Interviu~MOON CHILD~Gackt~Hyde~2003 (partea V)

Î: Dacă gândești așa, Kei se luptă din greu să trăiască. El știe că nu poate fi împreună cu ei pentru totdeauna, dar cei din jurul lui sunt prea prețioși, și nu poate pleca.

H: Partea aia e puțin misterioasă, nu crezi? Cred că Kei cu siguranță a trăit fără a realiza acest lucru. A trăit sute de ani, dar a trecut pe lângă aceste lucruri, așa că e posibil să fie prima dată când se gândește ”Aa, chiar este amuzant să fac aceste lucruri stupide”. Lucrurile stupide pe care oamenii de obicei le fac când sunt adulți, Kei este în sfârșit capabil să le facă după ce trece de 100 de ani. Nu știu ce s-a întâmplat cu el acum 100 de ani, dar așa l-am interpretat. Din acest motiv cred că pot simți tinerețea în acel moment de fericire și asta în schimb va fi simțită de ceilalți....Dar știi, chiar dacă a fost un personaj extrem de serios, au fost momente în care nu mă puteam opri din râs, mulțumită staff-ului. Este fustrant chiar și când mă gândesc acum! A fost o scenă extrem de serioasă, dar pentru că manager-ul este o persoană atât de amuzant-norocoasă, înainte de scena în care Sho spune ”Copilul meu, numele este Hana” și îi arată poza lui Kei, manager-ul îi spune ”Nu ar fi haios dacă era o poză cu Hana Hajime(2)?” (râde).

2 – Hana Hajime a fost o comediantă și lidera trupei ”Crazy Kats”, populară în anii 1960.

G: A spus el asta?

H: Spunea ”Nu ar fi amuzant dacă era o poză cu o statuie de bronz a Hanei Hajime?”. Mi-a spus asta înainte de scena în care plângeai pe jumătate (râde).

G: Mă gândeam eu că a fost cudat. Când am filmat acea scenă, HYDE a privit în jos tot timpul înainte de adevărata filmare. Când am scos poza, nu s-a uitat la ea. Brusc, a început să se tăvălească pe jos de râs, spunând ”scuze, scuze” (râde). S-a întors și continua să râdă.

Î: Și normal că nu putea spune ce se întâmplă pentru că râsul ar fi fost contagios.

H: Da, și mă gândeam ”Nu le pot spune!” Ei, chiar dacă vorbeam despre lucruri stupide înainte de adevărata filmare, cumva mi-am amintit să îmi pun o expresie tristă și întunecată când a fost necesar să joc (râde).

Î: E același lucru ca și cu un concert nu? Probabil că de mai multe ori s-a întâmplat să vorbești despre lucruri care nu avea nici o legătură cu muzica.

H: Da, e același lucru ca înainte de un concert. Vorbim lucruri fără sens înainte de concert, și se schimbă în momentul în care mergem pe scenă.

G: Da, e același lucru. De data aceasta am vorbit lucruri fără sens până când a început adevărata filmare, nu? Îl învățam pe Lee Hom cuvinte ciudate chiar înaintea scenelor noastre (râde).

H: Posibil să avem probleme data viitoare când vine în Japonia (râde). Dar într-adevăr, se pare că să filmezi un film e foarte apropiat de sentimentul de a avea un concert. Un concert mă provoacă să creez imaginea unui vocalist pe care îl caut în felul meu, și în mod constant ținteam către astfel de lucruri în timpul filmării acestui film. Și în timpul unui concert, cam pe la final, m-aș gândi ”Mă întreb dacă am dus la bun sfârșit? Ei, mă întreb dacă am ajuns la limita a ceea ce am putut face”, și e foarte similar cu filmarea. Cât de mult mă pot îndrăgosti de acest personaj interesant pe nume Kei și cât de apropiat pot fi de el. Mai mult, am încercat în fiecare zi să scot efectul de cooperare dintre mine și acel personaj. Asta a fost ceea ce am putut face, cât de bine am putut.

G: Asta e adevărat. În timp ce devi o persoană complet diferită, îți pui propria ta semnificație în aceea persoană.

