Secţiunea I 中世 ( Naşterea ) - Capitolul 4

ドラム三昧の高校生じだい

Drum Zanmai no Koukousei Jidai

(Zilele de liceu, complet absorbit de tobe)

Nu vreau să pierd! A fost singurul lucru ce m-a făcut să continui să cânt la pian. Dacă se afla un pian acolo unde eram şi eu, cântam, indiferent dacă era noapte, amează sau dimineaţă.

Nu am continuat pentru că a început să-mi placă pianul. Dar chiar dacă îl uram, am ajuns să realizez bucuria ce era în cântece. În acel moment, era ca şi cum începeam să îmi dau seama că să cânţi la un instrument ar putea fi distractiv.

Din cauză că tatăl meu cânta la trompetă, eram familiarizat cu instrumentele de suflat. De fapt, modul cum îţi mişti degetele este aproape acelaşi pentru toate instrumentele. Dacă am cântat la trompetă, atunci am putut cânta la alte instrumente de suflat de asemenea. Pentru că degetele mele au fost disciplinate pe pian, îmi era uşor să le mişc. Astfel, am reuşit să cânt la toate instrumentele de suflat.

Pe atunci, senpai-ul meu de la liceu a venit la şcoala mea. În camera noastră de muzică, cineva asamblase un set de tobe şi brusc el s-a aşezat şi a început să cânte fără să anunţe. Era grozav. Tobele erau într-adevăr grozave. Acel senpai era un scandalagiu, şi de la început a fost întotdeauna grozav. Dar pentru mine, el era prima persoană pe care o ştiam să cânte la un instrument şi să rămână grozav.

Încă de atunci, a fost un şoc. La tobe se cântă cu multă forţă şi lovituri. Chiar există un instrument ce este atât de violent? Am fost total atras de asta, şi am început să cânt şi la tobe.

Pentru că eram în relaţii bune cu senpai-ul senpai-ului meu, am decis să-l întreb : ''În ce an a început să cânte de a ajuns aşa de bun?''

''Cântă doar de un an. Mai sunt doi băieţi la liceul lui care sunt mai buni decât el.''

Am fost uimit că doar într-un an puteai deveni aşa de bun. Am vorbit cu cineva care mergea la acelaşi liceu ca senpai-ul meu, să mă înveţe să cânt la tobe, şi era cu mult mai bun decât senpai-ul meu şi pe un nivel complet diferit. Acestea au fost zilele în care am fost complet absorbit de tobe. Nu am făcut nimic altceva decât tobe.

Toba este un instrument indispensabil oricărei trupe. Tobe, chitară, bass... a fost pentru prima dată când am fost atins de aceste instrumente ce formau o trupă.

Oricum, nu aveam nici o idee despre ceea ce însemna o trupă. Eram îndrăgostit doar de tobe. Şi de asemenea, pe atunci, nu credeam că ideea de trupă era aşa de interesantă. Pentru că senpai-ul care m-a învaţat să cânt la tobe era junior în liceu, a absolvit la un an după ce am intrat eu la liceu, După asta, am cântat singur. Cu profesorul meu plecat, motivarea mea a început să scadă.

Am început să caut motivare în alte lucruri. Făcând asta, am devenit conştient de un lucru, numit ''studio''. Era un set de tobe demodat. Când exersam eu, am întâlnit câţiva băieţi ce cântau la chitară. Au început să exerseze în studio-ul de alături.

''Ah, deci asta este o trupă?''

Muzica ce o auzeam venind de alături era teribilă şi îngrozitoare. Deşi credeam că e oribilă, am cântat la instrumente într-un program muzical talentat şi iscusit de când eram copil. Băieţii din trupa de alături au început să cânte când erau la gimnaziu sau la liceu. Nu i-a învăţat nimeni, aşa că au învăţat singuri. Serios, erau groaznici. Chiar erau.

''Ce naiba fac? Un grup de astfel de oameni groaznici erau o trupă?''

La şaispezece sau şaptesprezece ani, vedeam persoanele ce erau în trupe ca fiind chiar idioate.

