Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 4

ナイフとサバイバルゲーム

Naifu to Sabaibaru Geemu

(Cuţite şi un joc de supraveţuire)

De când eram mic, aveam un hobby de a strica lucrurile.

În grădiniţă, luam instrumentele din magazia părinţilor oricând vroiam şi demontam lucrurile. Televizorul, radio-ul, casetofonul. Toate lucrurile electrice. Biciclete, maşini... Le demontam complet. Vroiam să ştiu cum sunt făcute.

După ce le demontam, le îmbinam înapoi. Să mă conving că funcţionează după, era distractiv. Când am devenit mai bun, demontam şi îmbinam lucrurile iar şi iar. Făcând asta de multe ori, chiar şi acum când îmi iau părţi noi sau accesorii, le încerc şi le testez. Când demontam diverse lucruri, mă gândeam „De ce partea asta sau cealaltă e necesară?” Iubesc să fac astfel de lucruri.

Un lucru la care am eşuat să-l demontez a fost Playstation-ul meu. Primul s-a stricat, aşa că am cumpărat un al doilea. Şi al doilea s-a stricat. Am cumpărat un al treilea. Dar, încă aveam piesele de la primele două. M-am gândit „Nu pot face ceva cu astea?” Aşa că l-am demontat pe al treilea, dar cele trei erau complet diferite în interior. „Ah.....de asta timpul de răspundere la Playstation-urile astea e aşa de încet...” am realizat.

Aşa că, gândindu-mă că toate piesele erau încă bune, le-am îmbinat pe toate. Aveam de gând să fac un SUPER PLAYSTATION!!! Le-am asamblat în mai multe moduri, dar tot stricat era. Atunci am renunţat a mai cumpăra Playstation-uri.

Când aveam 9 sau 10 ani, hobby-ul meu era să scriu programe pentru calculatoare. Calculatoarele abia apărusereă, şi folosind limbajul lor, am scris un program. Îmi amintesc că am avut un 6001 Mac II, un 8001 Mac II, şi apoi un 9801 FR...

Deşi am scris un program foarte grozav, nu am făcut prea multe cu el. Dischetele nu erau încă inventate. Aşa că toate programele erau salvate pe o casetă de 30 cm, dreptunghiulară, care făcea „puii pirororo ppi” când salvai ceva.

Ce era mai grav şi cu adevărat iritant era că chiar dacă petreceam 3 ore lucrând la el şi salvându-l, îmi lua 50-60 de minute pe casetă. Dacă eram în mijlocul salvării şi caseta era avariată, repornind programul, caseta ar fi făcut „puii pirororo ppi” şi atunci apărea ”EROARE!”. S-a întâmplat de mai multe ori şi eu ţipam „Nu e o eroare!”

M-am pierdut interesul din cauza asta. Am scris programe care dădeau răspunsul la o formulă, dar eu puteam calcula răspunsurile mai repede singur. Am început să mă gândesc „Câştig ceva dacă scriu programele astea?” Din cauză că era o perioadă când posibilităţile unui calculator erau foarte limitate, cred că m-am dedicat acelui hobby prea repede.

Când aveam cam 12 ani, lucrul asta era analogic. De exemplu, construcţia unui pian. Am demontat un pian pe care-l aveam acasă să văd ce puteam face cu el. Pentru că pianul era înalt, ca să-l asamblez înapoi, am scris pe foi poziţia pieselor şi am încercat de mai multe ori. Nu am putut să pun clapele înapoi, aşa că m-am întrebat ce ar trebui să fac. Atunci am început să demontez pianul de la şcoală. Pianinele sunt neaşteptat de uşor de demontat.

O demontam în camera de muzică după ore, şi de multe ori un profesor mă vedea. „Ce faci?” mă întrebau, iar eu le răspundeam „Îl repar. Acest ciocan nu este bun.” Profesorul nu îmi răspundea înapoi. Pentru că ştiau că eram bun la muzică, nu se gândeau că aş minte.

De atunci, am crescut obişnuindu-mă să demontez lucrurile, dar nu numai asta, ci să fiu şi capabil să le asamblez înapoi. Cele mai dificile lucruri de asamblat sunt cele electronice. Playstation-ul a fost aşa, şi am înţeles advertismentul scris care spunea „Dacă deschizi carcasa, garanţia devine invalidă.” Oricum, am deschis-o. Atunci singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-l demontez.

Următorul lucru de care am devenit fanatic au fost cuţitele. Să colecţionez cuţite. A fost o oportunitate pentru mine să am un cuţit dacă eram vreodată atacat de cineva care avea un cuţit. Când aveam 16 ani, am fost înjunghiat în picior cu o lamă lungă de 20 cm. De asemenea, am fost şi tăiat deasupra pleoapei. De atunci am avut întotdeauna un cuţit cu mine când ieşeam, ca Rambo.