H: Dintr-un anumit motiv, nu vreau ca spectatorii să o perceapă ca pe ”un film cu muzicieni”. Am vorbit cu toți despre cum nu vroiam să facem filmul să fie ceva ce aduce asta în prim-plan; aș fi fost mai fericit dacă oamenii ar fi putut să-l vadă ca pe un film. ”Nu vrem ca oamenii să se gândească ”Cine e în film, ce fac?”. Și aș fi foarte ușurat dacă m-aș putea uita la el obiectiv și să văd că filmul nu a ieșit astfel. Dacă ar exista o diferență între acest film și altele, este ceva ce a fost creat...artiștii nu cântă doar melodii, un artist creează. Eu însumi nu am fost implicat doar în muzică, ci în creare, și când privesc la asta, pot vedea că atât de multe din ideile artistice ale lui Gacchan sunt în film. Cred că este abundența acelor elemente care fac ca ”MOON CHILD” să fie diferit de alte melodii. Nu știu cum sunt făcute filmele obișnuite, dar acesta nu a fost făcut cu actori obișnuiți și a fost făcut într-un mod chiar plăcut.

G: Când am văzut filmul terminat, am fost sincer surprins cât de bine era față de ceea ce mi-am imaginat. După ce l-am văzut prima dată fără sunet (efecte de sunet sau muzică de fundal), scena în care se plânge a devenit complet diferită cu sunetul adăugat, și am fost surprins și de asta. Sunt sigur că fanii noștii vor veni să-l vadă, dar chiar vreau să vină mulți tineri să-l vadă. Sunt sigur că va fi un film care va frânge inimi pentru fete, și am simțit că pentru băieți ar fi un film care e foarte emoțional. Vreau ca cât mai multe persoane tinere să-l vadă. Am fost fericit că, după ce l-am văzut, m-am gândit că vroiam ca persoanele care iubesc filmele să vină să-l vadă.

H: Gacchan chiar a pus multe idei. Și asta e foarte interesant, știi, ideile sale. Când am început prima dată să particip...nu știam dacă directorul a venit cu aceste idei, sau cine a venit, dar cum timpul a trecut, am auzit toate ideiile lui Gacchan direct de la el și a fost foarte interesant. M-am gândit că această persoană e deșteaptă. M-am simțit că totul a fost condensat în acest film.

G: Am încercat să ne exprimăm pe noi înșine în acest film în modul în care ne exprimăm de obicei prin muzică; vei știi rezultatul final al acestui lucru uitându-te la film, și vreau doar ca oamenii să simtă că apropierea e diferită de ceea ce arătăm de obicei pe scenă. Ei probabil că ne văd la TV, dar să te uiți la TV și să te uiți la un film sunt lucruri complet diferite. Lucrul important este să transmitem spectatorilor cum descriem personajele în film, eu ca Sho, iar HYDE ca Kei. Similar mesajului din film, ar fi bine dacă aceste părți ar fi de asemenea înțelese.

MOON CHILD photobook download

Interviu~MOON CHILD~Gackt~Hyde~2003 (partea IV)

Î: Pentru că atât de multe persoane unice au luat parte în acest film, produsul final are o impresie puternică de umanitate. Simt că pot înțelege. Asta ne duce înapoi la scenariu, dar ai avut o idee de ce fel de film intenționai să faci de la început?

G: Uh......am avut o idee de film, desigur, dar nu vreau să o explic în mod special. Cred că persoanele care au văzut acest film cu siguranță vor îmbrățișa gândurile și sentimentele personajelor. Vreau doar ca ei să simtă câteva emoții, pentru ei, și să ia cu ei aceste sentimente, fie că e tristețe sau că sunt profunzi impresionați. Desigur, mai sunt multe alte lucruri pe care vreau să le exprim spectatorilor. Dar, dacă spun ceea ce este, atunci nu mai are rost să vezi filmul.

Î: Pentru mine, e ca un film care dă un avânt tuturor, îi ajută să se apropie de descoperirea ”lor”.

G: Asta e adevărat, nu? Cred că este un film care nu-ți dă ceva concret, dar îți oferă ceva, ca un început. De exemplu, asta e ceva ce obișnuiam să fac de multe ori când eram tânăr, dar nu ai încercat să sari peste râuri adânci care sunt largi de doi-trei metri?