Secţiunea I 中世 ( Naşterea ) - Capitolul 3

ピアノに目覚めた中学生じだい

Piano mi Mezameta Chuugakusei Jidai

(Revenirea la pian ca elev de gimnaziu)

După ce am putut renunţa la pian, nu am mai stat deloc în faţa pianului. Am fost obraznic în fiecare zi.

Când am împlinit paisprezece ani, m-am împrietenit cu un băiat. Toţi băieţi cu care mă jucam veneau din multe familii diferite, şi erau mulţi care nu erau buni. Familiile lor erau ''ciudate'' şi întotdeauna se gândeau să fugă de acasă, plecând în lumea de afară. Nu erau alţi, decât băieţii care gândeau astfel. 

Dar el era singurul diferit. Modul său de gândire era diferit. Chiar dacă era obraznic, nu se gândea să fugă. Avea şi câteva argumente groaznice. Înainte de a-mi da seama, am ajuns să-l plac şi să-mi petrec majoritatea timpului cu el. 

Într-o zi, când chiuleam, mi-a spus : ''Părinţii mei nu sunt acasă acum, aşa că de ce să nu mergem la mine?'' Înainte de asta, nu am fost nici măcar o dată în casa lui. Pentru că îmi spunea tot timpul : ''Părinţii mei sunt foarte stricţi.'' şi nu ştiam  nici măcar în ce cartier locuia.

Prima dată când m-am dus la el, am văzut că era de fapt un conac. Poarta era impozantă şi a fost pentru prima dată când am fost expus la o asemenea familie bogată. Am realizat asta în timp ce eram acolo. Aşa că nu vroiam să arăt casa mea nimănui. Mergând acompaniat era o diferenţă evidentă.

Am intrat în casă prin grădină, şi în cameră, chiar în faţa noastră, era un pian mare. Era mai mare şi faţă de cel de la şcoală, din clasa de muzică.

''A cui este?'' am întrebat fără să mă gândesc.

Iar el a spus nonşalant : ''Este al meu.''

''Mincinosule!''

''Nu, este adevărat.''

S-a dus şi a ridicat capacul de la pian şi brusc a început să cânte. Nu îmi venea să cred. Prietenul meu, împreună cu care făceam farse, cânta la pian! Şi nu numai asta, era chiar bun.

''Părinţii mei sunt profesori de muzică, aşa că de când eram mic, am învăţat să cânt la pian.'' mi-a spus el.

Şi atunci am decis să fiu cinstit cu el. ''De fapt, şi eu cânt la pian.'' Astfel, am încercat să demonstrez.

Dar nivelul meu nu era cu nimic excepţional. Deşi ştiam că educaţia mea şi a lui erau similare, abilitatea lui cu siguranţă o depăşea pe a mea. Nivelul meu nici nu merita să fie menţionat. Am renunţat la pian la unsprezece ani, după care au fost trei ani de nimic, care era diferenţa? Dorind să arăt diferenţele dintre noi, am fost rănit.

Am simţit o determinare ce creştea, aceea de a nu pierde în faţa lui. Urăsc să pierd. Am fugit la magazinul de muzică din oraş şi am căutat partituri pentru pian de toate felurile. Erau împărţite în grade şi categorii. Piesa pe care prietenul meu a cântat-o era de un grad foarte mare şi dificil, undeva între D şi E. Ca să-l întrec, trebuia să cânt de nivel A sau B. Chiar şi exersarea partiturilor de nivel C nu intra în discuţie. 

Cumpărând toate partiturile de pian ce aveau ca nivel de dificultate peste E, m-am dus acasă şi din aceea zi, am început să exersez la pian ca un nebun. Nu vroiam să pierd. Asta a fost totul.

Nu a fost pentru că începea să-mi placă pianul. Nu m-am dus nici la şcoală, doar am exersat. Am exersat atât de mult că nu am dormit deloc. Am fost atât de absorbit de exersarea mea la pian, că părinţii mei au crezut că această bruscă inspiraţie a fost atât de ciudată ; 

Dacă în trecut îmi spuneau să mă duc să exersez, acum îmi ţipau să mă opresc deja.

