănătoasă, dar pe atunci, era mai mult în spital.

M: Oh...

I-am auzit râsul de pe înregistrare.

G: În ziua aceea fusese externată pentru prima dată după mult timp, și era atât de fericită...

Ochii lui deveniseră distanți.

M: ...

(Chiar acum, Dr. GACKT este aici, dar mintea lui nu este...)

Singurătatea îmi străpunsese pieptul.

M: ...Doctore.

M-am gândit că vroiam să-l aduc la realitate, așa că vorbisem frenetic.

G: Hm? Ce e?

M: Ai o chitară, nu?

Am adus vorba de chitara pe care o văzusem acum ceva timp.

G: Oh, aia.

M: Vreau să te aud cum cânți la ea. Ai putea cânta ceva pentru mine?

G: Sigur, nu mă deranjează.

A scos chitara de pe suport și a început să o acordeze.

G: Nu am mai cântat în ultimul timp, așa că nu am mai repetat, dar...vreo cerere?

M: Pot..pot să cer ceva?

G: Desigur. Dacă este o melodie pe care am auzit-o o dată, pot cânta mare parte din ea.

M: Wow! Atunci, uh, hmmm...ce să aleg, ce să aleg...

Din păcate, nu prea eram atrasă de muzică, așa că nu am putut veni cu o melodie cunoscută.

(Și am și șansa asta de a-l auzi cântând...)

Dar chiar atunci, mi-a venit o idee.

M: Doctore, ți-ai scris propriile melodii, nu?

G: Da.

M: Atunci, poți cânta una dintre acestea?

G: Una de a mea?

M: Da. Vreau să aud melodia ta preferată.

G: Melodia mea preferată, huh...

I-a pierit vocea și se uita la chitara lui.

(Huh, i-am cerut să facă ceva greu..?)

Când am început să mă îngrijorez mai tare, a început să cânte.

(Whoa...asta e grozav...)

Tonul clar al chitarei lui m-a tras în altă lume.

Nu m-am putut abține să nu închid ochii și să mă pierd în minunata melodie.

(Este o melodie frumoasă...dar nu am mai...?)

În timp ce ascultam melodia...

Ceva ce nu îmi puteam explica a început să se agite în mine.

(Ce e acest sentiment ciudat...de parcă sunt ținută în brațe, și totuși abandonată..)

(...Mă face să zâmbesc pentru cineva, și totuși să plâng pentru mine...ce este asta...?)

(Și nu pot scăpa de sentimentul că am mai auzit asta undeva înainte...)

Dr. GACKT a continuat să atingă corzile chitarei tandru.

Și din acest gest, puteam simți cât de importantă era această melodie pentru el.

(Era gentil, dar și dureros...îți frângea inima...stai, ar putea fi – )

Înaintea de a-mi putea aminti ceva ce voiam, muzica s-a oprit.

5/5

M: ...Doctore?

A oprit chitara și era complet nemișcat.

G: M-am înșelat...

Doctorul privea în jos îndurerat.

M: ...

G: ...Asta este melodia care o urăsc cel mai mult.

M: Doctore...

G: Kayo scria versurile pentru ea.

M: Le scria?

G: ...Când am lăsat-o să o asculte, mi-a spus că voia să scrie versurile. Nu voiam să se forțeze, nu în condiția ei. Dar totuși, a spus că vrea să facă asta neapărat. Că melodia o chema.

M: ...

G: Dar înainte de a-mi da versurile, Kayo...

Cuvintele lui s-au oprit.

G: ...Voiam să devin doctor, voiam să o salvez. Dar...nu am reușit.

M: Doctore...

G: Nu am reușit...timpul lui Kayo pe pământ a fost prea scurt.

Prea scurt pentru Dr. GACKT să o salveze, prea scurt pentru ea să-și reverse iubirea în versuri...

G: Așa că această melodie nu va avea niciodată versuri. Vreodată.

M: Niciodată...?

Pentru prima dată în viața mea, am simțit greutatea cuvintelor ”niciodată” și ”vreodată”.

Melodia nu va fi niciodată completă. Cuvintele lui Kayo nu vor ajunge niciodată la el.

Și inima rănită a doctorului nu se va vindeca niciodată.