Urăsc să folosesc cuţite în certuri. Oamenii care scot cuţite în timpul certurilor de obicei ajung să le folosească. E necinstit de la început. De aceea vreau să spun „Nu te implica în astfel de lupte!” Dacă începi o luptă, neglijezi lucrurile, şi pe lângă asta mai scoţi şi un cuţit? Cred de asemenea că persoana care scoate un cuţit va avea regrete mari. De fapt, asta se întâmplă.

Oamenii care scot propriul cuțit, speră să mă facă să-mi scot şi eu cuţitul, aşa că ei ţipă „Ora!” şi multe alte lucruri în timp ce îşi arată cuţitul. Încet duc mâna la piept, şi în timp ce strig „Ai grijă!”, îl scot. Cuţitul meu de 25 cm. Inamicul meu e şocat că mi-am scos într-adevăr cuţitul. Atunci îl pun pe un raft, în timp ce spun sever „Asta a fost necinstit.” sau „Eşti un laş.” „Dacă înjunghii pe cineva cu ăla, îl poţi ucide.”

Este cuţitul tău, dar dacă înjunghii pe cineva, nu va muri? Limitând aceste genuri de oameni, vor fugi şi se vor ascunde în timp ce te vor blestema. E patetic.

Totuşi, cuţitele sunt misterioase. În timp ce ai unul, vei merge ca şi cum ai fi deranjat de ceva. Înainte de toate, cuţitul este doar un instrument pe care-l foloseşti ca să înjunghii pe cineva, dar cuţitele sunt lucruri cu un înţeles mult mai profund, şi a fost un timp în care m-am săturat de şarmul lor.

Am colecţionat doar cuţite scurte, dar când eram adolescent, aveam cam 150. Continui hobby-ul acesta şi astăzi. Odată m-am gândit că sunt periculoase şi am scăpat de ele, dar am început din nou acum 5-6 ani. În general, îmi plac cuţitele mici. Îmi place mult să cioplesc în lemn cu ele. Este mai semnificativ să ciopleşti o bucată solidă de lemn cu un cuţit decât să o ciopleşti cu o daltă. Am cioplit o pasăre mare înainte. Recent, am primit un cuţit de la un jucător din echipa K-1.

Dacă spun „Nu este nici un motiv să am un cuţit.” ar deveni neînsemnat. Sunt multe lucruri de discutat despre cuţite. „O persoană care întotdeauna înjunghie pe cineva va fi înjunghiat de alţi. Aşadar, dacă ai un cuţit cu tine, cu siguranţă vei întâlni alte persoane care poartă un cuţit cu ei.” Asta e ceea ce cred.

Când am crezut că nu mă puteam apăra cum trebuie, purtam un cuţit. Deşi eram o persoană foarte mică şi aveam cuţitul cu mine, am fost totuşi înjunghiat. Dacă aş fi fost în locul greşit, aş fi murit. Mă întreb de ce am fost înjunghiat, dar când purtam un cuţit....a fost aşa cum am crezut. Că tot vorbeam despre asta, nu mai port cuţit aşa de mult. Le am expuse pe toate acasă.

Acum, ceva ce e amuzant de făcut e jocul de supraveţuire. Când jocul începe, sunt mai mult de 100 de persoane. Este 50 versus 50. Când ai 100 de oameni împreună, nu e nimic de făcut decât să joci. Şi nu vei câştiga sau pierde. Nu contează dacă eşti bărbat sau femeie. Este chiar minunat. În interiorul muntelui, ai 15 minute, apoi 20-30 minute pauză, şi iar 15 minute. Jocul avansează astfel. Când e gata, facem grătar. Anul acesta, am vrut să fac grătar cu 100 de persoane, dar nu se întâmplă niciodată. A fost foarte ciudat. Să strângi o mână de oameni diferiţi împreună, a fost foarte interesant. În acelaşi timp, mă gândesc la multe lucruri. De fapt, încerc să strâng persoane cărora le place războiul şi gloanţele, dar asta este foarte dăunător. Pentru că e un joc, cu cât jucăm mai mult, cu atât mai bine ne simţim, dar înţelegem că adevăratul război este nesemnificativ.

Moartea este un lucru oribil. E gata într-un fragment de secundă. De asemenea, sunt multe exemple de oameni ce sunt ucişi de foc prietenos. Bilele din joc sunt gloanţe de 6mm BB. Deşi sunt din plastic, doare şi lasă urme. Întâlnind o mică trupă de 8 oameni, luptăm cu strategii militare. Dar, chiar dacă câştigi cu aceste strategii, nimeni nu e mort. Jumătate din ei sunt morţi.

E doar o joacă. Când mă gândesc că oamenii din această ţară pot fi ucişi în acest mod, nu pot să accept asta. Cred că o ţară nu îşi poate găsi adevăratul scop dacă nu e în război.