Secţiunea I 中世 ( Naşterea ) - Capitolul 2

スパルタ音楽教育

Sparta Ongaku Kyouiku

(O educaţie muzicală spartană)

De când îmi amintesc, a fost un mediu în jurul meu ce a făcut să pară natural să cânt la pian. Am început când aveam trei ani.  Tatăl meu cânta la trompetă, şi ambii mei părinţi aveau acelaşi gând, să învăţ să cânt la pian.

Casa mea era o casă clasică. Erau multe orchestre. Mai târziu, cumva, era tango şi ’’chanson’’.  Este o poveste haioasă, dar...

Pentru că nu mă puteam uita la televizor, nu ştiam absolut nimic despre rock. Tatălui meu de asemenea i-a plăcut foarte mult Enka. Oricum, nu a ascultat niciodată Enka în casă, dar întotdeauna când conducea. Maşina lui mereu a mirosit puternic a parfum, şi pentru mine, care aveam rău de maşină, părea o tortură. Era cu siguranţă ca şi cum aş fi fost beat. Enka era pe toată perioada cât mă simţeam beat şi teribil. Vroiam să se grăbească şi să ies din maşină. Îmi puneam mâinile la urechi şi mă rugam să pot ieşi de acolo. Doar din cauza lui Enka, am devenit condiţionat să fac asta. Am urât enorm Enka.

Acum când ascult Enka, sunt melodii frumoase. Dar când eram tânăr, nu ascultam versurile, şi muzica japoneză însăşi era incompatibilă cu mine. În cartea mea cu melodii apăreau multe rime copilăreşti şi cântece şi versuri minore. De ce este muzica japoneză atât de întunecată şi de deprimantă? Toate melodiile sunt triste.

În comparaţie cu asta, piesele clasice la orchestră sunt violente si puternice. Luminoase. Inevitabil, am fost atras mai mult de muzica străină decât de muzica japoneză

Profesorul care a început să mă înveţe de când aveam trei ani era o persoană bună. Am iubit pianul. Poate pentru că era amuzant cu acest profesor. Mi-a plăcut atât de mult că nu m-am plâns niciodată de lecţii. Dar când am început şcoala elementară, lecţiile de pian au devenit neplăcute. Am început să am îndoieli şi întrebări când aveam şapte ani. Să fac pian a devenit ruşinos pentru mine.

Simţeam puternic ’’Sunt făcut pentru asta.’’ Era agonizant. Ne-am mutat de câteva ori, şi unul după altul am schimbat diferiţi profesori, şi asta a fost una din cauzele pentru care uram pianul. La şapte ani a fost când m-am înecat in ocean, nu-i aşa?

De atunci, lumea mea a devenit o galerie deschisă. Nu conta ce profesor aveam, ei mă băteau. Am fost lovit peste braţ şi umăr. ’’Vrei să exersezi?’’, îmi spuneau cu o voce rece. În inima mea, rezistenţa ardea mocnit. Am vrut să renunţ la pian. Din păcate, părinţi nu m-ar fi lăsat. Mă întrebam cum puteam renunţa.

Singurul lucru pe care îl puteam face atunci a fost să-l fac pe profesor să mă urască. Am pus un lanţ în jurul uşii casei lui şi l-am legat de cheie, astfel încât nu puteai intra înăuntru. Mi-a spus că sunt un copil obraznic şi a aruncat  cu o piatră după mine.

L-am supărat foarte tare pe profesor, dar tot ce vroiam era ca el să spună : “Acest copil este iresponsabil. Convingeţi-l să renunţe.’’ De asemenea vroiam ca părinţi mei să creadă că profesorul nu este acasă.

Dorinţa mea a devenit realitate, şi am putut renunţa la pian când aveam unsprezece ani.

Secţiunea I 中世 ( Naşterea ) - Capitolul 1

 幼少期の臨死体験と隔離病棟生活

Youshouki no Rinshi Taiken to Kakuri Byoutou Seikatsu

(Experienţele mele aproape mortale ca şi copil şi viaţa în secția izolată a spitalului )

Sunt într-un leagăn. Se mişcă gentil înainte şi înapoi. Câmpul meu vizual, neclar. Trag cu ochiul la faţa mamei. Deasupra capului ei, o jucărie se învârte neregulat, cântând o melodie ca a unei cutiuţe muzicale.

