Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 2

しやのドライブで曲は生まれる

Shiya no Doraibu de Kyoku wa Umareru

(Conducând noaptea, melodiile se nasc)

În mijlocul nopţii, când mă simt foarte neinspirat, urc  în maşină şi conduc pur şi simplu. Conducând pe autostrada Tokyo-Nagoya, fără să mă gândesc la ceva anume, fără a face nimic decât să apăs pe accelerator, văd cum peisajul trece pe lângă mine.

Atunci brusc, din spate, primesc un şoc de parcă am fost lovit cu o bâtă. Bam! Se simte ca şi cum aş fi fost lovit în moalele capului, şi doare.

Când îmi reiau controlul asupra mea, pot plasa un ecran transparent în faţa mea. Pe acest ecran, imagini liniştite sunt reflectate. Aceste imagini sunt convertite în reflexii ce se mişcă şi o poveste este proiectată. O pânză subţire apare între ochii mei şi lumea reală, şi acolo, simt că imaginile apar brusc şi se nasc.

În acele imagini, încă de la început, au fost momente când imaginile erau acompaniate de sunet, şi de asemenea când acestea erau doar imagini. Au fost şi cazuri unde era doar melodia şi altele când era doar ritmul. Uneori nu am nici o idee ce ar putea semnifica imaginile. Dar ceva ce nu se schimbă este că întotdeauna este o poveste în interiorul meu.

Acestea au devenit atunci teme sigure care se ridică la suprafaţă. Primesc inspiraţie de la aceste imagini, şi melodii se nasc din ele. Dacă povestea pusă în caractere individuale, devine o poveste scurtă, şi dacă este extrem de scurtă, devine versuri.

De obicei realizez aceste imagini când mă lovesc foarte tare. E posibil să se întâmple frecvent, dar sunt şi momente când este distanţă mare între ele. Când nu se întâmplă, deşi oamenii îmi spun “Te rog scrie mai multe melodii.”, pot doar să spun “Încerc, dar nu merge.” În acele momente, nu pot face nimic decât să aştept.

Întotdeauna mă simt aşa în legătură cu modul meu de a scrie melodiile. Este baza compunerii versurilor, şi nu o pot schimba. În prealabil, am avut un studio acasă. Am crezut că dacă am unul acasă, ar fi mai uşor pentru toţi să se strângă acolo şi să scrie melodii. Am crezut că şi eu aş fi putut scrie melodii altfel.

Dar asta nu a mers, şi cu cât mă gândeam mai mult, în legătură cu când pot compune ceva, întotdeauna a fost o întâmplare neaşteptată. E ca şi cum m-aş uita la un peisaj sau când conduc. Când mă gândesc “Am nevoie să scriu un cântec!”, nu o pot face niciodată. În cele din urmă, studio-ul nu contează. Urăsc să mă închid singur în el ca să compun.

O poveste întotdeauna începe cu ideea că vine în interiorul meu de departe şi mă loveşte cu un bang. Aşa că, chiar dacă casa de discuri îmi spune “Avem nevoie de un cântec nou până la data asta.”, nu e atât de uşor. În mod general, amân data de lansare.

Pentru „Moon”, am amânat data de lansare 4 luni întregi. Deşi am făcut asta, mi-a luat 11 luni de fapt. De acum încolo, lucrurile probabil că îmi vor lua şi mai mult timp. Deşi asta nu este o scuză pentru fanii care au aşteptat, am un tip diferit de personalitate şi nu sunt un „autor comercial”. Scot ceea ce vreau eu să scot.

Nu am de gând să fac compromisuri sau scuze. Nu contează câte luni îmi ia, până nu tramsform acel ceva în ceva destul de bun, nu o să fac compromisuri. Asta este datoria mea. Mai mult, cred că acesta este produsul final pe care fanii îl aşteaptă.

Când scriu versuri, vreau să folosesc japoneza la limita maximă. Iubesc frumuseţea limbii japoneze. Aşa că folosesc engleza decât dacă e nevoie. În comparaţie cu alţi artişti, rata mea de folosire a englezei este extrem de mică.

