Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 5

喧嘩の重要性

Kenka no Juuyousei

(Importanţa luptelor)

Întotdeauna conving persoanele care intră în familia mea sau în staff, să-şi pună mănuşile şi să avem un meci. Studio-ul formează un cerc de antrenament. Pentru că întotdeauna purtăm cască şi echipament de protecţie, răni exterioare nu vor fi lăsate, dar ambele persoane care lovesc şi sunt lovite se simt bine în general.

E îngrozitor. Dacă te-ai implicat într-o luptă sau te-ai antrenat în artele marţiale, e îngrozitor. Cred că luptele sunt importante. O “luptă” e ceva în care intenţiile tale se lovesc pripit de intenţiile celeilalte persoane. Cred că tinerii ar trebui să aibă precis cel puţin unul sau două argumente care se transform în lupte. Adolescenţii în special ar trebui să le aibă.

Dacă ai o luptă în care vă daţi pumni unul altuia, vor fi alţi oameni care au fost într-o luptă, dar nu ştiu măsura, şi vor crede că eşti pe cale să-ţi ucizi prietenul. Din cauza acestui neechilibru, că oamenii care par duri pot fi uşor înfrânţi, şi cei ce nu par puternici sunt greu de înfrânt, sunt chiar cazuri în care cineva a murit. Cred că lupta fără să ştii asta este un lucru foarte îngrozitor. Tatăl meu m-a învăţat cum să lupt. Am fost învăţat că datorită faptului că oamenii mor, eu nu puteam face asta şi de la o vârstă fragendă, mi s-a arătat să lovesc în afara zonelor vitale. “Dacă loveşti aici, persoana va muri.” “Dacă loveşti acolo, persoana va muri.” “Dacă loveşti dincolo, persoana va muri.” Când am venit acasă plângând după o luptă, el mi-ar fi spus iar şi iar “Dacă ai de gând să plângi, atunci nu te mai lupta.” El m-a învăţat:“Te lupţi ca să câştigi.”

Când eram tânăr, începusem să mă bat când mă jucam. Mă jucam pro-wrestling cu fratele şi sora mea, cu prietenii mei, iar de multe ori luptele deveneau serioase înainte de a şti. Prima dată când am lovit pe cineva serios a fost când aveam 10 ani. Oponentul meu avea 12. Era cu o clasă mai mare decât mine.

“Eşti aşa de deştept…”, mi-a spus, apoi m-a împins şi m-a lovit.

De atunci, am început să mă bat mult. Pentru că eram obraznic în acele zile, când dădeam de necaz, loveam persoana. Să mă bat a devenit o rutină, ceva ce făceam zilnic. Când eram în gimnaziu, mă luam la bătaie cu persoane de la alte şcoli, să confirm cine era cel mai puternic. De obicei erau persoanele din acelaşi an cu mine, băieţii “cool”. Nu eram sigur dacă ei vroiau să-şi testeze propria lor putere împotriva mea, sau dacă erau prea înceţi pentru a asimila, dar aveam doar 16 ani atunci, şi lupta a devenit un hobby pentru mine.

M-am luptat poate pentru alt motiv decât majoritatea care o făceau. Când simţeam durere, eram cu adevărat viu. De asta niciodată nu am lovit primul. Era felul meu de a lupta, să-mi las oponentul să dea prima lovitură, primul pumn, să înceapă lupta. În mod normal, lupta nu era o parte din mine. Nu îmi plăcea să mă rănesc. Oamenii cu care mă luptam nu înţelegeau lupta ca ceva ce-i face să se simtă vii. Erau oameni care se vedeau mai puternici decât mine. Asta a fost regula pe care am făcut-o în interiorul meu.

Luptam doar fizic. Când intenţiile mele se ciocneau cu ale altuia, dacă era fizic, aveam o luptă cu pumnii. Dar, lucrul de care îmi era frică cel mai mult era să fiu încolţit de cineva într-o discuţie. De exemplu, intimidarea.

