Secţiunea I 中世 ( Naşterea ) - Capitolul 3

ピアノに目覚めた中学生じだい

Piano mi Mezameta Chuugakusei Jidai

(Revenirea la pian ca elev de gimnaziu)

După ce am putut renunţa la pian, nu am mai stat deloc în faţa pianului. Am fost obraznic în fiecare zi.

Când am împlinit paisprezece ani, m-am împrietenit cu un băiat. Toţi băieţi cu care mă jucam veneau din multe familii diferite, şi erau mulţi care nu erau buni. Familiile lor erau ''ciudate'' şi întotdeauna se gândeau să fugă de acasă, plecând în lumea de afară. Nu erau alţi, decât băieţii care gândeau astfel. 

Dar el era singurul diferit. Modul său de gândire era diferit. Chiar dacă era obraznic, nu se gândea să fugă. Avea şi câteva argumente groaznice. Înainte de a-mi da seama, am ajuns să-l plac şi să-mi petrec majoritatea timpului cu el. 

Într-o zi, când chiuleam, mi-a spus : ''Părinţii mei nu sunt acasă acum, aşa că de ce să nu mergem la mine?'' Înainte de asta, nu am fost nici măcar o dată în casa lui. Pentru că îmi spunea tot timpul : ''Părinţii mei sunt foarte stricţi.'' şi nu ştiam  nici măcar în ce cartier locuia.

Prima dată când m-am dus la el, am văzut că era de fapt un conac. Poarta era impozantă şi a fost pentru prima dată când am fost expus la o asemenea familie bogată. Am realizat asta în timp ce eram acolo. Aşa că nu vroiam să arăt casa mea nimănui. Mergând acompaniat era o diferenţă evidentă.

Am intrat în casă prin grădină, şi în cameră, chiar în faţa noastră, era un pian mare. Era mai mare şi faţă de cel de la şcoală, din clasa de muzică.

''A cui este?'' am întrebat fără să mă gândesc.

Iar el a spus nonşalant : ''Este al meu.''

''Mincinosule!''

''Nu, este adevărat.''

S-a dus şi a ridicat capacul de la pian şi brusc a început să cânte. Nu îmi venea să cred. Prietenul meu, împreună cu care făceam farse, cânta la pian! Şi nu numai asta, era chiar bun.

''Părinţii mei sunt profesori de muzică, aşa că de când eram mic, am învăţat să cânt la pian.'' mi-a spus el.

Şi atunci am decis să fiu cinstit cu el. ''De fapt, şi eu cânt la pian.'' Astfel, am încercat să demonstrez.

Dar nivelul meu nu era cu nimic excepţional. Deşi ştiam că educaţia mea şi a lui erau similare, abilitatea lui cu siguranţă o depăşea pe a mea. Nivelul meu nici nu merita să fie menţionat. Am renunţat la pian la unsprezece ani, după care au fost trei ani de nimic, care era diferenţa? Dorind să arăt diferenţele dintre noi, am fost rănit.

Am simţit o determinare ce creştea, aceea de a nu pierde în faţa lui. Urăsc să pierd. Am fugit la magazinul de muzică din oraş şi am căutat partituri pentru pian de toate felurile. Erau împărţite în grade şi categorii. Piesa pe care prietenul meu a cântat-o era de un grad foarte mare şi dificil, undeva între D şi E. Ca să-l întrec, trebuia să cânt de nivel A sau B. Chiar şi exersarea partiturilor de nivel C nu intra în discuţie. 

Cumpărând toate partiturile de pian ce aveau ca nivel de dificultate peste E, m-am dus acasă şi din aceea zi, am început să exersez la pian ca un nebun. Nu vroiam să pierd. Asta a fost totul.

Nu a fost pentru că începea să-mi placă pianul. Nu m-am dus nici la şcoală, doar am exersat. Am exersat atât de mult că nu am dormit deloc. Am fost atât de absorbit de exersarea mea la pian, că părinţii mei au crezut că această bruscă inspiraţie a fost atât de ciudată ; 

Dacă în trecut îmi spuneau să mă duc să exersez, acum îmi ţipau să mă opresc deja.