Î: Ca și cum ai încerca să sari fără avânt, doar cu puterea care o ai în brațe.

G: Da, așa e. E ușor dacă ai un avânt, dar pentru că e prea înfricoșitor, ajungi să stai la marginea râului așa (dă din mâini) și nu poți sări deloc. În acel moment, dacă ești împins puțin, faci ”Whoa!” și sari pe partea cealaltă. Nu e așa? Este doar o mică împingere, dar cu asta îți poți arăta adevărata ta putere. E un lucru emoțional, dar aceste sunt lucrurile care îmi plac.

Î: Nu e imposibil, nu? În momentul în care încerci să sari, te gândești că e posibil să o faci.

G: Da! Din acest motiv în final o faci eventual. Întotdeauna ești cineva care o poate face. O persoană care nu are asta în sufletul său nu o pot face niciodată. Dar toți vor acest fel de catalizator. Cred că sunt multe moduri în care se poate face rost de acest catalizator. Sunt cei care sar privind la alți din jurul lor cum trec repede, și sunt cei care sar privind la cei care renunță. Cred că ar fi frumos dacă acest film ar putea fi unul din aceste catalizatoare.

Î: Decorul din Mallepa este un oraș din viitor care prezintă o priveliște unică a drumului pe care-l parcurge lumea; și acest lucru are legătură cu intenția ta?

G: Imaginea obișnuită a viitorului este cu tot felul de clădiri foarte înalte, toate aliniate, dar pentru mine nu este așa. Țările care cad în dezordine încep să se prăbușească; momentul în care filmul începe, acea țară (stabilită în 2000) este deja în haos. Japonia este o țară unică care este foarte puțin comparată cu Asia, Europa și America. Modul în care se guvernează, respinge pe cei care încearcă să vină din afară. Dar când sensibilitatea este inversă, devine o sămânță pentru o uriașă răscoală...am simțit că persoanele care, de la început, nu au avut sensibilitatea de a părăsi țara, să emigreze, ar apela la acest fel de rezultat. Mă gândesc că atunci când japonezii merg în țări străine în număr mic, unu sau doi deodată, ei merg cu sentimentul că vor să se obișnuiască cu cultura acelei țări; dar când un anumit număr de japonezi sunt strânși laolaltă, ei vor încerca să creeze un drum din propriile lor sensibilități. Și de exemplu, chinezii sunt obișnuiți să meargă în țări străine și să-și face propriile lor teritorii și ”insule” acolo, dar japonezii care nu sunt obișnuiți cu acest gen de gândire, cfără nici o îndoială că vor pierde controlul. Fiind surprinși, cred că ei au o putere enormă de a se răzvrăti. Chiar acum, dintr-un punct de vedere economic, Japonia deține numărul unu sau doi în Asia, așa că surplusul e probabil absorbit; când am văzut imaginea Japoniei în colaps economic, am simțit că sunt probabil multe persoane care ar deveni astfel.

Î: Fie că e bun sau rău, Mallepa este plină de o energie puternică.

G: Așa e. Nu este o întrebare ce e bun sau rău, sau ce a declanșat-o; dacă circumstanțele sunt că este doar un singur drum rămas, oamenii vor face orice pot pentru a putea trăi. Și cei care au trăit peste hotare au o vitalitate mai puternică decât cei care rămân în propiile lor țări.

H: În timp ce nu mă gândesc că e bun din punct de vedere social, oamenii tind să devină mai vii când sunt puși în acele circumstanțe; sunt și contradicții. Astfel celelalte personaje și eu ne dorim pacea, dar este și impresia că dacă ar fi fost pace, atunci sentimentul de a fi viu ar fi slăbit. Acel sentiment pasional ar putea fi decorul din povestea orașului Mallepa.

Î: Până la urmă, înuși decorul este unul dintre mesajele-cheie exprimate de acest film.