G: Asta este pentru prima dată când am cântat această melodie de când a murit Kayo. Nimeni altcin –

S-a oprit brusc. Pentru că plângeam amarnic.

M: ...

G: De ce plângi?

M: ...Nu știu.

Eram probabil frustrată că nu puteam face nimic pentru el.

Singură, fără putere înaintea eternității.

Dar nu puteam spune asta.

Pentru că față de Dr. GACKT, care continua să o iubească pe Kayo, eu eram un nimic.

G: ...

M-a privit fără a spune vreun cuvânt.

(Oh, nu, îl îngrijorez.)

(Cel puțin, nu vreau să fiu o povară pentru el...)

Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei.

M: Îmi pare rău, că plâng...Am să...

În timp ce vorbeam și încercam să mă ridic, Dr. GACKT m-a tras de braț și m-a îmbrățișat.

M: ...Doctore.

G: ...Nu pleca.

M: ...

Ținută strâns în brațele sale, nu mă puteam mișca.

G: ...

M: ...

(...Ceva miroase tare bine. Mă întreb dacă e cămașa lui...?)

Acest gând ciudat mi-a înfrumusețat mintea năucită.

Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 6

おいつづける“月” への思い

Oitsuzukeru “Tsuki” e no Omoi

(Sentimentele faţă de “luna” ce continui să o urmăresc)

Când lucrez la ceva, întotdeauna folosesc temenul “inspiraţie bruscă”. Întreaga poveste poate fi văzută. Atunci, mă gândesc: ”Cum să exprim această poveste?” Poveştile însuşi sunt întotdeauna cu mine încă de la început. Nu îmi fac griji despre cum să o creez, ci mai degrabă cum să o prezint. “Moon” e o poveste magnifică.

Ştiu că toţi au văzut videoclipul “Another world”, dar în timp ce îl făceam, mă gândeam că ar fi perfect ca avanpremieră a filmului “Moon Child”. De atunci, aveam o intrigă pentru film. Dar, dacă aveam de gând să fac un film din întreaga poveste pe care o văzusem, ar fi durat vreo şase ore. Intriga filmului este o exprimare a unei părţi din povestea “Moon”. Începutul, sfărşitul, şi cuprinsul încă au povestea în ele.

De data aceasta, am să o exprim în sunet, în album, şi în single-uri. Pentru că proiectul tocmai se lansează, este asemeni unei coperţi de carte. După asta, am să o exprim în artă. Un album foto, o expoziţie foto. Apoi, un concert. Asta va fi o trezire tridimensională a poveştii chiar în faţa voastră. Mai mult, este un film, şi apoi o carte.

Am decis să fac întreaga poveste vizibilă prin asamblarea a toate acestor părţi una câte una. Exact ca un puzzle, vreau să împrăştii diferite piese prin mai multe locuri diferite. Oamenii care vor veni să vadă asta vor începe să prindă scăpări din poveste puţin câte puţin şi astfel strâng piesele. În timp ce fac asta, vor obţine un puzzle complet. În această călătorie de căutare vor intra în mijlocul poveştii.

Conceptul „lunii” e ceea ce am ţintit de data aceasta. Încă de la început, de ce crezi că fac asta? Lumea se schimbă încet în perioada informaţiilor. Dar, de multe ori mă gândesc că „informaţia” care inundă perioada modernă, este un plus la toate legăturile, nu-i aşa?

Sunt multe persoane care iau informaţia care este dată. Pentru noi, simpli oameni, ne-au fost dăruite talentele. Sunt două „puteri a creativităţii”. Una din ele este puterea de a crea şi desena imagini, iar cealaltă este puterea de a crea idei originale.

Pentru că aceste două lucruri există, umanitatea progresează, şi noi căutăm pentru sentimentele noastre o putere, şi am fost făcuţi să realizăm asta. Dar ce se întâmplă acum? Este un singur grup ce are toată informaţia. Deşi acesta este lucrul pe care l-am căutat, nu avem experienţa de a găsi acel lucru noi însuşi, dar l-am găsit prin altcineva.

De asta toată imaginaţia a dispărut din lume. De asta nu mai putem crea. Înainte de a se întâmpla asta, erau din ce în ce mai puţini inventatori din generaţia noastră, formând un grup de oameni ce nu au imaginaţie. Să nu fii capabil să te concentrezi la ceva, în final, înseamnă că nu ai puterea de a crea. Poţi folosi ceva ce ţi-a fost dat de altcineva, pentru că nu poţi gândi pentru tine.

