Secţiunea I 中世 ( Naşterea ) - Capitolul 2

スパルタ音楽教育

Sparta Ongaku Kyouiku

(O educaţie muzicală spartană)

De când îmi amintesc, a fost un mediu în jurul meu ce a făcut să pară natural să cânt la pian. Am început când aveam trei ani.  Tatăl meu cânta la trompetă, şi ambii mei părinţi aveau acelaşi gând, să învăţ să cânt la pian.

Casa mea era o casă clasică. Erau multe orchestre. Mai târziu, cumva, era tango şi ’’chanson’’.  Este o poveste haioasă, dar...

Pentru că nu mă puteam uita la televizor, nu ştiam absolut nimic despre rock. Tatălui meu de asemenea i-a plăcut foarte mult Enka. Oricum, nu a ascultat niciodată Enka în casă, dar întotdeauna când conducea. Maşina lui mereu a mirosit puternic a parfum, şi pentru mine, care aveam rău de maşină, părea o tortură. Era cu siguranţă ca şi cum aş fi fost beat. Enka era pe toată perioada cât mă simţeam beat şi teribil. Vroiam să se grăbească şi să ies din maşină. Îmi puneam mâinile la urechi şi mă rugam să pot ieşi de acolo. Doar din cauza lui Enka, am devenit condiţionat să fac asta. Am urât enorm Enka.

Acum când ascult Enka, sunt melodii frumoase. Dar când eram tânăr, nu ascultam versurile, şi muzica japoneză însăşi era incompatibilă cu mine. În cartea mea cu melodii apăreau multe rime copilăreşti şi cântece şi versuri minore. De ce este muzica japoneză atât de întunecată şi de deprimantă? Toate melodiile sunt triste.

În comparaţie cu asta, piesele clasice la orchestră sunt violente si puternice. Luminoase. Inevitabil, am fost atras mai mult de muzica străină decât de muzica japoneză

Profesorul care a început să mă înveţe de când aveam trei ani era o persoană bună. Am iubit pianul. Poate pentru că era amuzant cu acest profesor. Mi-a plăcut atât de mult că nu m-am plâns niciodată de lecţii. Dar când am început şcoala elementară, lecţiile de pian au devenit neplăcute. Am început să am îndoieli şi întrebări când aveam şapte ani. Să fac pian a devenit ruşinos pentru mine.

Simţeam puternic ’’Sunt făcut pentru asta.’’ Era agonizant. Ne-am mutat de câteva ori, şi unul după altul am schimbat diferiţi profesori, şi asta a fost una din cauzele pentru care uram pianul. La şapte ani a fost când m-am înecat in ocean, nu-i aşa?

De atunci, lumea mea a devenit o galerie deschisă. Nu conta ce profesor aveam, ei mă băteau. Am fost lovit peste braţ şi umăr. ’’Vrei să exersezi?’’, îmi spuneau cu o voce rece. În inima mea, rezistenţa ardea mocnit. Am vrut să renunţ la pian. Din păcate, părinţi nu m-ar fi lăsat. Mă întrebam cum puteam renunţa.

Singurul lucru pe care îl puteam face atunci a fost să-l fac pe profesor să mă urască. Am pus un lanţ în jurul uşii casei lui şi l-am legat de cheie, astfel încât nu puteai intra înăuntru. Mi-a spus că sunt un copil obraznic şi a aruncat  cu o piatră după mine.

L-am supărat foarte tare pe profesor, dar tot ce vroiam era ca el să spună : “Acest copil este iresponsabil. Convingeţi-l să renunţe.’’ De asemenea vroiam ca părinţi mei să creadă că profesorul nu este acasă.

Dorinţa mea a devenit realitate, şi am putut renunţa la pian când aveam unsprezece ani.