Secţiunea I 中世 ( Naşterea ) - Capitolul 1

 幼少期の臨死体験と隔離病棟生活

Youshouki no Rinshi Taiken to Kakuri Byoutou Seikatsu

(Experienţele mele aproape mortale ca şi copil şi viaţa în secția izolată a spitalului )

Sunt într-un leagăn. Se mişcă gentil înainte şi înapoi. Câmpul meu vizual, neclar. Trag cu ochiul la faţa mamei. Deasupra capului ei, o jucărie se învârte neregulat, cântând o melodie ca a unei cutiuţe muzicale.

În urmatoarea clipă, un an, doi ani, trei ani...amintirile acestor momente apar înaintea mea foarte vii. Eu târându-mă. Mergând pe picioare nesigure. Încercând din răsputeri să spun cuvintele pe care mi le aminteam. Nu puteam vorbi prea bine.          

''Ma....ma''

Răspunsul ei la cuvintele mele a fost astfel :

''Mâine ai lecţie de pian. Exersează.''

Zile însorite, luminoase. Transpiraţia alunecă de a lungul clapelor de pian...

De a lungul axei timpului, aceste evenimente sunt lungi doar de câteva secunde. Între ele, câteva amintiri nemărginite fug în jurul minţii mele cu o viteză feroce. Fiecare clipă a acestor amintiri pe care le-am trăit până atunci a devenit o imagine vie şi toate încep a se învârti ca o lanternă turnantă.

Am să mor?

Până acum, am crezut asta de cinsprezece ori.

S-a întâmplat pentru prima dată când aveam şapte ani.

Înecându-mă în marea din Okinawa, fiind înghiţit de valuri, dureros, zbătându-mă iar şi iar, picioarele mele neputând atinge fundul mării, văzând lucruri deasupra capului meu ce era tras cu forţă de valuri, de apă. Deşi am încercat să respir, tot ce intra în gura mea era apă sărată.

Cum nu puteam face nimic decât să beau apa sărată, toate sunetele au dispărut dintr-o dată. O senzaţie gentilă, o senzaţie caldă, şi mai era si sentimentul că eram complet îmbrăţişat de ceva. Nu contează cum îi spui. Am fost învăluit într-o alinare ce nu o mai simţisem până atunci.

A fost exact după acest moment. Lanterna turnantă a început să se mişte. Toate amintirile pe care le aveam, din momentul naşterii până atunci, au început strălucească una câte una. A fost prima dată când s-a întâmplat. Nu am simţit teamă. Am crezut că sigur că am să mor. Dar nu am murit.

Ulterior, oricând sunt aproape de moarte, lanterna turnantă începe să se învârtă. În situaţii în care este posibil să mor, cum ar fi un accident rutier, apare brusc.

S-a întâmplat de cinsprezece ori. Probabil e puţin cam mult. Am fost un copil rău. Aveam o tendinţă de a înfrunta moartea.

Când m-am înecat, îmi era teribil de frică. Un motiv ar fi, cred, că îmi era foarte frică de moarte. Dar în acelaşi timp, eram fascinat de moarte. Am fost prins de ea. Dacă nu aş fi încercat să mă apropii de ea, nu aş fi văzut-o. Am vrut să fiu aproape atât cât puteam, pentru că vroiam să cercetez. Un astfel de copil am fost.

Din acest motiv, aş fi făcut intenţionat lucruri care erau periculoase. Am făcut multe lucruri care m-au făcut să mă întreb dacă aş muri. Desigur, eram întotdeauna speriat, dar când acel moment era aproape, eram întotdeauna calm.

Încă puţin. Încă puţin şi poate am să văd răspunsul. Acesta era sentimentul. La acel nivel, nu puteam muri. Dacă eram la cel nivel, o puteam face. Vroiam să văd şi mai mult din lumea cealaltă. Erau momente în care mă înveseleam singur spunându-mi asta. De exemplu, iubeam bicicletele şi când eram adolescent, mergeam des pe bicicletă. Oraşul avea multe curbe, şi cred că la acel timp, aveam un mod ciudat de a ''lua'' curba. Nu aveam nici o abilitate, dar simţeam că puteam ajunge uşor la acel nivel. Chiar îmi plăcea acel sentiment.