Cred că e foarte adevărat.

De a lungul istoriei, oamenii au inventat lucruri din propriile lor gânduri, şi le-au dat o formă tangibilă. Asta s-a întâmplat iar şi iar. Este pentru prima dată când geniul omului nu vine măcar în scenă şi e aruncat. Dacă e doar o chestiune de a frânge înformatiile strânse în piese, atunci în viitor, viteza de procesare a unui calculator ar fi mai mare.

Toţi trăim în astfel de timpuri acum. Într-o perioadă unde existenţele noastre sunt prierdute din scenă, trebuie să trăim. Nu putem opri actele de imaginaţie şi creaţie. Asta e ceea ce cred. Şi asta e ceea ce vreau să comunic pentru toţi.

Sunt puţini oameni printre noi, ce stau pe o scenă într-o arenă, ce sunt numiţi artişti, şi cred că avem o obligaţie. Cu siguranţă este necesar ca noi să le dăm puterea şi pasiunea persoanelor care le vedem, iar asta va deveni un sprijin pentru ei. Sunt lucruri pe care oamenii nu realizează, că noi suntem modele şi cred că existenţa noastră ar trebui să devină un punct de plecare pentru ca ei să devină maturi.

Desigur, nu-i forţăm să facă asta. Dar, prin muzica noastră şi stilurile noastre de viaţă, cred că toţi bărbaţii şi femeile vor creşte, şi vreau să crească astfel. În prezentul concept al „lunii”, sentimentele mele sunt aceleaşi.

Este posibil ca noi să punem lucrurile în faţa noastră, lucruri pe care alţi au decis că nu vor să le facă. Oricine se poate duce la cineva şi să-i spună „O poţi face!” Suntem în acele timpuri în care oamenii au spus că nu au decis încă să facă ceva, ceva pe care noi ar trebui să-l facem. Toţi observă atunci că noi urmărim acel ceva, şi în inimile lor, ei vor pune împreună piesele puzzle-lui. Asta e cel mai important lucru.

Aşa a luat formă acel lucru. A durat ceva timp. Publicarea lucrării mele este relatată la toate acestea. În ultimul rând este întrebarea de ce am făcut o poveste numintă „Moon”.

În japoneză, luna e „tsuki”. Luna e un simbol a existenţei personajelor în această poveste. Am scris despre relaţiile dintre oameni, şi cred că numele celui mai esenţial personaj nu este „soare”. Soarele poate face ca totul din jurul acestei persoane să strălucească puternic. Dar această persoană (soarele) eventual va dispărea. Oamenii nu pot deveni zei.

Chiar dacă există o persoană asemeni soarelui, nu este acel gen de existenţă ca internetul, unde informaţia curge aşa de repede de la un loc la altul? În jurul acestei persoane care este ca soarele, oamenii ar trebui să fie capabili să vadă totul, şi să nu poată gândi pentru ei. Ei vor putea doar să se hrănească cu informaţie şi nimic altceva. Astfel de relaţii între oameni nu sunt bune.

De exemplu, am să încerc să mă gândesc la mine. Au fost persoane care m-au ghidat în trecut. Datorită lor, sunt ceea ce sunt azi. Pentru mine, acei oameni sunt, fără îndoială, o „lună”. Nu vreau să spun că luminez totul în jurul meu aşa cum face soarele. Ci, luminez oriunde mă uit. Desigur, nu ştiam ce e în faţa mea pe atunci, dar puţin câte puţin, mi s-a arătat calea către locurile întunecate în care ar trebui să merg.

Pentru mine, asta e cel mai bun indicator.

Nu sunt oamenii, care sunt „Luni”, oamenii care ghidează alţi oamenii pe calea pe care ei ar trebui să o urmeze? Nu este cel mai important lucru într-o relaţie între oameni? În povestea lunii, sunt multe persoane care nu ştiu semnificaţia propriei existențe. Apar oameni care le luminează calea, şi ei găsesc atunci drumul pe care ar trebui să avanseze.

