Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) – Capitolul 6

白血病の彼女との悲恋

Hakketsubyou no Kanojo to no Hiren

(O iubire tristă între mine şi o fată cu leucemie)

Sunt o persoană îngrozitoare.

Când am fost căsătorit, asta era ceea ce credeam. Oricând simţeam că o anumită persoană este importantă pentru mine, mă simţeam ca şi cum nu-i puteam spune că o iubesc.

Dacă îi spuneam asta, atât eu cât şi ea deveneam nimic altceva decât „lucruri”. Un sentiment pentru persoana care o iubesc este posesia. Nu pot suporta asta. Din momentul din care vreau să monopolizez aceea persoană, cred că ea începe să se frângă şi să se schimbe.

Pentru mine, este viaţa specifică unei persoane importantă sau nu?

A fost o fată care întruchipa toate acestea, care a fost constrânsă şi frântă de mine. Am făcut-o până a fost prea târziu. În mesajele pe care mi le lăsa pe telefon şi în tot ce făcea, a devenit foarte ciudată.

Am avut dreptate să o întreb despre asta. Dar răspunsul ei a fost „Nu mă pot controla. Ştiu că e doar în capul meu, dar indiferent ce fac, nu mă pot opri...” Dorinţa de-a monopoliza lucrurile frânge oamenii. Din cauză că îi asociez cu cei pe care-i iubesc, din cauză că îi frâng, sunt o persoană îngrozitoare.

Am fost prea ataşat de ea, mi-a spus asta clar.

De exemplu, ea mi-ar fi spus cu emoţie „Vreau să fiu cu tine doar pentru încă o secundă.” Şi atunci eu aş fi răspuns ca de obicei „Nu pot face asta. Trebuie să mă întorc la lucru. Şi după asta am un munte de hârtii de care trebuie să mă ocup. Aşa că nu ne putem vedea prea mult.”

Dacă cineva se ruga din răsputeri ca ea să fie cu persoana pe care ea o iubeşte, acea persoană nu eram eu. Sunt lucruri care pot fi făcute doar de mine. Şi desigur, sunt o mulţime de lucruri pe care eu nu le pot face. Dacă ar fi lucruri pe care doar să-le pot face doar eu, mi-aş paria viaţa pe ele şi mi s-ar da un răspuns. Dar este ceva obişnuit să mă rog pentru lucrurile care nu le pot face şi cineva, din jurul meu, le poate face şi astfel îmi îndeplineşte dorinţa, aş vrea să fiu cu acea persoană.

Nu este că nu înţeleg de ce vreau să monopolizez persoane. Obişnuiam să vreau cu adevărat să fac asta. Dorinţa era atât de puternică încât era aproape ca o boală. Chiar şi acum, încă o am. Dar, pentru că ştiu că monopolizarea persoanelor le face nefericite, îmi suprimez intenţiile. Mă controlez.

Dacă iubesc pe cineva, chiar dacă ea iubeşte pe altcineva decât pe mine, o consider totuşi o persoană iubită. Nu mă pot abţine. Dacă ea poate iubi şi pe altcineva în afară de mine, e în regulă. Atât timp cât ea e îngrijorată, ea are nevoie de acea persoană.

Motivul pentru care spun asta nu este pentru că vreau ca iubirea mea pentru acea persoană să dispară. Sentimentele puternice pe care le aveam pentru acea persoană au fost propriile mele sentimente de egoism. Dacă persoana nu îmi răspunea la sentimente, mi-aş fi înfrânat propriile sentimente. Chiar dacă dragostea mea se putea sfârşi, noi încă am mai fi fost ataşaţi unul de celălalt.

Aşa iubesc eu oamenii.

Când îmi impun dorinţele pe persoanele care le iubesc, sunt, în mod natural, persoane care nu apreciază asta. Este o iubire tristă, deşi....

Acum mult timp, am avut parte de o iubire tristă, care a venit şi a plecat. A fost când aveam 20 de ani. Fata pe care o iubeam era cam cu doi ani mai mare decât mine, şi ne-am întâlnit cam patru luni.

