Secţiunea III 激流 ( Un curent rapid ) - Capitolul 3

さいしゅうぱつを誓った沖縄合宿

Saishuupatsu wo Chikatta Okinawa Gasshuku

(Promiţând un nou început la tabăra de antrenament din Okinawa)

În vara anului în care mi-am început cariera solo, am mers cu toţi membrii trupei mele la Okinawa. Pentru că nu eram chiar sănătos, am stat la o tabără de antrenament din Okinawa timp de patru luni jumătate, lungi, pentru a-mi vindeca corpul şi inima.

Era o tabără de antrenament fizic. Într-un loc în care nu prea era nimic de făcut, ne trezeam la ora opt sau nouă, alergam până ajungeam pe plajă, ne antrenam şi ne întorceam. Apoi scriam cântece, şi imediat ce se făcea seară, alergam din nou, luam cina, făceam o pauză şi vorbeam, după care scriam cântece până dimineaţa.

Proprietarul unuia dintre restaurantele mici la care noi mergeam des ne zâmbea şi ne spunea ‘’Noroc!’’. Mie îmi spunea ‘’Exersează din greu!’’ Nu ştiu din ce motiv, părea să creadă că facem parte din echipa de karate din Tokyo. Când ne antrenam, nu doar alergam, ci loveam şi saci de box, şi cu echipamentul de protecţie, exersam lupta corp la corp. Toţi membrii trupei mele au învăţat bazele artei marţiale. Din această cauză, mâinile lor erau întotdeauna obosite. De asta, proprietarul restaurantului a crezut că suntem membrii unei echipe de karate.

Toţi membri trupei sunt înalţi. Cei trei bodyguardzi pe care i-am adus cu mine erau înalţi de la 1,85cm la 1,90cm. Comparat cu ei, la cei 1,80cm ai mei, eram mai scund şi mai slab. Din cauza asta, proprietarul a crezut că eram rezervă în echipă.

’’Noroc, echipă de karate! Sper să veniţi cât mai des!’’

Ori de câte ori îmi spunea asta, îmi aminteam să rămân calm.

Unul din scopurile mele pentru care am mers în Okinawa a fost să-mi scriu albumul, dar atât eu cât şi membri am vrut să ne antrenăm pentru a deveni mai puternici şi rezistenţi. Prima jumătate a anului în care mi-am început cariera solo nu a fost cu siguranţă un drum neted. Am lucrat atât de mult sub stres şi am suferit şi de insomnie. Ceilalţi membrii erau şi ei stresaţi. Aşa că atunci când membri, incluzându-mă şi pe mine, am simţit că e timpul să ne vindecăm, rudele mele din Okinawa au cooperat cu noi.

Până atunci, nu mai venisem în Okinawa de zece ani. O parte din mine a ţinut întotdeauna Okinawa la distanţă. Era o parte din mine ce îşi nega moştenirea, dar era şi o parte care vroia să protejeze acea moştenire. Eram mândru să fiu din Okinawa şi descendent Ryukyu. Pe de cealaltă parte, ceva din mine îi era ruşine de asta.

Am un respect enorm pentru strămoşul meu. Desigur, nu l-am întâlnit niciodată, dar oamenii mi-au spus că a ’’înviat’’ oraşul şi că el este ’’întemeietorul’’ familiei mele. Cultul strămoşului meu încă se mai practică în Okinawa, şi pentru familia mea, strămoşul meu este asemeni ’’zeului’’ nostru. Deşi toţi din familia mea arătăm diferit, toţi îmi spun acelaşi lucru, că arăt exact ca strămoşul meu. Mai spun că şi fenomenul spiritual ce mi s-a întâmplat, îi s-a întâmplat şi strămoşului meu.

Este un cuvânt, ’’kamidari’’, în dialectul din Okinawa. În Okinawa, cei care cheamă spiritele şi aud cuvintele zeilor sunt în special femei şi sunt numite ’’shiro’’ , ’’noro’’ sau ’’yuta’’. Este foarte rar ca un bărbat să se nască cu aceste abilităţi. Strămoşul meu era unul din acei bărbaţi care deseori a experimentat aceste abilităţi ’’kamidari’’. Aşa putea vedea lucrurile înainte de a se întâmpla.