E posibil ca acel drum să ducă la căderea lor, dar chiar dacă e drumul spre distrugere, ei încă trăiesc, puţin câte puţin cu puterea lor. Nu sunt înviaţi de cineva, dar cu propiile picioare, se ridică în timp ce simt viaţă în ei și se luptă să trăiască. Cred că aşa ar trebui să trăiască toate fiinţele umane.

Vreau ca fiecare să-şi dorească să fie ca luna şi lumina lunii în propria viaţă. Luna nu străluceşte doar în timpul nopţii. Noaptea, dacă nu creezi ceva şi porneşti la drum, nu îţi poate fi arătată calea. E pentru că nu vezi nimic în jurul tău, şi îţi este frică să-ţi se arate ce e înaintea ta. Dacă te opreşti, devine zona ta sigură.

Chiar şi aşa, actul de a face un pas înainte cere o cantitate nebunească de curaj. Dar, dacă vrei să pleci din acest întuneric atât de mult, e posibil ca picioarele tale să facă pasul spre drumul luminat de lună. Pe scurt, cel care avansează în final eşti tu. Eşti tu!

În persoanele care vin la concertele mele şi ascultă muzica mea, este în regulă dacă măcar o singură persoană înţelege asta. Am să fiu fericit dacă acea persoană începe să progreseze cu propriul său curaj.

Eu sunt luna. Luminez vag drumul, şi singurul lucru pe care-l pot face este să-ţi-l indic. Dar când veţi face primul pas, în linişte şi gentil, vă voi veghea.

Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) – Capitolul 6

白血病の彼女との悲恋

Hakketsubyou no Kanojo to no Hiren

(O iubire tristă între mine şi o fată cu leucemie)

Sunt o persoană îngrozitoare.

Când am fost căsătorit, asta era ceea ce credeam. Oricând simţeam că o anumită persoană este importantă pentru mine, mă simţeam ca şi cum nu-i puteam spune că o iubesc.

Dacă îi spuneam asta, atât eu cât şi ea deveneam nimic altceva decât „lucruri”. Un sentiment pentru persoana care o iubesc este posesia. Nu pot suporta asta. Din momentul din care vreau să monopolizez aceea persoană, cred că ea începe să se frângă şi să se schimbe.

Pentru mine, este viaţa specifică unei persoane importantă sau nu?

A fost o fată care întruchipa toate acestea, care a fost constrânsă şi frântă de mine. Am făcut-o până a fost prea târziu. În mesajele pe care mi le lăsa pe telefon şi în tot ce făcea, a devenit foarte ciudată.

Am avut dreptate să o întreb despre asta. Dar răspunsul ei a fost „Nu mă pot controla. Ştiu că e doar în capul meu, dar indiferent ce fac, nu mă pot opri...” Dorinţa de-a monopoliza lucrurile frânge oamenii. Din cauză că îi asociez cu cei pe care-i iubesc, din cauză că îi frâng, sunt o persoană îngrozitoare.

Am fost prea ataşat de ea, mi-a spus asta clar.

De exemplu, ea mi-ar fi spus cu emoţie „Vreau să fiu cu tine doar pentru încă o secundă.” Şi atunci eu aş fi răspuns ca de obicei „Nu pot face asta. Trebuie să mă întorc la lucru. Şi după asta am un munte de hârtii de care trebuie să mă ocup. Aşa că nu ne putem vedea prea mult.”

Dacă cineva se ruga din răsputeri ca ea să fie cu persoana pe care ea o iubeşte, acea persoană nu eram eu. Sunt lucruri care pot fi făcute doar de mine. Şi desigur, sunt o mulţime de lucruri pe care eu nu le pot face. Dacă ar fi lucruri pe care doar să-le pot face doar eu, mi-aş paria viaţa pe ele şi mi s-ar da un răspuns. Dar este ceva obişnuit să mă rog pentru lucrurile care nu le pot face şi cineva, din jurul meu, le poate face şi astfel îmi îndeplineşte dorinţa, aş vrea să fiu cu acea persoană.

Nu este că nu înţeleg de ce vreau să monopolizez persoane. Obişnuiam să vreau cu adevărat să fac asta. Dorinţa era atât de puternică încât era aproape ca o boală. Chiar şi acum, încă o am. Dar, pentru că ştiu că monopolizarea persoanelor le face nefericite, îmi suprimez intenţiile. Mă controlez.

