Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 3

マイルームは城の地下牢

Mai Ruum wa Shiro no Chikarou

(Camera mea este un castel sub temniţe)

Casa mea este puţin neobişnuită. Toate persoanele care vin pentru prima dată devin iritaţi.            

Pentru că nu sunt ferestre, e cam întuneric. În tavan nu este nici măcar o singură lampă fluorescentă. Este doar un set de lumină indirect din podea. Este destul de întuneric. Se simte şi mai întuneric decât în interiorul unui club. De asemenea, pereţii care separă camerele sunt în totalitate din sticlă. Eu pot vedea destul de bine în întuneric, dar prietenii mei se lovesc frecvent de pereţi. Aşa că am pus lanterne pentru ei în holul din faţă.

Dar nu vin multe persoane. Iar când vin în vizită, sunt întotdeauna persoane care spun “Gacchan, sunt puţin îngrijorat pentru tine.”

Îmi plac camerele întunecate.Când închiriam o casă, o refăceam. Acopeream toate ferestrele şi schimbam toate luminile fluorescente în lumini negre.

Timpul se opreşte în casa mea. Pentru că lumina de afară nu bate înăuntru, nu ştiu niciodată cât e ceasul. Nu sunt nici ceasuri şi nici televizoare. Pentru că nu m-am uitat la televizor când eram copil, nici acum nu mă uit. Pentru mine, televizorul e doar un monitor la care poţi vedea videoclipuri sau DVD-uri.

Ca să păstrez un asemenea stil de viaţă, nu pot fi deranjat cu alte lucruri. Ceasul meu biologic ştie întotdeauna ce timp e. Activităţile mele sunt neregulate, dar în momentul în care mă trezesc, ştiu cât e ceasul. Şi de obicei dorm cam două ore.

Lucrul care mă preocupă este că nu vreau ca să-mi fac casa comfortabilă. Vreau ca propia-mi casă să fie un loc care să mă facă să ies afară. Casa mea este un loc unde oamenii se strâng. Este un loc unde spiritul tău se poate restrânge. Vreau să fie un loc ce adună energia.

Dacă interiorul unei case este întotdeauna astfel, energia se acumulează. Dacă asta se întâmplă, simţi că vrei să ieşi. Dacă stai întotdeauna într-o cameră întunecată, spiritul tău devine greu. Dacă asta se întâmplă, cred că ai vrea să ieşi.

Ca să-ţi odihneşti sufletul, ai merge într-un loc cum ar fi parcul. Dacă cauţi ceva luminos şi vessel, este în ordine să mergi afară, pentru că soarele e acolo. Afară, multe idei şi oportunităţi se nasc. Dar, dacă te simţi comfortabil acasă, nu ieşi niciodată afară şi asta nu se mai întâmplă niciodată. Nu are sens.

Dacă locuieşti într-o casă care te face să ieşi afară, o vei face toată viaţa ta. Din moment ce casa mea e întunecată, acumulează un sentiment incomod. Acum, dacă ar fi să însumez conceptul meu asupra unei case într-un singur cuvânt, ar fi “temniţă”. Am imaginea unei temniţe dintr-un castel. Nu e o casă. Eu şi designer-ul am făcut-o din piatră cu o imagine sumbră, colaborând unul cu celălalt până la ultimul detaliu. Am construit-o chiar dacă designer-ul meu credea în feng shui, şi îmi spunea că aranjând lucrurile astfel nu era bine.

Casa pe care o am acum are o arhivă. Sunt multe lucruri pe care voi nu le-aţi văzut la TV, cum ar fi că am un număr mare de cărţi. Nu ţin jurnale. Nu am nici o carte scrisă de mână. Majoritatea cărţilor pe care le-am cumpărat şi pe care le plac sunt ghiduri de conversaţie. Sunt cărţi de genul „Învaţă chineza vorbită în 3 secunde” şi „Engleza ta e falsă”. 3 secunde? Nici gând! Dar dacă crezi că engleza ta nu e destul de bună, sau ceva de genul, ai să te distrezi citindu-le.

Cum eu citesc dicţionarele şi ghidurile de conversaţie singur, râd mult. Sunt foarte amuzante. Dar îmi plac enorm astfel de cărţi. Cam acum vreo 10 ani, am găsit o carte care chiar şi acum mă face să am sentimente profunde. Numele cărţii e „Smell Otoko”.

E o poveste veche, cuprinsul ei a venit pur şi simplu la mine într-o zi, o poveste pe care am realizat-o foarte repede. Începutul a fost foarte interesant. Şi chiar şi acum, o pot citi iar şi iar. Dar cred că e deja dificil să găsesc cartea asta.

