Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 1

僕の世界はライブに

Boku no Sekai wa Live ni

(Lumea mea este făcută din concerte)

Adevărul este că sunt oribil în apariţiile TV. Nu cred că sunt eu însumi deloc. Sunt foarte îngrozitor în ele. Sunt oribil când vorbesc la TV şi mă face să fiu agitat. Întotdeauna am crezut că nu îmi place atmosfera.

Adesea, sunt capabil să vorbesc cu persoanele de la TV care au multe lucruri amuzante de spus, dar când mă gândesc la ceva amuzant să spun, nu o zic niciodată. Chiar şi când spun, nimeni nu râde.

„Despre ce tot vorbeşti? Asta trebuia să fie amuzant?” Întotdeauna cineva spune asta.

Cu siguranţă devin mai îngrozitor. Chiar şi când vorbesc cu prietenii mei e aşa. Vreau să fac oamenii să râdă, dar probabil sunt acel gen de persoană care nu este capabil să o facă.

Deşi sunt oribil în apariţiile TV, când apar la „Hey! Hey! Hey!”, mă distrez întotdeauna. Cei doi din „Downtown” (Cele două gazde de la Heyx3, Matsumoto Hitoshi şi Hamada Masatoshi) sunt mai mult decât nişte genii. Sunt vrăjitori.

Rar, cred că cineva e înspăimântător atunci când vorbesc cu oamenii, dar cei doi din „Downtown” sunt înfricoşători. Ei pot într-adevăr citi sufletele oameniilor. Sunt incredibil de deştepţi şi expersia „ascuţit” li se potriveşte perfect.

De exemplu, un cuţit ce nu pare a fi ascuţit, dar când este pus pe o varză, şi o taie instant, e chiar şocant. Foarte înfricoşitor. Dacă îl pui pe o suprafaţă de tăiat, taie cu zgomot. E un sentiment de „Whoa.....nici gând!?”

După înregistrare, cad în mijlocul camerei de înregistrare. Spre deosebire de alte persoane, mă extenuez complet. Dacă ar fi să mă compari cu un cuţit faţă de ei, tot ca fiind un cuțit, este foarte jignitor. Aşa că fac un mare efort să-mi şlefuiesc persoana mea ca și „cuţit” până la unul strălucitor. În inima mea, în timp ce fac asta, spun „Gambare, Gackt.”

Nu vorbesc despre modul în care vorbesc la emisiune, ci modul în care ei ţin oamenii în mâinile lor ca nişte instrumente, ceea ce este incredibil, de necrezut. Aş vrea, cât mai repede posibil, să fiu eliberat de strânsoarea acelor persoane care pot fi numite genii. Asta m-ar face fericit. Aşa că întotdeauna nu stau în calea lucrurilor care mă sperie. Asta fac întotdeauna la „Heyx3!”. Oricum, nu contează cum priveşti, sunt încă concerte în lumea mea.

La emisiunile muzicale de la TV, avem doar 3 minute să performăm. Noi, performatorii, ne gândim la ce vrem să facem şi completăm totul într-un singur cântec în acel timp din cauza circumstanţelor. Acesta este un lucru oribil de făcut.

Dar, la un concert, ca să poţi profita la maxim de melodie, te gândeşti la performanţă, la spectacol. În cazul meu, concerturile sunt un timp în care mă pot gândi şi exprima fiecare cântec individual.

Nu m-am gândit nici măcar o dată la o cale în care să fac melodia să se potrivească în limitele existente. De exemplu, ca să performez un anumit cântec la un concert, dacă cred că focul este necesar, propun ca arena să aibă o coloană de foc pe scenă. Atunci, dacă se spune „e împotriva regulilor”, spun „Ei bine, să ne gândim la ceva ce putem face în locul lui.”

Sunt multe căi de inovare în lume. Este doar o singură cale de a utiliza aceste căi.

În general, când decid ceva, urăsc enorm să folosesc cuvintele „drăguţ” şi „urât”. Am să decid ce anume îi determină pe oamenii să facă ceva, dar ce nu-mi place este să centrez tot ce este „drăguţ” fără a obţine rezultate.

Este treaba altor persoane să decidă care sunt regulile. Desigur, dacă încalci regulile, vei fi pedepsit. Încercând să te gândeşti la ce poţi face fără să încalci regulile, e ca un joc. În acest joc trebuie să alegi cea mai bună opţiune.

În cazul coloanei de foc, de exemplu, deşi ei continuau să spună „Nu pot fi decât cel mult 4 metri”, nu m-am întors să spun „Ei bine, nu e nici o cale. Ce spuneţi de 3 metri şi 90 centimetri?” În loc, continui să spun „Nu, nu. Vreau să ajungă la 15 metri.” Se gândesc şi ei, iar atunci, cel care a spus prima dată că mai mult de 4 metri nu se poate, într-un final spune „Ei bine, 12 metri e ok. Dar 15 metri e prea mult.”

Desigur, ca asta să se întâmple, trebuie să continui să încerci. Când crezi că se va întâmpla, continuă să crezi. Oamenii de la inspecţie au trebuit să meargă unul câte unul în jurul sălii, să asigure siguranţa, şi noi a trebuit să facem demonstraţii pentru ei înainte de a obţine permisiunea.