Dacă iubesc pe cineva, chiar dacă ea iubeşte pe altcineva decât pe mine, o consider totuşi o persoană iubită. Nu mă pot abţine. Dacă ea poate iubi şi pe altcineva în afară de mine, e în regulă. Atât timp cât ea e îngrijorată, ea are nevoie de acea persoană.

Motivul pentru care spun asta nu este pentru că vreau ca iubirea mea pentru acea persoană să dispară. Sentimentele puternice pe care le aveam pentru acea persoană au fost propriile mele sentimente de egoism. Dacă persoana nu îmi răspunea la sentimente, mi-aş fi înfrânat propriile sentimente. Chiar dacă dragostea mea se putea sfârşi, noi încă am mai fi fost ataşaţi unul de celălalt.

Aşa iubesc eu oamenii.

Când îmi impun dorinţele pe persoanele care le iubesc, sunt, în mod natural, persoane care nu apreciază asta. Este o iubire tristă, deşi....

Acum mult timp, am avut parte de o iubire tristă, care a venit şi a plecat. A fost când aveam 20 de ani. Fata pe care o iubeam era cam cu doi ani mai mare decât mine, şi ne-am întâlnit cam patru luni.

Brusc, mi-a spus asta : „Să începem din nou o pagină goală.” Desigur, nu asta a vrut ea să însemne. Când mi-a spus asta, am devenit foarte ciudat şi nu mă puteam opri. Puteai spune că eram slab. Eram aşa de ciudat că era aproape comic.

Avea leucemie. De prima dată cum ne-am întâlnit, mi-a spus asta. Dar, totuşi credeam că puteam avea o relaţie fără probleme. Dacă se îmbolnăvea mai tare, nu conta ce se întâmpla, iubirea pe care o aveam pentru ea nu s-ar fi schimbat. Ştiam amândoi că era o chestiune de viaţă şi de moarte. Dar, pentru că era mult mai bolnavă decât am crezut vreodată că este, ea se gândea la mine.

Simt că incapabilitatea mea de a înţelege asta a fost marele motiv pentru care ne-am despărţit.

Din ce în ce mai des, se prăbuşea în faţa mea. Deseori, habar nu aveam ce să fac. Mult mai apăsător a fost răspunsul ei : „Nu mai putem fi împreună. Nu este faptul că te urăsc. Dar nu mai putem fi împreună.”

Mi-a spus aceste cuvinte de despărţire la telefon. M-am dus să o văd. Nu contează ce am spus, nu am putut ajunge la o înţelegere. Ca să nu ne urâm unul pe celălalt, a trebuit să ne despărţim? De ce era aşa? Era măcar un motiv? Pur şi simplu nu înţelegeam.

Dar, singurul lucru pe care ea îl putea spune era că asta a fost decizia ei. Personalitatea ei era aşa. Era genul de persoană a cărei decizii nu le puteai schimba uşor. Aşa că i-am spus că am înţeles. Am simţit că nimic nu mai putea fi făcut. Atunci, ca şi cum aş fi înnebunit, m-am suit în maşină şi am condus în mod nesăbuit.

Deşi tocmai discutasem câteva momente mai devreme, mai întâi mi-am stricat maşina serios, şi apoi îmi amintesc vag fumând o ţigară şi sunând-o. „Ce naiba faci?” mi-a spus, şi apoi a început să plângă, iar ochii mei  s-au deschis.

Din adâncul inimii mele, m-am simţit extrem de ruşinat de mine însumi. Eram un copil care se putea gândi doar la el. Înainte de a mă întâlni, ea avusese un logodnic. Mi-a spus că mereu venea după ea cu maşina. Dar într-o zi, când venea după ea, a avut un accident şi a murit. Întotdeauna se gândea la asta şi se îngrijora.

Ştii cum e să simţi că cineva drag ţie îţi este luat de lângă tine? Nu vreau să experimentezi vreodată asta....

Ea a încercat cu toată tăria ei. Mi-a spus despre sentimentele ei. Majoritatea cuvintelor ei au venit din pierderea logodnicului şi hotărârea de a continua lupta cu boala ei, şi în ambele era teama că va muri. Din păcate, pe atunci nu eram experimentat, şi nu am înţeles adevăratele ei intenţii. Mergând pe propia-mi cale astfel, m-a dus la a fi nesăbuit cu maşina mea.

