Secţiunea II 覚醒 ( Trezirea ) - Capitolul 1

自分の居場所はバンドに

Jinbun no Ibasho wa Bando ni

(Locul meu este în trupă)

Prima dată când am avut de-a face cu o trupă a fost când aveam şaptesprezece ani. Chiar şi aşa, mulţi din prietenii mei care erau în trupe şi ştiau că puteam cânta la tobe, mă întrebau ''Nu ai vrea să fi rezerva noastră?'' Dar mereu refuzam. Toţi erau la un nivel mai mic decât mine, aşa că nu vroiam să cânt pentru ei. Acesta a fost motivul meu real. Din cauza asta, am crezut că trupele erau idioate.

Totuşi, erau şi prieteni la care le spuneam ''Bine'' şi fără să-i ''separ'', am început să cânt la tobe pentru ei. Când m-am dus la repetiţii, erau groaznici, exact aşa cum mi-am imaginat că ar fi.

''Ce naiba este asta?''

Până atunci, am cântat pe scenă ca membru a unei orchestre. Dar erau diferenţe mari  în tehnicile dintre o orchstră şi o trupă.

''Este în ordine să cânţi aşa pe o scenă?''

Aş fi mers în spectacolele actuale cu aceste sentimente. Acesta a fost momentul ''boom-ului trupei'' şi evenimentele trupei mari amatoare se întâmplau frecvent. Publicul de la aceste evenimente era de ordinul sutelor. Comparat cu publicul orchestrei, unde erau mai mult de o mie de persoane, era mic. La prima mea performanţă live, nu am fost deloc emoţionat.

Oricum, exaltările publicului la aceste spectacole live erau complet diferite. Dacă noi stăteam pur şi simplu pe scenă, erau ţipete de bucurie. Ochii tuturor care ne priveau străluceau cu anticipare.

Spectacolul începe. Mulţimea înebuneşte şi se grăbeşte spre scenă. Sunt oameni care se urcă pe scenă. Exaltarea şi puterea ce vine de la spectatori avansează spre scenă.

Voce, chitară, bass şi tobe. Doar aceste patru persoane, fără să piardă putere, trebuie să-i împingă înapoi cu puterea muzicii. Dacă sunt împinşi, ei vor avansa din nou. Există o putere şi o asemenea colizune puternică ce creează o unduire enormă asupra mulţimii şi se întoarce pe scenă.

''Grozav! Ce e asta? Ce fel de trupă, doar cu patru persoane, pot face oamenii să se simtă astfel? Performanţele lor erau groaznice. Cu siguranţă nu erau la un nivel avansat. Şi totuşi, de ce este publicul atât de exaltat?''

Am fost copleşit. Acest lucru pe nume trupă era grozav. Era total diferit de muzica clasică, şi era o lume total nouă. În timpul spectacolelor, am început să cercetez.

Ce era această putere? De ce mă simţeam exaltat deodată? Am început să văd răspunul puţin câte puţin.

Orchestrele la care am cântat până atunci aveau mulţi oameni care cântau la acelaşi instrument. Era o vioară, şi încă o vioară... şi deseori nu cântau aceaşi parte împreună. De la numărul de persoane necesare pentru a cânta o parte, au mai adăugat persoane, şi erau momente când tu nu puteai cânta pentru că partea ta nu era necesară.

Dar o trupă nu este aşa. Sunt doar patru persoane. De asemenea, toate instrumentele sunt diferite. Dacă o persoană cântă greşit, totul e pierdut. Nu poţi face greşeli. Înseamnă asfel : într-o trupă, fiecare are o responsabilitate mare. Această respnsabilitate este egală pentru toţi.

Cum credeam asta şi am cercetat mai departe, m-a făcut foarte fericit. Dacă nu ar fi fost aşa, nu aș mai fi cântat. M-aş fi oprit.

De când eram tânăr, am căutat un loc unde să aparţin. Vroiam ca acest loc să nu fie o copie a altcuiva. În acest grup, numit trupă, a fost pentru prima dată când am găsit răspunsul.