Secţiunea II 覚醒 ( Trezirea ) - Capitolul 5

カジノの職をすて決意の上京

Kajino no Shoku wo Sute, Ketsui no Jyoukou

(Renunţarea la slujba mea de la casino, decizia de a mă muta în Tokyo)

Se spune des că vocalistul este faţa trupei. Devenind vocalist, am putut înţelege asta pentru prima dată. Desigur, motivul (că vocalistul este faţa trupei ) nu este că vocalistul arată bine. Ca prima linie de apărare a trupei, el este cel care trimite gândurile trupei către ascultători. Cred că asta e ceea ce înseamnă să fii ‘’faţa’’.

Fiind vocalist, să-mi trimit gândurile mele către inimile oamenilor era cu siguranţă calea spre moarte. Mă apropiam de un moment delicat în viaţa mea. A fost probabil când am devenit foarte serios faţă de cariera muzicală.

Aş fi putut duce o viaţă bogată material în industria muzicală, dar industria a lăsat un semn, şi am început să cred că nu era vreo slujbă eficientă pentru mine.

Forma muzicii a rămas. Să am lucrurile cărora le-am dat o formă finală, a fost grozav. Am început să mă simt puternic. Erau de asemenea şi cuvintele pe care o anumită persoană mi le-a spus, căruia îi sunt dator pentru că mi-a dat o nouă viaţă. Mi-a spus asta când eram copil şi am auzit ceva ce m-a rănit.

‘’Cu siguranţă este un scop în asta. Oricum, nu ar trebui să îi dai o formă tangibilă şi să laşi ceva în urmă?’’

Din tot ce aveam, singurul lucru căruia îi puteam da formă tangibilă era muzica. Cu muzica, mi-am format astfel gândurile. Vroiam să ştiu semnificaţia existenţei mele. Dacă erau lucruri pe care persoane, care nu erau ca mine, le puteau face, era în ordine. Am căutat întotdeauna lucrurile pe care doar eu nu le puteam face.

Cu muzica mea, vroiam să ajung la o lume, în care trebuia să mă exprim.

Când acest sentiment a devenit ferm, fiind vocalist, uneori vorbeam dacă nu ar trebui să-mi fac o carieră solo. Probabil că era o şansă mare. Dar, am simţit ca şi cum mi-am promis mie însumi să văd mai întâi cum e să fii parte dintr-o trupă, şi am vrut să pot avea acea experienţă de trupă. Am simţit că nu ar trebui încă să îmi fac cariera solo.

Cam în acelaşi timp, printr-un prieten, am fost prezentat lui Mana, liderul de la Malice Mizer, care era pe atunci ‘’în pană de idei’’. Prietenul meu mi-a spus ‘’Membrii sunt destul de interesanţi.’’ I-am văzut  pe coperta CD-ului, şi astfel şi eu am crezut că erau interesanţi, şi am devenit nerăbdător să-i întâlnesc.

Am condus din Kyoto în Tokyo şi l-am întâlnit pe Mana în Ikebukuro. Prima dată când l-am văzut pe Mana, am fost ‘’atras’’. Curentul industriei muzicale era în el, şi el mă privea ca şi cum se aştepta să cred asta. Părul lui era lung şi prins în spate.

Pentru că în Tokyo oamenii nu aveau maşini, m-am trezit brusc, ca şofer de maşină sport şi la costum, să fiu întrebat de obicei ‘’Pentru ce companie lucrezi?’’, iar Mana fiind o persoană extrem de precaută, am crezut că îmi va pune aceaşi întrebare. Dar el mi-a spus atunci ‘’Tu nu arăţi ca un muzician.’’  Cu siguranţă, arătam ca un yakuza sau ‘’host’’ pe atunci.

Oricum, Mana fiind Mana, era îmbrăcat intr-un stil gotic feminin. Avea pantaloni lungi, sandale cu tocuri înalte ce semănau cu pantofii cu talpa de lemn. Faţa lui era acoperită de o pălărie largă şi ochelari de soare….