Când ea a plâns pentru mine, am realizat că am rănit-o.

Ce făcusem?

După asta, nu am mai condus nesăbuit niciodată. De asemenea, nu m-am mai jucat cu viaţa mea.

Mă ţine la curent cu condiţia ei. Uneori, mă contactează. O întâmplare fericită este că boala ei a devenit mai puţin severă. Cred că se va face bine.

Sunt multe în lumea asta care e delicat la suprafaţă. În această suprafaţă delicată, nu este că nu îi rănim pe cei dragi, dar chiar dacă îi rănim, după aceea, dacă ei ne împing, fiind capabili să realizeze că nu contează ceea ce noi gândim, este minunat.

Chiar dacă a trecut mult timp de atunci, în sfârşit sunt capabil să-i înţeleg gândurile. Chiar dacă a fost o neînţelegere, m.am gândit la ea şi am putut avea încredere în ea.

Deşi să-l împingi pe cel pe care îl iubeşti înainte e o decizie pe care cealaltă persoană nu o vede.....

Asta este esenţa delicateţii.

Cred că e ceva ce ea m-a învăţat.

Secţiunea III 激流 ( Un curent rapid ) - Capitolul 6

僕のファミリーの誕生

Boku no Family no Tanjou

(Naşterea familiei mele)

Aş muri pentru familia mea.

Lucrul căruia îi spun ’’familie’’ nu este de fapt familia mea adevărată. Constă în prietenii cu care am legături mutuale.

În prezent, familia mea constă, cel mult, de la zece până la cinsprezece persoane. Au slujbe variate, şi sunt atât bărbaţi cât şi femei. Condiţiile în care ne-am întâlnit sunt de asemenea variate.

Este ciudat, dar până nu am fost în Madagascar, nu i-am întâlnit pe majoritatea. Dar acum, simt că am un grup grozav. Din aceste cinsprezece persoane, majoritatea pot fi numiţi ’’stăpâni’’. Ei sunt cei care rămân în vârful oricărei familii. Sunt şi câţiva implicaţi în politică.

Dacă includ pe toţi pe o linie, am să sfârşesc cu destul de multe persoane în grup. Nu este un lucru de genul 1+1=2. Dacă toţi dintr-o familie se întâlnesc cu toţi ceilalţi faţă în faţă, numărul va creşte brusc. Deşi îi spuneam ’’regula familiei’’, este o creştere foarte misterioasă.

Dar nu acesta este motivul pentru care ajungem să fim împreună.

Oamenii din vârf care au fost întotdeauna alături de mine şi-au dus luptele în singurătate. Nu e doar faptul că oameni ce sunt mai jos decât mine nu îşi pot arăta părţile slabe. Era şi faptul că aveau o responsabilitate să stea pe propriile picioare şi nu contează cum priveşti, să fie împovăraţi cu vieţile altora i-a făcut foarte maturi.

De când mi-am început cariera solo, am devenit conştient de mine însumi şi am dobândit un punct de vedere prin asocierea altor persoane care sunt conştiente de ele. Noi alergăm înainte. Nu există nici o scuză, şi nu putem scăpa. Dacă mă opresc să alerg către ceea ce stă înaintea mea, atunci şi ei vor simţi că se opresc. În trecut, întotdeauna am crezut asta.

Dar, în momentele recente, m-am gândit la asta foarte profund. Cu siguranţă, să lupţi pentru viaţă singur poate fi cel mai uşor lucru. Totuşi, cei care luptă crezând în ceva sunt fără îndoială puternici! În trecut, până să mă alătur trupei Malice Mizer, pentru că eram un luptător, nu îmi păsa dacă luptam până mă prăbuşeam. Şi când mă prăbuşeam, credeam că eram cu un pas înainte de a se întâmpla.

Dar, acum, nu mai fac asta deloc. Pentru că nu mai merg în luptele mele singur. Acum am o familie. Am persoane în spatele meu care mă sprijină.