Asta mi-a fost spus când eram copil, şi deşi îmi respectam strămoşul, nu îmi plăcea ideea de zei şi fantome. Acestea erau momentele când forţat, făceam lucruri din mândrie. În astfel de momente, am îndepărtat Okinawa din memoria mea.

Tabăra de antrenament din Okinawa abia începea când asta s-a întâmplat :

În familia mea, în grupul ’’shiro’’ pe care îl aveam, cea care avea cea mai mare putere era bunica mea, aşa că a venit în tabără. Şi mi-a spus ’’În sfârşit ai venit acasă. Du-te la mormântul strămoşului tău. Şi atunci, fă ceea ce crezi tu că e bine. Pentru că nu trebuie să-ţi faci griji. Din contră, când oamenii au nevoie de puterea ta, împrumut-o. Din când în când, vino acasă, vizitează mormântul strămoşului tău şi lasă-l să-ţi vadă zâmbetul. Asta e ceea ce ar trebui să faci.’’

Aceste cuvinte au fost greu de înţeles pentru mine. Nu credeam în lucrurile spirituale, aşa că despre ce vorbea ea? Erau şi alte lucruri. Să îmi refac sufletele....

Mi-a spus că m-am confruntat cu moartea atât de multe ori pentru că nu am avut grijă de sufletele mele. Oamenii au mai multe suflete, şi când pierzi unul din ele e atunci când mori. Dar, când un şoc se întâmplă, fără să te gândeşti, laşi un suflet în urmă în acel loc. Bunica mi-a spus asta.

Când aveam şapte ani, m-am înecat în marea Yanbaru. Pentru că cu siguranţă am lăsat unul din sufletele mele acolo, mi-a spus că am să-l recuperez.

Da...asta a fost prima dată când am auzit despre pierderea sufletelor. Mă simţeam că şi cum îi spuneam ’’Câţi ani au trecut de când aveam şapte ani? Grăbeşte-te şi vorbeşte mai repede.’’ Toate ceremoniile şi ritualurile nu însemnau nimic pentru mine. ’’Ce trebuie să ridic?’’ mă gândeam. Întotdeauna am negat lucrurile ca farmecele şi vrăjile. Nici acum nu cred în ele, ci doar că acum nu le mai neg. Am ajuns să cred că dacă iau în considerare vorbele bunicii şi a membrilor familiei mele, este un înţeles în ele.

Lucrurile pe care le-am experimentat ca şi copil nu mi-au adus amintiri plăcute. Sunt foarte dureroase. Din această cauză, am ajuns să le neg. Oricum, în tabăra de antrenament, fiind unul din descendenţii membrilor familiei mele, am simţit că am găsit o atitudine acceptabilă faţă de cultura mea. Cred că din această cauză, am putut să mă privesc în ochii în oglindă.

Zâmbetul meu din oglindă a devenit unul fericit. Până atunci, nu vroiam să mă văd, dar într-un final am reuşit. Să spun că am putut să mă accept aşa cum sunt cu adevărat....? Acum în fiecare an, în timpul vizitei a mormântului strămoşului meu, mă întorc în Okinawa să-mi vizitez şi familia.

Dacă mă gândesc acum, de când am plecat în Tokyo, întotdeauna mi-am reţinut dorinţa de a veni în Okinawa şi am continuat să îndur în linişte totul. M-am convins singur că trebuie să fac asta. Când m-am dus în Okinawa, bunica mi-a spus ’’Ai fost chemat şi ai venit acasă. Acum încă o dată, începe de la capăt de aici.’’ Şi când mi-a spus asta, inima mea a devenit veselă din nou.

Cu asta, pot lupta în sfârşit. S-a simţit ca şi cum o povară grea a fost ridicată. În loc să mă suprimez din cauza circumstanţelor ce mă înconjurau, să lupt şi să progresez părea să se potrivească mai bine caracterului meu.

Pe atunci, am decis să fiu liderul membrilor trupei mele, să lupt, să alerg înainte cu viziunea mea asupra carierei mele solo.