În turneurile „Kagen no Tsuki” şi „Jougen no Tsuki”, am făcut să cadă ploaia în interiorul sălii, şi acel gen de ploaie cu siguranţă nu a mai fost văzută vreodată în alte locaţii, deşi a fost văzută afară. Oricum, folosind apă, am făcut ploaia să cadă în interior.

Să transformăm asta în realitate, a fost necesar din partea noastră să clarificăm toate punctele esenţiale. Nu puteam lua în considerare doar echipamentul. Oamenii din culise, de la inspecţie, staff-ul, alte persoane ce au fost implicate cu sala au fost incluse, şi a trebuit să le dovedim tuturor că această ploaie era absolut necesară şi nu era periculoasă. Unu câte unu, am clarificat acele bariere şi am avut ploaie în interiorul sălii pentru prima dată.                       

În mod obişnuit, alţi artişti nu ar putea face asta. Cred cu adevărat că staff-ul meu este superior celorlalte, şi întotdeauna voi crede asta. Am avut o întâlnire cu toţii, douăzeci în total. Aici, zece din ei au spus „Este imposibil!”. Cinci din ei au spus „Sună amuzant.”. Patru din ei au spus „Nu înţeleg.” şi eu am spus „O putem face!”.

Şi atunci, dacă toţi, în afară de mine, îşi schimbă părerea în „O putem face!”, am avea un rezultat minunat. Dar, deşi toţi s-au gândit că ar fi grozav dacă s-ar face aşa ceva, ceilalţi nouăsprezece, în mod pragmatic, au spus prima dată că nu se poate face, şi aşa nu şi-au eliberat mintea creativ.

Dar, pentru mine, unul din cele mai importante lucruri la care te poți gândi este dacă ar fi interesant sau nu. Nu este cu adevărat dacă îl putem face sau nu. O fac pentru că e interesant. Dacă este uşor de spus, este datoria mea să o spun. Ulterior, cu toată lumea, ne vom gândi atunci la cât de bine ne putem face sarcina. În această cugetare, dacă celelalte nouăsprezece persoane au avut această concepţie, atunci am fi cules un rezultat minunat. Este datoria mea să-mi fac staff-ul să fie conştient de acest lucru.

Facând asta, luând puterea fiecărui membru din staff şi combinându-le, împreună, concerturile mele devin foarte „posibile”.

În mod practic, dacă întrebi „nu este periculos?”, ei bine, focul e foc. E un lucru destul de evident, dar ceva trebuie doar să înceapă să ardă şi persoanele care au grijă de recuzită şi decor vor ţipa „Ahh!” şi vor evacua pe toţi, şi vor stânge focul în exaltare. Pe de altă parte, mai este şi că ceva se consumă prin ardere, că coloana de foc era chiar lângă mine la un metru jumătate distanţă.

În timpul repetiţiilor, e un pic înfricoşitor şi fierbinte. Dar, în timpul adevăratului spectacol, nu îmi amintesc nimic din toate acestea. Costumele, care sunt făcute din pânză de in, vor izbucni în flăcări la cea mai mică scânteie. Dar atunci, va fi doar după ce concertul e gata şi voi descoperi că costumele au luat foc.

 De data asta, au făcut apa să cadă fără să rateze nici o bătaie. Totul era ud. Eram pregătiţi să fie alunecos. Ceva ce nu vreau să înţelegi greşit e că nu ne-am învârtit pe ici colo spunând „Plouă. Facem să cadă ploaia. E atât de minunat!” Mai degrabă, am spune „Ca să exprimăm acest cântec, ploaia este necesară şi prin ploaie, ce va simţi publicul când noi exprimăm sentimentele principalului personaj?”

Ca să exprimi sentimentele într-un cântec, dacă tu crezi că acrobaţii sunt necesari, înainte de a începe repetiţia, ar trebui să exersezi pe o trambulină mai întâi. Nu e din cauză că vrei să devii bun la trambulină. Dar eu spun asta pentru că dacă tu nu poţi face ceva, atunci nu ar trebui să vorbeşti despre acel ceva. Aşa că, în mod natural, ar trebui să exersezi.

Odată, mi-au adus o trambulină şi am sărit pe ea, şi avea un sistem care făcea trambulina să dispară. Pentru că se sărea pe rând, puteam sări aproape 2 metri. Când am sărit noi, am aterizat pe trambulină, dar unii au aterizat pe salteaua rezistentă, aşa că a durut. Purtam de asemenea şi cizme grele aşa că ne-am rănit oasele şi şoldurile.

Pentru că scena se termina în lungime, dacă cineva făcea o greşeală, probabil ar fi căzut de pe scenă. Nu toţi au crezut că o puteau face singuri, iar cei ce nu au crezut, nu au putut sări. Pentru că ei gândeau „El mă face să fac asta”, cu siguranţă nu o puteau face. Cred că e ceva ce este spus de oameni pentru aproape orice.

Înainte de toate, sunt lucruri pe care crezi că le poţi face singur. Lucruri pe care te gândeşti că vrei să le faci. Dacă crezi că le poţi face, pregăteşte-te pentru ele şi apoi fă-le.

Dacă poţi face orice, atunci dă-i drumul şi fă orice.

Asta este politica mea.