Secţiunea III 激流 ( Un curent rapid ) - Capitolul 2

Kami をうしなうって

Kami wo Ushinatte

(Pierzându-l pe Kami)

A fost chiar înainte de venirea verii. În mijlocul şedinţei foto, am simţit brusc ceva teribil. Am ameţit şi nu puteam sta în picioare. Am crezut că era ceva ce avea de a face cu intuiţia mea. Dacă ceva s-a întâmplat cuiva drag mie....

Mi-am sunat toţi prietenii şi rudele. Toţi au spus că nu s-a întâmplat nimic. Nu se întâmpla nimic. Dar acel ciudat sentiment de tristeţe nu pleca. Când prietenii mei şi familia mea au plecat, şi am rămas singur din nou, un fenomen a avut loc. Am devenit foarte îngrijorat că cineva a murit. Dar cine, nu ştiam. Era doar foarte dureros. Mă durea să respir şi respiraţia mea a devenit neregulată, în punctul în care nu mai puteam face nici o activitate zilnică de a mea.

Ştiam că era un fel de prevestire. După asta, i-am sunat pe membrii din Malice Mizer cu care încă mai vorbeam. ''Este ceva în neregulă cu vreunul din membri?'' am întrebat frenetic, confruntându-i, dar ei mi-au spus doar ''I-am văzut pe toţi astăzi şi păreau a fi bine.'' Dar chiar şi atunci frica mea nu a dispărut. Am mers să văd alte persoane care erau apropiate de membrii trupei Malice Mizer. Deşi era în mijlocul nopţii, mi-am spus că în curând am să am confirmarea dacă s-a întâmplat ceva cu vreun membru. Dar într-un final, acea confirmare nu s-a întâmplat.

O săptămână mai târziu, a fost făcut anunţul oficial al morţii lui Kami.

''21 iunie 1999, Kami, toboşarul trupei Malice Mizer, a murit din cauza unei hemoragii la cap.''

Deşi aş fi ştiut despre asta mai târziu, din momentul imediat ce a urmat morţii lui Kami, aveam deja un sentiment rău. Într-un final, am auzit despre moartea lui Kami din vorbă în vorbă. Înmormântarea era deja făcută când vestea a ajuns la mine.

A fost exact în mijlocul înregistrărilor, şi m-am încuiat în studio. Nu îmi puteam lua gândul de la asta. Dar trebuia să mă ţin ocupat. Mi-am spus asta. Dacă nu făceam nimic, totul ar fi devenit prea ciudat...

Prea multe regrete au rămas.

De ce nu l-am sunat direct pe Kami? Tot timpul cât am fost îngrijorat, de ce nu am încercat să vorbesc direct cu Kami?

Nu am crescut încă complet. Ca să devin adult, mi-am arătat sentimentele şi am fost lovit puţin, şi chiar şi aşa, m-am întrebat dacă voi putea fi vreodată apropiat de alte persoane. Copii nu se gândesc de două ori când rănesc pe alţi. Din această cauză, relaţiile lor sunt de scurtă durată. Dar când aceste sentimente impetuoase de adult trec, privesc situaţia calm, comparând lucrurile obiectiv, şi apoi se decid asupra prieteniei.

Pe atunci, nu puteam face asta. Nu am găsit niciodată o bună interpretare a circumstanţelor şi să le confrunt pe fiecare. De fapt, ezitam să-l confrunt. Chiar şi înainte de asta, de câte ori nu am avut o premoniţie rea? Şi de fiecare dată, deşi eu şi Kami eram conectaţi prin alte persoane, într-un final, tot nu l-am sunat pe Kami direct. Şi acum mă întreb dacă nu ne-am putut suna unul pe celălalt doar pentru că amândoi eram copilăroşi, încăpăţânaţi şi şovăitori.

Oricum, dacă l-aş fi sunat atunci...

Poate că tot nu aş fi putut face nimic. Poate că sunt îngâmfat să mă gândesc că aş fi putut face ceva. Nu mai contează acum. Dacă atunci, am fi vorbit direct unul cu celălalt...

Prima dată când am fost acasă la părinţii lui Kami a fost în următorul an de ziua lui, pe 1 februarie. M-am gândit ''Vreau să-l văd pe Kami din nou. Vreau să merg la mormântul lui.'' Nu am putut merge la înmormântarea lui. Am vrut să-mi împreunez mâinile (probabil se referă la un obicei japonez de înmormântare), şi oricum era, vroiam să-l văd.

Ştiam oraşul în care părinţii lui locuiau, dar nu ştiam casa exact. Aşa că am condus prin oraş şi am întrebat în general de vecinătatea cartierului în care locuiau. După ceva timp, deşi oamenii spuneau ''E aproape.'', era un oraş destul de mare, rustic, aşa că mergeam pe la diferite case şi sunam, spunând lucruri de genul ''Caut pe cineva.'' ''Îi cunoaşteţi pe aceşti oameni? Am auzit că stau în acest cartier...''

Am plecat din Tokyo dimineaţa şi am ajuns în prefectura Ibaraki cam după-amează, şi mi-am petrecut tot restul zilei căutând. Într-un final, am primit indicaţii către locul căutat şi am reuşit să găsesc casa cam pe la ora şapte seara.

Mă întrebam ''Când vor deschide uşa, mă vor recunoaşte?'' Părinţii lui Kami au fost la multe spectacole live, aşa că m-au recunoscut imediat.

Mi-au spus ''Intră, suntem bucuroşi că ai venit.'' şi m-au invitat înăuntru. Cu această bunătate, am început să plâng şi nu mă mai puteam opri.

Cei din casă luau cina, aşa că m-au invitat să mănânc şi mi-au spus multe poveşti. Am auzit multe poveşti despre Kami când era mic. După asta, mi-au spus ''Deşi nu îl putem uita încă, ne-ai dat dovada că el a trăit, şi asta ne-a dat puterea de a continua.''

Când am auzit asta, m-am simţit eliberat. Lucrul care mi-a permis să continui este dovada că Kami a trăit.

După asta, în fiecare an de ziua lui Kami şi a aniversării morţii lui, mă duc şi-i vizitez părinţi. De când mi-au spus ''Vino oricând doreşti.'', am cam abuzat de acest privilegiu puţin. Deşi am crezut că ar fi bine pentru mine să-i vizitez mormântul puţin mai des, într-un final, am ajuns să mă duc doar de ziua lui şi de ziua morții lui în fiecare an.

Oricum, după ce asta s-a întâmplat, părinţii lui mă întâmpină, şi acum simt cu adevărat că ei sunt şi părinţii mei. Părinţii lui simt că sunt unul din copii lor de asemenea. Cred că e ca şi cum l-ar vedea pe Kami în mine.

În primul an, erau multe persoane care mergeau să-i vadă mormântul, şi de ziua lui şi de ziua  morţii lui. Au trecut deja patru ani, iar încet încet, oamenii s-au oprit din a mai veni...

Dacă vii, nu veni doar pentru că e un lucru la modă de făcut. Dacă mergi să-i vezi mormântul, nu o fă doar pentru că vrei să revină la viaţă. Dar...pentru mine, să mă gândesc că acei oameni îl pot uita, este....atât de dureros.

Chiar şi în această zi, nu m-am oprit din urmărirea visului pe care Kami l-a lăsat neterminat. Aceasta este dovada că Kami a existat pe acest pământ, dovada că el a trăit.

Chiar şi acum, Kami trăieşte în interiorul meu....