Secţiunea III 激流 ( Un curent rapid ) - Capitolul 6

僕のファミリーの誕生

Boku no Family no Tanjou

(Naşterea familiei mele)

Aş muri pentru familia mea.

Lucrul căruia îi spun ’’familie’’ nu este de fapt familia mea adevărată. Constă în prietenii cu care am legături mutuale.

În prezent, familia mea constă, cel mult, de la zece până la cinsprezece persoane. Au slujbe variate, şi sunt atât bărbaţi cât şi femei. Condiţiile în care ne-am întâlnit sunt de asemenea variate.

Este ciudat, dar până nu am fost în Madagascar, nu i-am întâlnit pe majoritatea. Dar acum, simt că am un grup grozav. Din aceste cinsprezece persoane, majoritatea pot fi numiţi ’’stăpâni’’. Ei sunt cei care rămân în vârful oricărei familii. Sunt şi câţiva implicaţi în politică.

Dacă includ pe toţi pe o linie, am să sfârşesc cu destul de multe persoane în grup. Nu este un lucru de genul 1+1=2. Dacă toţi dintr-o familie se întâlnesc cu toţi ceilalţi faţă în faţă, numărul va creşte brusc. Deşi îi spuneam ’’regula familiei’’, este o creştere foarte misterioasă.

Dar nu acesta este motivul pentru care ajungem să fim împreună.

Oamenii din vârf care au fost întotdeauna alături de mine şi-au dus luptele în singurătate. Nu e doar faptul că oameni ce sunt mai jos decât mine nu îşi pot arăta părţile slabe. Era şi faptul că aveau o responsabilitate să stea pe propriile picioare şi nu contează cum priveşti, să fie împovăraţi cu vieţile altora i-a făcut foarte maturi.

De când mi-am început cariera solo, am devenit conştient de mine însumi şi am dobândit un punct de vedere prin asocierea altor persoane care sunt conştiente de ele. Noi alergăm înainte. Nu există nici o scuză, şi nu putem scăpa. Dacă mă opresc să alerg către ceea ce stă înaintea mea, atunci şi ei vor simţi că se opresc. În trecut, întotdeauna am crezut asta.

Dar, în momentele recente, m-am gândit la asta foarte profund. Cu siguranţă, să lupţi pentru viaţă singur poate fi cel mai uşor lucru. Totuşi, cei care luptă crezând în ceva sunt fără îndoială puternici! În trecut, până să mă alătur trupei Malice Mizer, pentru că eram un luptător, nu îmi păsa dacă luptam până mă prăbuşeam. Şi când mă prăbuşeam, credeam că eram cu un pas înainte de a se întâmpla.

Dar, acum, nu mai fac asta deloc. Pentru că nu mai merg în luptele mele singur. Acum am o familie. Am persoane în spatele meu care mă sprijină.

Deşi erau momente când credeam că eu îi sprijineam fidel, am început să simt că eu eram cel sprijinit de ei. Ele sunt persoanele care îmi păzesc spatele. Aşadar, dacă ei mă ţin ferm, nu am să cad niciodată.

Acum, cred că inimile oamenilor au abilitatea de a deveni mai puternice de parcă ar purta o amuletă protectoare. Şi persoanele din vârful familiei mele simt astfel. În timp ce individual se străduiau prin singurătate, fiind toţi împreună în conştiinţa numită familie, le-a oferit sentimentul că nu vor fi bătuţi de nimeni. Sunt o familie şi sunt şi rivali, noi putem să ne provocăm unul pe celălalt sau putem avea o relaţie bună.

Motivul numărul unu pentru care cred în ei este că nu sunt persoane care sunt interesate de lucrurile simple şi uşoare. La lucrurile pozitive, zâmbesc din adâncul inimilor. La lucrurile negative, lucruri rele, ştiu că nu sunt definitive.

În general, de ce este necesar să spui poveşti despre lucruri dureroase? Pentru că dacă le spui, va alina durerea, nu-i aşa? Dacă lingi rănile pe care le porţi, vor deveni cu siguranţă mai puţin dureroase. Dar, dacă te opreşti din a le linge, durerea va reveni.

Aşadar, chiar dacă doare, ar trebui să-ţi coşi rănile repede. Va durea enorm în timp ce sunt cusute, dar după ce se termină, vei fi pe drumul spre vindecare.În alte cuvinte, este o relaţie între inimile noastre.

Să povestim lucrurile ce sunt dureroase unul altuia şi să ne lingem rănile este ceva ce alte persoane de lângă noi pot face asta de asemenea. Oricând cineva duce o povară grea, este important cât de mult îl putem noi ajuta să-şi coase acele răni.

Să coşi acele răni va fi extrem de dureros. Nu este nici un anestezic, nu în cuvintele pe care le folosim. Dar după ce se termină, ne vindecăm fără a şti unde mai este rana. Aşa decurg lucrurile.

De exemplu, afacerea pe care cineva din familia mea o conducea avea probleme. Nu putea spune altcuiva despre asta. Singur, fără să spună nimănui, ar fi putut să se descurce. Totuşi, ne-a spus. Pentru că ne-a spus chiar el în persoană, am realizat cât de gravă era problema. Aşadar, fără a mai implica pe altcineva, noi toţi, individual, ne-am întrebat cum ar trebui să-l ajutăm. Nici unul nu a zis ’’Să lucrăm împreună şi să-l ajutăm.’’ Aşa că ajutorul nostru a venit foarte încet.

Să ajuţi pe cineva nu are doar ’’o singură cale’’. Trebuie să alegi care cale e mai bună pe care să o urmezi, şi este mult de lucru. În cazul lui, era necesar.

Desigur, putem toţi continua să reuşim în acelaşi timp? Nu ştie nimeni asta. Dar când trebuie să ne întrebăm asta, nu stăm pur şi simplu şi spunem ’’săracul de el’’. E crud. Să spui ’’săracul de el’’ persoanelor care luptă din greu nu înseamnă că arăţi compasiune. Se poate spune că oamenii devin slabi în punctul în care nu mai au deloc putere, şi cad. Din acest motiv, cred, nu ne lingem rănile unui altuia, şi nu contează ce urmează, noi toţi trebuie să mergem înainte.

Deşi sunt neînţelegeri, nu suntem o familie pentru că fiecare dintr noi reuşim pe propriile noastre puteri. Asta nu este o cerere pentru o familie. Lucrul important este că oricând se iveşte ceva, putem avea o înţelegere fidelă mutuală între noi, şi că ne putem distra împreună. Dar, dacă nu credem unul în celălalt, nu putem acţiona.

În familia mea, oricând se răneşte cineva, nu stau lângă acea persoană şi să-i spun ’’Oh, este rău că te răneşti’’ ci mai degrabă îi spun ’’Poţi să o faci!’’ Ca să-i pot spune asta, ar trebui să devin mai puternic.

Este bine ca noi toţi să trăim ca şi cum am avea o amuletă ce ne protejează.

Când cineva făcea ceva şi ajungea să aibă probleme, când se uitau în propriul buzunar, scoteau amuleta...

Cred că toţi ar trebui să trăim aşa.