În urmatoarea clipă, un an, doi ani, trei ani...amintirile acestor momente apar înaintea mea foarte vii. Eu târându-mă. Mergând pe picioare nesigure. Încercând din răsputeri să spun cuvintele pe care mi le aminteam. Nu puteam vorbi prea bine.          

''Ma....ma''

Răspunsul ei la cuvintele mele a fost astfel :

''Mâine ai lecţie de pian. Exersează.''

Zile însorite, luminoase. Transpiraţia alunecă de a lungul clapelor de pian...

De a lungul axei timpului, aceste evenimente sunt lungi doar de câteva secunde. Între ele, câteva amintiri nemărginite fug în jurul minţii mele cu o viteză feroce. Fiecare clipă a acestor amintiri pe care le-am trăit până atunci a devenit o imagine vie şi toate încep a se învârti ca o lanternă turnantă.

Am să mor?

Până acum, am crezut asta de cinsprezece ori.

S-a întâmplat pentru prima dată când aveam şapte ani.

Înecându-mă în marea din Okinawa, fiind înghiţit de valuri, dureros, zbătându-mă iar şi iar, picioarele mele neputând atinge fundul mării, văzând lucruri deasupra capului meu ce era tras cu forţă de valuri, de apă. Deşi am încercat să respir, tot ce intra în gura mea era apă sărată.

Cum nu puteam face nimic decât să beau apa sărată, toate sunetele au dispărut dintr-o dată. O senzaţie gentilă, o senzaţie caldă, şi mai era si sentimentul că eram complet îmbrăţişat de ceva. Nu contează cum îi spui. Am fost învăluit într-o alinare ce nu o mai simţisem până atunci.

A fost exact după acest moment. Lanterna turnantă a început să se mişte. Toate amintirile pe care le aveam, din momentul naşterii până atunci, au început strălucească una câte una. A fost prima dată când s-a întâmplat. Nu am simţit teamă. Am crezut că sigur că am să mor. Dar nu am murit.

Ulterior, oricând sunt aproape de moarte, lanterna turnantă începe să se învârtă. În situaţii în care este posibil să mor, cum ar fi un accident rutier, apare brusc.

S-a întâmplat de cinsprezece ori. Probabil e puţin cam mult. Am fost un copil rău. Aveam o tendinţă de a înfrunta moartea.

Când m-am înecat, îmi era teribil de frică. Un motiv ar fi, cred, că îmi era foarte frică de moarte. Dar în acelaşi timp, eram fascinat de moarte. Am fost prins de ea. Dacă nu aş fi încercat să mă apropii de ea, nu aş fi văzut-o. Am vrut să fiu aproape atât cât puteam, pentru că vroiam să cercetez. Un astfel de copil am fost.

Din acest motiv, aş fi făcut intenţionat lucruri care erau periculoase. Am făcut multe lucruri care m-au făcut să mă întreb dacă aş muri. Desigur, eram întotdeauna speriat, dar când acel moment era aproape, eram întotdeauna calm.

Încă puţin. Încă puţin şi poate am să văd răspunsul. Acesta era sentimentul. La acel nivel, nu puteam muri. Dacă eram la cel nivel, o puteam face. Vroiam să văd şi mai mult din lumea cealaltă. Erau momente în care mă înveseleam singur spunându-mi asta. De exemplu, iubeam bicicletele şi când eram adolescent, mergeam des pe bicicletă. Oraşul avea multe curbe, şi cred că la acel timp, aveam un mod ciudat de a ''lua'' curba. Nu aveam nici o abilitate, dar simţeam că puteam ajunge uşor la acel nivel. Chiar îmi plăcea acel sentiment.

Mergeam repede şi mai repede, şi când am trecut de o curbă, a fost o secundă în care am văzut totul lent. Acel sentiment a durat pentru mult timp şi a fost de parcă am văzut totul clar. Pentru că vroiam să savurez, am fost nesăbuit.