Mergeam repede şi mai repede, şi când am trecut de o curbă, a fost o secundă în care am văzut totul lent. Acel sentiment a durat pentru mult timp şi a fost de parcă am văzut totul clar. Pentru că vroiam să savurez, am fost nesăbuit.

Până când am văzut acea lanternă, am continuat să fac astfel de lucruri cu toată puterea. Când pot vedea lanterna turnantă, devin conştient de moarte pentru  prima dată. Atunci, sunt între viaţă şi moarte. Până m-am simţit astfel, nu am putut să duc lucrurile până la capăt.

Acum mă gândesc : ''Asta a fost ciudat.'' Am fost un copil periculos.

Am căutat moartea şi nu ştiam valoarea vieţii. Ce înseamnă să trăieşti? Unde pot găsi valoarea vieţii şi existenţei mele?

Cu adevărat, astfel de întrebări au avut oportunitatea de a se naşte din experienţa mea personală când aveam şapte ani. După ce m-am înecat, puteam să văd multe lucruri. În acea zi, barierele au fost sparte. După ce am deschis ochii, am putut vedea lucrurile complete, ceea ce înainte nu le vedeam. Nu puteam face diferenţa între oamenii ce erau vii şi oamenii ce erau morţi.

Când vorbeam cu morţii, trebuie să fi fost bizar să mă priveşti de afară. Părinţii mei au fost de asemenea şocaţi.

''Cu cine vorbeşti?''

''Cu unchiul.''

''Unde e unchiul?''

Şi cum au zis asta, au început să râdă. Probabil că au râs şi m-au ignorat. Oare nu cumva  m-au ignorat pentru că le era frică să mă înfrunte? A început să se întâmple frecvent, şi am început să fiu privit ca un ciudat mintal. Oamenii vorbeau despre mine, şi am devenit nesigur de ceea ce înseamna existenţa mea. Pentru că puteam vedea oamenii vii şi morţii în acelaşi timp, nu am înţeles ce înseamnă viaţa însăşi.

Asta a continuat, si când aveam zece ani, m-am prăbuşit brusc. Aveam o durere violentă in stomac si nu mă puteam mişca. După ce am fost dus la spital, mi s-a spus că nu se ştia cauza. Bănuiau că aveam vreo infecţie.

Şi am fost brusc izolat. Izolat, restrâns, aruncat într-o secție a spitalului ce semăna cu o închisoare. Cred că m-au pus in secția de pediatrie pentru că eram aşa de tânăr. Copii care erau gravi bolnavi, aveau boli infecţioase, sau boli în faze terminale, erau în acea secție. Având doar zece ani, asta e ceea ce am crezut. Toţi erau într-o cuşcă, şi păreau că o să meargă în jos pe coridor în orice clipă.

În josul coridorului, într-o altă secție de bolnavi, erau copii care probabil erau pe moarte. Ştiam de multe ori că asta se va întâmpla. Vorbind cu acei copii, simţeam : ''Acel copil o să moară mâine.''

În dimineața următoare, auzeam paşii asistentelor mergând în josul coridorului. Şi atunci ştiam că unul dintre prietenii mei a murit.

Acelea au fost zile grele. Nu puteam suporta. Când îmi făceam un prieten, era posibilitatea ca să fie mort a doua zi. Şi era ceva ce ştiam. Era iadul. Fiind într-un asemenea loc, am crescut într-un mod ciudat. Dar pentru că nu eram puternic mintal, nu am fost eliberat repede.

De ce nu mă eliberau? Pentru că nu eram normal? Care este diferenţa între a fi normal şi a fi anormal? Mă gândeam enrom la acest lucru. Nu puteam scăpa. Trebuia să fac ceva să ies de acolo. Şi am continuat să mă gândesc.

Am început să îmi observ doctorul. Când l-am imitat exact, am fost văzut ca fiind ''normal''. Am ţinut-o aşa cam zece zile, când brusc mi-au zis : ''Te poţi duce acasă.''

Nu m-am schimbat deloc. Dar totuşi nimic din mine s-a schimbat...

Pentru adulţii care mi-ai spus : ''Ţi-am zis eu.'', aveam doar un sentiment de adâncă neîncredere. Dar nu vroiam să mă mai întorc vreodată la acel spital.

Aşa că, de atunci, am continuat să-i copii pe oamenii pe care părinţii mei şi alţi adulţii  acelei generaţii spuneau că sunt normali.

Tot timpul, am avut un singur gând : ''Cine sunt eu?''