Brusc, mi-a spus asta : „Să începem din nou o pagină goală.” Desigur, nu asta a vrut ea să însemne. Când mi-a spus asta, am devenit foarte ciudat şi nu mă puteam opri. Puteai spune că eram slab. Eram aşa de ciudat că era aproape comic.

Avea leucemie. De prima dată cum ne-am întâlnit, mi-a spus asta. Dar, totuşi credeam că puteam avea o relaţie fără probleme. Dacă se îmbolnăvea mai tare, nu conta ce se întâmpla, iubirea pe care o aveam pentru ea nu s-ar fi schimbat. Ştiam amândoi că era o chestiune de viaţă şi de moarte. Dar, pentru că era mult mai bolnavă decât am crezut vreodată că este, ea se gândea la mine.

Simt că incapabilitatea mea de a înţelege asta a fost marele motiv pentru care ne-am despărţit.

Din ce în ce mai des, se prăbuşea în faţa mea. Deseori, habar nu aveam ce să fac. Mult mai apăsător a fost răspunsul ei : „Nu mai putem fi împreună. Nu este faptul că te urăsc. Dar nu mai putem fi împreună.”

Mi-a spus aceste cuvinte de despărţire la telefon. M-am dus să o văd. Nu contează ce am spus, nu am putut ajunge la o înţelegere. Ca să nu ne urâm unul pe celălalt, a trebuit să ne despărţim? De ce era aşa? Era măcar un motiv? Pur şi simplu nu înţelegeam.

Dar, singurul lucru pe care ea îl putea spune era că asta a fost decizia ei. Personalitatea ei era aşa. Era genul de persoană a cărei decizii nu le puteai schimba uşor. Aşa că i-am spus că am înţeles. Am simţit că nimic nu mai putea fi făcut. Atunci, ca şi cum aş fi înnebunit, m-am suit în maşină şi am condus în mod nesăbuit.

Deşi tocmai discutasem câteva momente mai devreme, mai întâi mi-am stricat maşina serios, şi apoi îmi amintesc vag fumând o ţigară şi sunând-o. „Ce naiba faci?” mi-a spus, şi apoi a început să plângă, iar ochii mei  s-au deschis.

Din adâncul inimii mele, m-am simţit extrem de ruşinat de mine însumi. Eram un copil care se putea gândi doar la el. Înainte de a mă întâlni, ea avusese un logodnic. Mi-a spus că mereu venea după ea cu maşina. Dar într-o zi, când venea după ea, a avut un accident şi a murit. Întotdeauna se gândea la asta şi se îngrijora.

Ştii cum e să simţi că cineva drag ţie îţi este luat de lângă tine? Nu vreau să experimentezi vreodată asta....

Ea a încercat cu toată tăria ei. Mi-a spus despre sentimentele ei. Majoritatea cuvintelor ei au venit din pierderea logodnicului şi hotărârea de a continua lupta cu boala ei, şi în ambele era teama că va muri. Din păcate, pe atunci nu eram experimentat, şi nu am înţeles adevăratele ei intenţii. Mergând pe propia-mi cale astfel, m-a dus la a fi nesăbuit cu maşina mea.

Când ea a plâns pentru mine, am realizat că am rănit-o.

Ce făcusem?

După asta, nu am mai condus nesăbuit niciodată. De asemenea, nu m-am mai jucat cu viaţa mea.

Mă ţine la curent cu condiţia ei. Uneori, mă contactează. O întâmplare fericită este că boala ei a devenit mai puţin severă. Cred că se va face bine.

Sunt multe în lumea asta care e delicat la suprafaţă. În această suprafaţă delicată, nu este că nu îi rănim pe cei dragi, dar chiar dacă îi rănim, după aceea, dacă ei ne împing, fiind capabili să realizeze că nu contează ceea ce noi gândim, este minunat.

Chiar dacă a trecut mult timp de atunci, în sfârşit sunt capabil să-i înţeleg gândurile. Chiar dacă a fost o neînţelegere, m.am gândit la ea şi am putut avea încredere în ea.

Deşi să-l împingi pe cel pe care îl iubeşti înainte e o decizie pe care cealaltă persoană nu o vede.....

Asta este esenţa delicateţii.

Cred că e ceva ce ea m-a învăţat.