Este foarte greu să potriveşti cuvintele în japoneză cu muzica. Sunt enorm de multe căi de a potrivi cuvintele în engleză cu fiecare notă muzicală. Dar, în general în japoneză, un cuvânt nu se potriveşte cu o notă. De exemplu, să spunem că acestea sunt versurile : „Ano toki, paatii de kimi wo mite”. În engleză ar fi „When I/ saw you/ at the/ party” Poţi să împingi întregul vers „ano toki, paatii de kimi wo mite” în patru note.

Dar în japoneză, patru note sunt doar patru note. Poţi pune doar „ano toki”. Diferenţa principală între japoneză şi engleză este procentajul de cuvinte pe care le poţi pune într-o notă. Aşa că majoritatea folosesc engleza şi devin mai buni la scris versuri. Uneori simt că am nevoie să scap de asta.

Oricum, când am auzit prima dată melodia principală de la „Fist of the North Star” mi-a lăsat o impresie profundă. Am crezut la un moment dat că în melodie spunea „You are shock.” Dar când m-am uitat la versuri, am descoperit că versul era de fapt „You wa shokku” („You wa shokku” înseamnă „You are shock” în japoneză. Este şi melodia principală pentru „Hokuto no Ken”.)

Am fost şocat. Nu pentru că ar avea de a face cu ceva din sensul frazei, ci pentru că urechile mele nu-şi dădeau seama de diferenţă. Asta nu înseamnă că neg folosirea englezei. Folosind engleza este de asemenea un mod interesant de a face lucrurile. Desigur, eşti liber să o foloseşti. Dar, pentru că eu sunt japonez, vreau să pun frumuseţea limbii japoneze în fiecare notă muzicală. Nu vreau să fug de asta.

Când am auzit „Itsuka no Merry Christmas” a trupei B’z, am plâns. M-am gândit, de ce acest cântec îmi aduce în minte o scenă atât de tristă? „Mou Ichido Kiss Shitakatta” a fost minunată de asemenea.

Deşi cel care scrie versurile este Inaba-kun (Inaba Koshi, vocalistul de la B’z), o face cu multă pasiune. De asemenea, în timp ce ascultam melodia „Dakishimetai” a lui Sakura-kun (Sakurai Kazutoshi, vocalistul trupei Mr. Children), am început să bat din palme fără să mă gândesc.

Când ascult o melodie minunată, sunt întotdeauna profund mişcat. Dar, nu doar profund mişcat. Sunt şi mândru că sunt japonez, asemeni lor. Sunt mândru de faptul că, în muzica japoneză, sunt persoane care pot crea melodii nemaipomenite. Când sunt atinși de problemele din viaţa de zi cu zi, probabil că acesta este modul în care un muzician îşi trăieşte viaţa.

Muzica şi versurile unui artist sunt ca piesele din viaţa sa. Se despart rapid din corpul lor şi devin lucrări ce constau în repetarea experienţei proprii.

Este minunat că astfel de lucruri pot mişca oamenii. Câteodată, lucrul important pentru mine este ceea ce încerc să transmit ascultătorului, şi uneori simt că e asemeni unei scrisori. Este despre cum să faci lucrurile importantte şi consistente, si să-mi caut rădăcinile. Ce cred întotdeauna este că muzica nu ar trebui să preseze oamenii să se potrivească într-un mulaj. Vreau să fie flexibil în privinţa muzicii.

Muzica mea este o pagină dintr-o carte de note, despre vieţile persoanelor ce le-au ascultat. Nu îmi pasă dacă e ca un mic memento scris şi ascuns într-un colţ. Sunt bucuros dacă acel mic memento scris este un motiv pentru ceva şi devine o forţă care împinge oamenii de la spate.

Nu, în colţul vieţii cuiva, muzica mea e doar ceva ce a fost scris pe hărtie. Sensul existenţei noastre e în acel loc, nu credeţi?