G: Întrebări despre rasă și bogăție versus sărăcie, sunt puse în Asia și în multe alte țări. În film, evenimentele se petrec într-un oraș imaginar, dar când ne gândeam la cum să dezvoltăm o așezare cu persoane din diferite țări asiatice, am vrut ca sentimentele de ”ceea ce este important„ din interiorul personajelor, staff-ului și tuturor actorilor să fie exprimate. Dacă un personaj cu o conștiință este creat, atunci acele sentimente cu siguranță vor ieși la iveală. De fapt, nu sunt prea multe scene în film care să atingă aceste întrebări, dar este bine dacă oameni se pot gândi la aceste întrebări ca făcând parte din fundalul poveștii. Sunt sigur că oamenii care se uită la acest film vor putea fi capabili să îmbrățișeze toate aceste sentimente ale personajelor. Ei pot lua tristețea și sentimentele profunde cu ei acasă, și ar fi minunat dacă ar putea simți ei însuși, chiar și pentru puțin.

Î: Înțeleg. Deci, HYDE, tu singur, cum percepi această piesă de proiect numită ”MOON CHILD”?

H: Acest film este într-un fel despre tinerețe. Ca o vacanță de vară amuzantă și caldă când eram tineri...Oh nu, nu a fost totuși o vacanță de vară (râde). Deși povestea este complet diferită, într-un fel are imaginea orientată spre tinerețe din ”Străinii”(1). În poveste, am peste 100 de ani, așa că nu se poate spune că sunt tânăr, dar e ca și cum toți creșteau treptat în adulți cu un sentiment de prietenie. Genul acela de distracție și pasiune pe care le poți avea doar când ești foarte tânăr...e ca o poveste pe care poți să-ți-o amintești atunci când bei. Când ești tânăr, faci multe lucruri stupide, dar copii cu siguranță se vor distra făcând lucruri pe care adulți nu le pot înțelege niciodată. Când devi adult și-ți amintești de acele momente, te rușinezi și conștientizezi ceea ce ai făcut, dar cred că sunt lucruri de care nu poți trăi fără a ți-le aminti. Nu vrei doar să spui ”Acelea au fost zile bune”, vreu să trăiești o viață mult mai amuzantă chiar acum; cu toți au avut multe lucruri de făcut când erau tineri, pe care nu vor să le facă acum. Decât să încerce să se bucure de aceste lucruri acum, semnificația de a te distra în timp ce faci lucruri stupide este cea care rămâne cea mai puternică. Filmul are multe astfel de părți, și sunt și părți de tristețe și greșeli, dar simt că aceste lucruri sunt cele care mă fac să văd filmul ca fiind despre tinerețe.

1 – ”Străinii” – un film american din 1983

Interviu~MOON CHILD~Gackt~Hyde~2003 (partea III)

Î: Toată filmarea a avut loc în Taiwan; au existat evenimente sau probleme dificile în timpul filmărilor?

H: Să-mi țin echilibrul în aer cu cablu a fost chiar dificil. Dar a fost amuzant, să fiu susținut de cabluri. Nu am mai făcut asta niciodată, așa că m-am gândit că o să-mi fie frică la început, dar când am fost nevoit să o fac, a fost surprinzător de amuzant.

G: Cred că reflexiile bune sunt esențiale pentru asta. Reflexiile mele sunt la zero, așadar mă simt ”te rog nu mă pune să fac asta”.

H: Cât despre scene dificile...ei, din prima zi, a fost foarte cald și căldura era insuportabilă. Sincer m-am gândit ”Va continua așa? Voi rezista?” Astfel am ajuns să-l chem pe Gacchan în prima zi și i-am spus ”Grăbește-te și vino aici!” (râde). Pentru că, apa curgea de pe mine pur și simplu nefăcând nimic, și inima mea bătea repede. Am fost uimit.

G: Părea supărat la telefon. Eu încă eram în Tokyo lucrând la alt proiect când filmarea a început, și brusc primesc un telefon de la HYDE. Când am spus ”Bună? Aa, ești bine?”, mi-a răspuns ”NU sunt bine!”. Mă gândeam ”De ce e supărat? E încă prima zi!” (râde). Și am spus ”Ce s-a întâmplat?” iar el mi-a răspuns ”E cald! Fă ceva!”.

Î: (râde) Deși nu puteai face nimic.

G: Întotdeauna este cald, așadar nu pot face nimic, nu? Totuși, el spunea ”Fă-o!” ”Grăbește-te și vino!”. ”Bine, vin acolo, așteaptă-mă.” (râde).