Am fost ‘’atras’’ de el. Dacă ne-ai fi pus împreună , ar fi fost o imagine fără echilibru. Nu prea am vorbit.  Îmi amintesc mai mult ce am vorbit cu prietenul lui Mana care a venit cu el. După asta, ne-am dus acasă la Kozi, chitaristul, dar când eu şi Kozi ne-am văzut, am fost ‘’atras’’ şi de el de asemenea. Avea păr roşcat şi îi creştea şi o barbă. Toţi trei, trei persoane diferite. Conversaţia noastră nu ajungea nicăieri. Lucrul care a spart liniştea au fost cuvintele lui Kozi :

‘’Este vreun loc în Tokyo pe care ai vrea să-l vizitezi?’’

În acele zile, când aveam vreo problemă, aş fi încercat să mă duc la sediul central a cultului adevărului suprem Aum din Aoyama. Chiar dacă era miezul nopţii, erau mulţi reporteri afară.

‘’Ce faceţi?’’

‘’Nu ştim.’’

‘’Staţi în Tokyo?’’

‘’Nu ştim.’’

Cumva, la ora două noaptea, toţi trei eram în faţa sediului central a cultului Aum din Aoyama, şi vedeam mulţimea de reporteri cu un sentiment de uşurare. După asta, am mers acasă la Mana şi am început să vorbim detaliat despre trupă.

‘’La ce instrumente cânţi?’’

‘’În general, pot cânta la toate.’’

Apoi am cântat la claviatură acolo şi am cântat și cu vocea. I-am spus de asemenea şi părerea mea despre melodiile trupei Malice Mizer. Nu mi-a displăcut lumea gotică pe care Mana vroia să o creeze.

Oricum, lucrurile care există doar pentru a fi privite trebuie să aibă acea strălucire a lor îndepărtată uneori. Nu poţi spune pur şi simplu ‘’Fac asta în formă gotică.’’ Dacă nu poţi pune atât substanţa cât şi Europa medievală în centrul a ceva, nu este bine.

Am vorbit despre asta trei zile. În tot acest timp, am crezut că membrii din Malice Mizer erau foarte haioşi. Vorbind în termeni muzicali, nu erau foarte avansaţi. Dar erau haioşi. Asta mi-a atins inima. Am decis să mă alătur trupei Malice Mizer. Am lăsat totul şi m-am mutat în Tokyo : slujbele mele ca ‘’host’’ şi  dealer, şi venitul mare care mi-l aduceau.

Cu prietena mea, deşi nu eram căsătoriţi, m-am gândit să nu mă despart de ea doar pentru că mă mutam în Tokyo. Desigur, am discutat despre noi doi, megând împreună în Tokyo. Dar, dacă ne-am fi dus acolo, nu am fi avut vreun venit. Pentru o perioadă, nu am putut să o conving. Dacă nu credeam că să o iau cu mine ar fi o idee bună, atunci ar fi fost mai bine să ne despărţim. Am vorbit şi despre asta.

Nu mai era nimic care să mă mai ţină pe loc.

Desigur, au fost persoane care au spus ‘’Renunţă la slujba asta pentru că el crede că e prea bun pentru noi.’’ Încă de când m-am decis, dacă era vreo persoană care mi se opunea pe această temă, rupeam legătura cu ea.

Dacă era ceva de care mă ţineam, cu siguranţă m-aş fi întors. Ca să am un motiv să mă întorc în Kyoto, aveam nevoie de o scuză. Uram să am o cale de scăpare. Asta neagă absolut succesul. Eram încrezător că am să reuşesc. Nu avea rost să fiu precaut dacă aveam să mă retrag.

Ţinta mea pe atunci era Asia. Nu era Tokyo. Nu era Japonia.

Eram serios. Dacă îi puteam da lumii pe care mi-am imaginat-o o formă finală, aş fi putut câştiga asupra Asiei, ce era îndrumată greşit. Ce era în faţa ochilor mei era, desigur, lumea.

Iubesc muzica europeană. Dar, câmpul propriei mele muzici si a muzicii pe care o plac sunt diferite. Cuvintele sunt de asemenea diferite. Rasa de oameni este diferită de asemenea. Sunt asiatic. Fiind asiatic şi câştigând Asia este o poartă către lume. În Malice Mizer, o puteam face!

Acesta este adevărul. După asta, acest gând mi-a afectat întregul comportament. Acesta este punctul din care am început să trăiesc.