Deşi erau momente când credeam că eu îi sprijineam fidel, am început să simt că eu eram cel sprijinit de ei. Ele sunt persoanele care îmi păzesc spatele. Aşadar, dacă ei mă ţin ferm, nu am să cad niciodată.

Acum, cred că inimile oamenilor au abilitatea de a deveni mai puternice de parcă ar purta o amuletă protectoare. Şi persoanele din vârful familiei mele simt astfel. În timp ce individual se străduiau prin singurătate, fiind toţi împreună în conştiinţa numită familie, le-a oferit sentimentul că nu vor fi bătuţi de nimeni. Sunt o familie şi sunt şi rivali, noi putem să ne provocăm unul pe celălalt sau putem avea o relaţie bună.

Motivul numărul unu pentru care cred în ei este că nu sunt persoane care sunt interesate de lucrurile simple şi uşoare. La lucrurile pozitive, zâmbesc din adâncul inimilor. La lucrurile negative, lucruri rele, ştiu că nu sunt definitive.

În general, de ce este necesar să spui poveşti despre lucruri dureroase? Pentru că dacă le spui, va alina durerea, nu-i aşa? Dacă lingi rănile pe care le porţi, vor deveni cu siguranţă mai puţin dureroase. Dar, dacă te opreşti din a le linge, durerea va reveni.

Aşadar, chiar dacă doare, ar trebui să-ţi coşi rănile repede. Va durea enorm în timp ce sunt cusute, dar după ce se termină, vei fi pe drumul spre vindecare.În alte cuvinte, este o relaţie între inimile noastre.

Să povestim lucrurile ce sunt dureroase unul altuia şi să ne lingem rănile este ceva ce alte persoane de lângă noi pot face asta de asemenea. Oricând cineva duce o povară grea, este important cât de mult îl putem noi ajuta să-şi coase acele răni.

Să coşi acele răni va fi extrem de dureros. Nu este nici un anestezic, nu în cuvintele pe care le folosim. Dar după ce se termină, ne vindecăm fără a şti unde mai este rana. Aşa decurg lucrurile.

De exemplu, afacerea pe care cineva din familia mea o conducea avea probleme. Nu putea spune altcuiva despre asta. Singur, fără să spună nimănui, ar fi putut să se descurce. Totuşi, ne-a spus. Pentru că ne-a spus chiar el în persoană, am realizat cât de gravă era problema. Aşadar, fără a mai implica pe altcineva, noi toţi, individual, ne-am întrebat cum ar trebui să-l ajutăm. Nici unul nu a zis ’’Să lucrăm împreună şi să-l ajutăm.’’ Aşa că ajutorul nostru a venit foarte încet.

Să ajuţi pe cineva nu are doar ’’o singură cale’’. Trebuie să alegi care cale e mai bună pe care să o urmezi, şi este mult de lucru. În cazul lui, era necesar.

Desigur, putem toţi continua să reuşim în acelaşi timp? Nu ştie nimeni asta. Dar când trebuie să ne întrebăm asta, nu stăm pur şi simplu şi spunem ’’săracul de el’’. E crud. Să spui ’’săracul de el’’ persoanelor care luptă din greu nu înseamnă că arăţi compasiune. Se poate spune că oamenii devin slabi în punctul în care nu mai au deloc putere, şi cad. Din acest motiv, cred, nu ne lingem rănile unui altuia, şi nu contează ce urmează, noi toţi trebuie să mergem înainte.

Deşi sunt neînţelegeri, nu suntem o familie pentru că fiecare dintr noi reuşim pe propriile noastre puteri. Asta nu este o cerere pentru o familie. Lucrul important este că oricând se iveşte ceva, putem avea o înţelegere fidelă mutuală între noi, şi că ne putem distra împreună. Dar, dacă nu credem unul în celălalt, nu putem acţiona.

În familia mea, oricând se răneşte cineva, nu stau lângă acea persoană şi să-i spun ’’Oh, este rău că te răneşti’’ ci mai degrabă îi spun ’’Poţi să o faci!’’ Ca să-i pot spune asta, ar trebui să devin mai puternic.

Este bine ca noi toţi să trăim ca şi cum am avea o amuletă ce ne protejează.

Când cineva făcea ceva şi ajungea să aibă probleme, când se uitau în propriul buzunar, scoteau amuleta...

Cred că toţi ar trebui să trăim aşa.