Până când am văzut acea lanternă, am continuat să fac astfel de lucruri cu toată puterea. Când pot vedea lanterna turnantă, devin conştient de moarte pentru  prima dată. Atunci, sunt între viaţă şi moarte. Până m-am simţit astfel, nu am putut să duc lucrurile până la capăt.

Acum mă gândesc : ''Asta a fost ciudat.'' Am fost un copil periculos.

Am căutat moartea şi nu ştiam valoarea vieţii. Ce înseamnă să trăieşti? Unde pot găsi valoarea vieţii şi existenţei mele?

Cu adevărat, astfel de întrebări au avut oportunitatea de a se naşte din experienţa mea personală când aveam şapte ani. După ce m-am înecat, puteam să văd multe lucruri. În acea zi, barierele au fost sparte. După ce am deschis ochii, am putut vedea lucrurile complete, ceea ce înainte nu le vedeam. Nu puteam face diferenţa între oamenii ce erau vii şi oamenii ce erau morţi.

Când vorbeam cu morţii, trebuie să fi fost bizar să mă priveşti de afară. Părinţii mei au fost de asemenea şocaţi.

''Cu cine vorbeşti?''

''Cu unchiul.''

''Unde e unchiul?''

Şi cum au zis asta, au început să râdă. Probabil că au râs şi m-au ignorat. Oare nu cumva  m-au ignorat pentru că le era frică să mă înfrunte? A început să se întâmple frecvent, şi am început să fiu privit ca un ciudat mintal. Oamenii vorbeau despre mine, şi am devenit nesigur de ceea ce înseamna existenţa mea. Pentru că puteam vedea oamenii vii şi morţii în acelaşi timp, nu am înţeles ce înseamnă viaţa însăşi.

Asta a continuat, si când aveam zece ani, m-am prăbuşit brusc. Aveam o durere violentă in stomac si nu mă puteam mişca. După ce am fost dus la spital, mi s-a spus că nu se ştia cauza. Bănuiau că aveam vreo infecţie.

Şi am fost brusc izolat. Izolat, restrâns, aruncat într-o secție a spitalului ce semăna cu o închisoare. Cred că m-au pus in secția de pediatrie pentru că eram aşa de tânăr. Copii care erau gravi bolnavi, aveau boli infecţioase, sau boli în faze terminale, erau în acea secție. Având doar zece ani, asta e ceea ce am crezut. Toţi erau într-o cuşcă, şi păreau că o să meargă în jos pe coridor în orice clipă.

În josul coridorului, într-o altă secție de bolnavi, erau copii care probabil erau pe moarte. Ştiam de multe ori că asta se va întâmpla. Vorbind cu acei copii, simţeam : ''Acel copil o să moară mâine.''

În dimineața următoare, auzeam paşii asistentelor mergând în josul coridorului. Şi atunci ştiam că unul dintre prietenii mei a murit.

Acelea au fost zile grele. Nu puteam suporta. Când îmi făceam un prieten, era posibilitatea ca să fie mort a doua zi. Şi era ceva ce ştiam. Era iadul. Fiind într-un asemenea loc, am crescut într-un mod ciudat. Dar pentru că nu eram puternic mintal, nu am fost eliberat repede.

De ce nu mă eliberau? Pentru că nu eram normal? Care este diferenţa între a fi normal şi a fi anormal? Mă gândeam enrom la acest lucru. Nu puteam scăpa. Trebuia să fac ceva să ies de acolo. Şi am continuat să mă gândesc.

Am început să îmi observ doctorul. Când l-am imitat exact, am fost văzut ca fiind ''normal''. Am ţinut-o aşa cam zece zile, când brusc mi-au zis : ''Te poţi duce acasă.''

Nu m-am schimbat deloc. Dar totuşi nimic din mine s-a schimbat...

Pentru adulţii care mi-ai spus : ''Ţi-am zis eu.'', aveam doar un sentiment de adâncă neîncredere. Dar nu vroiam să mă mai întorc vreodată la acel spital.

Aşa că, de atunci, am continuat să-i copii pe oamenii pe care părinţii mei şi alţi adulţii  acelei generaţii spuneau că sunt normali.

Tot timpul, am avut un singur gând : ''Cine sunt eu?''