Cicatricele de la o luptă violentă se vor vindeca. Dar cicatricele din inimă ce sunt într-o luptă emoţională, vor continua să rămână, într-un grămadă mare. Din acest motiv, prefer mai mult luptele cu pumni. Nu contează dacă pierzi sau câştigi, amândoi veţi avea cicatrici, şi deşi te simţi umilit dacă pierzi, după asta amândoi puteţi vorbi. Vă puteţi spune unul altuia “Eu am greşit.” Într-un final, mă întreb dacă luptele violente sunt ceva ce ne fac să fim capabili să ne cerem iertare când acel singur cuvânt “Warukatta” (“Am greşit.”) este greu de spus în alte momente. Amândoi vă “stingeţi luminile” unul altuia cu pumni, şi apoi confirmi că atât tu cât şi partenerul tău sunteţi stupizi, spui “Am greşit.” – “Nu, eu am greşit.” şi poate că e o oportunitate pentru tine să exersezi să spui asta.

Dar, intimidarea e diferită. Intimidarea este de dragul de a încolţi oamenii. Esta ca să zdrobeşti pe cineva complet. Cred că oamenii care spun că lupta este necondiţionat rea, nu înţeleg. Este o luptă în care tu şi oponentul tău o aveţi pentru a vă înţelege unul pe celălalt, sau e o luptă în care oponentul tău îşi bate joc de tine? Este o diferenţă enormă între cele două.

Desigur, este posibil să fie adevărat ceva ce spun ei, că violenţa nu e necesară. Dar, cred că asta e ceva spus de persoanele care au avut experienţa luptei şi au devenit adulţi. Este diferit când oamenii, în ciuda faptului că nu au avut niciodată o luptă, să spună pur şi simplu “Lupta nu este bună. Luptele cu pumnul sunt nesemnificative.”

În mijlocul fricii, sunt sentimente de reţinere cu care noi ne croim calea prin acea frică, şi de asemenea sentimente ce caută libertatea. În apărarea acelei mici părţi de teritoriu şi a micii cantităţi de libertate pe care o înfrunţi cu toată puterea ta, dacă spui lucruri că “E ceva nesemnificativ.” şi “Nu contează ceea ce fac.”, dacă experimentezi şi simţi, după care să simţi că să lupţi nu are nici un sens, eşti doar stupid.

Dar, acei cărora nu ai ce să le faci sunt oamenii care aud de la alţi “Asta nu e bun.” şi “Asta e bun.” şi iau decizii bazate pe asta. Sunt foarte prudent în legătură cu acest gen de persoane. Şi atunci ce? Mă gândesc….Persoane care nu pot lupta, persoane care nu au luptat niciodată….

Am pierdut o singură luptă.

Era un tip grozav. S-a întâmplat să ne jucăm de-a pro wrestling-ul când brusc a început să fie serios. Nu m-an gândit că aş putea pierde. Se spunea că era cel mai puternic din şcoală, dar nu credeam că ar fi aşa de puternic. A fost pentru prima dată când am înţeles ce însemna să nu poţi fi capabil să-ţi mişti mâinile sau picioarele. Pentru că ne-am putut opri în mijlocul luptei, mi-am spus că nu a fost una corectă. De atunci, am început să mă antrenez în secret. Ca să-l bat pe el. Umilirea mea nu a dispărut. Dar, pentru că era un tip bun, nu a mai fost vreun motiv să mă lupt cu el după asta. El nu a venit niciodată să-mi spună “Vino, luptă-te cu mine.”

M-am antrenat cu gândul că dacă aceea zi ar fi venit, aş fi fost pregătit, dar înainte de a se întâmpla asta, am avut şansa să fim parteneri la dojo, la karate. De atunci, am început să cred că e un geniu. Un geniu al luptelor. Era mai mic ca mine şi slab. Dar puterea lui de exprisivitate a fost complet diferită. Atacul lui era mult mai altfel decât mi-am imaginat eu vreodată, şi nici măcar nu îl pot descrie. Nu era doar o oglindire a mea, nici măcar nu pot descrie capcanele care le punea. Puterea lui de judecată era foarte mare. Eram la niveluri complet diferite.

Asta a fost cea mai grozavă lecţie pe care am avut-o în viaţa mea. Nu vei câştiga pur şi simplu doar pentru că eşti puternic. Este modul tău de gândire despre orice. Nu am putut să înfrâng modul său de gândire.

Mă întreb ce face acum. Chiar şi acum, mă mai gândesc la asta. Mi-ar plăcea să mă mai lupt cu el încă o dată.