Am construit de asemenea şi o pivniţă cu vinuri în casa mea. Pot păstra până la 100 de sticle. Îmi place vinul. Când spun asta, toată lumea îmi dă vin drept cadou, şi atunci încep să observ că am strâns destul de multe sticle. Dacă am spus că îmi place şi dacă mă duc singur să cumpăr vin, nu am nici o idee care gen de vin e bun şi care nu e. Dacă nu beau, nu voi şti. Aşa că îmi place să degust vinul.

Aşa am început să degust multe feluri de vinuri, şi din cauza asta, ştiu acum ce genuri de vinuri din locuri diferite şi din perioade de timp diferite sunt bune. Chiar acum, un gen de vin care cred că e foarte bun e „gold”. Nu alb sau roşu, ci „gold”. Asta înseamnă că culoarea vinului e aurie.

În cea mai mare parte, strugurii de la o vie pot face cam un butoi de vin. Dar viile care fac acest fel de vin „auriu” nu pot face nici măcar un pahar de vin. Are un gust minunat, dar e foarte scump. E la punctul unde mă simt prost să cumpăr acest vin doar pentru mine.

Deşi am spus că îmi place vinul, nu beau când sunt singur acasă. Când prietenii mei vin în vizită, dacă ei spun „Să deschidem o sticlă de vin” atunci deschid una pentru ei şi bem împreună.Dar mă uit la sticla pe care prietenii mei au ales-o şi după asta spun „A fost minunat, nu credeţi?” şi „Ce spuneţi dacă am bea asta?”

Vinul pe care-l am acasă este cel mai scump vin, cam 400.000-500.000 de yeni o sticlă. Asta nu înseamnă că este un vin deosebit de delicios. Înseamnă doar că când am o petrecere, prietenii mei cărora le place vinul de asemenea, se pot bucura de un vin bun.

Pot termina cam 20 de sticle singur. Când beau cu prietenii mei, ei beau cam 10 sticle. În total, dacă suntem 10, vor fi 100 de sticle! Este destul de deranjant. Deşi să strâng 10 persoane într-un loc nu este ceva neobişnuit, cumva s-a întâmplat să pot construi o pivniţă cu vinuri.

Pe lângă vin, am şi kuusuu (vin din Okinawa). Am și Awamori (lichior din Okinawa). Colecţionez cât de multe pot. Nu îmi place să le beau, dar prietenilor mei da, aşa că simt că trebuie să le am pentru ei. Îmi place să le prezint prietenilor mei şi să le spun „Aici, am asta pentru tine.” „Gackt Bar”, ceva de genul. Spun „Vrei să încerci asta?” şi când îmi răspund „E bun!” mă fac foarte fericit.

Ultima dată când m-am îmbătat a fost probabil la petrecerea de ziua mea. M-am simţit prost faţă de toţi, dar m-am îmbătat atât de tare pentru că nu am mai putut controla tensiunea care s-a adunat. Desigur, îmi amintesc toate persoanele care le-am întâlnit seara aia, toate persoanele  cu care am dat mâna, toate persoanele pe care le-am sărutat, dar...

Aceea zi a fost de fapt la două zile după ziua mea. A fost ultima zi din turneul „Jougen no Tsuki”. Concertul era gata şi m-am simţit eliberat de tot. Fiind obosit, fiind descătuşat, gândindu-mă la următorul lucru nou pe care l-am plănuit, sentimentele mele de mulţumire către membrii şi staff, recunoştinţă către prietenii mei – aşa de multe lucruri erau învărtite, şi deja nu mă mai descurcam. Nu m-am mai îmbătat aşa de tare vreodată.

În ciuda faptului că am băut o cantitate considerabilă la prima noastră întâlnire, când am mers în club la următoarea întâlnire, Lee Hom şi Tarou-chan erau acolo. (Wang Lee Hom şi Yamamoto Tarou) A venit şi Hyde, şi atunci am început să bem cu toţi. M-am întrebat dacă am să mor, dar eram foarte fericit.

Ziua în care concertul s-a terminat, toţi actorii de la „Moon Child” au fost pe scenă, împreună. Deşi am plănuit asta din ziua în care turneul a început, de fapt, a fost dificil să lucrez cu toate planurile fiecărui actor. Mi s-a reportat de multe ori „E imposibil.” Dar eu continuam să spun „Dacă tu crezi că poţi să o faci, atunci cu siguranţă o poţi face!”

M-am străduit cu totul până în ultima zi. Cred că staff-ul a lucrat din greu. Crezând că o pot face, au grăbit lucrurile, iar la sfârşit chiar au reuşit, şi asta m-a făcut cel mai fericit.

Lichiorul din ziua aceea a fost minunat. Am avut o experienţă nemaipomenită, şi am fost înconjurat de tandreţe.