H: Ei, m-am obișnuit până la urmă. Mă gândeam cum au putut supravețui oamenii astfel.

Î: Să admiri capacitatea corpului (de a se adapta) (râde). Deci, care sunt scenele tale preferate?

G: Am multe preferate dar...este o scenă fără dialog cu HYDE, Wang Lee Hom, Taro-chan (Yamamoto) și eu unde ne prostim și vorbim. Scena aceea a fost plină de râsete, a fost extrem de amuzantă și prostească, și chiar mi-a plăcut (râde).

Î: Chiar vorbeați fără sens și râdeați tot timpul cât s-a filmat scena respectivă?

G: Normal că am vorbit și despre film, dar totul a fost improvizație. Chiar dacă nu era în scenariu, toată lumea era în pielea caracterului în timp ce vorbeau fără sens. Astfel, a fost foarte amuzant, pentru că chineza lui Taro-chan este foarte proastă, și încerca să-și bată joc de glumele mele, spunând ”haotsuu, haotsuu” și eu îi spuneam că ”Haotsuu înseamnă ”delicios”, idiotule!” (râde). Iar el îmi răspunea ”Tu ești cel care greșește, idiotule!” și o tot țineam așa.

Î: Taro-san era cel care greșea (râde).

G: Așa e (râde). Wang Lee Hom auzea și începea să râdă cu putere, spunând ”Idioților!?” sau începea să spună toate cuvintele urâte pe care le învățase în japoneză. Asta a fost cel mai amuzant.

Î: Deci, cei care l-au învățat cuvintele sunt Gackt și HYDE, huh.

G: Așa e, așa e (râde). Și Taro-chan nu știa că eu am fost cel care l-a învățat pe Wang Lee Hom cuvintele astea urâte în japoneză, iar când le auzea, spunea iar ”haotsuu, haotsuu”. Simțeam că vroiam să spun ”Convesația asta nu are nici un sens, idiotule” mai tot timpul. Cumva...Atât eu cât și HYDE, nu râdem așa, și nu am fost foarte buni să râdem pe ecran. Dar cred că faptul că imaginea noastră râzând astfel a fost capturată este minunat. De asemenea, mai este scena în care suntem cu toți în mașină fumând, nu? Mi-a plăcut și scena aceasta. E ca și cum, sentimentul de nu a ști când această relație sau moment din timp se va termina, ca o poză făcută unui lucru ce este prețios pentru noi; cred că acele sentimente au fost capturate în această scenă și aduse în film. Sentimentele din film sunt reflectate într-un mod direct; fie că sunt propriile mele sentimente, sau sentimentele altor protagoniști, cred că toată lumea poate simți din clipă în clipă că acel moment nu va mai avea loc niciodată. Așadar, când mă uit la acea scenă, mă gândesc ”Nu este minunat?” și cred că este prețioasă. Mă gândesc la ce a fost și mă întreb cât timp a trecut de când am avut un astfel de cerc de prieteni, intrând în astfel de situații.

H: Mie îmi place scena unde Gacchan plânge. Nu cred că e posibil să poți plânge la comandă decât dacă ai o anumită legătură spirituală. El nu prea a jucat mult până atunci, așa că mă gândesc că a fost dificil. Dar, deși ne-a luat ceva timp, scena respectivă ar fi fost mai grea de făcut, dacă eu, Gackt și povestea nu eram conectați, și aici m-am simțit ”legați între noi”, și chiar mi-a plăcut asta.

G: Sentimentele personajelor s-au legat între ele imediat după scena aceasta, nu-i așa?

H: Era o scenă doar cu Sho, și am vorbit dacă ar fi bine sau nu să fiu și eu în ea, și am încercat și varianta asta, dar până la urmă, mi-am spus replicile din spatele lui. Pentru că scena a fost filmată astfel, sentimentul de legare s-a simțit și mai mult. De asemenea, mie personal mi-a plăcut scenele în care conduceam. Scena în care mergeam în jos pe stradă într-o decapodabilă a fost foarte amuzantă. Și a fost și o briză grozavă (râde).

G: A fost ca și cum conduceam normal, nu? A fost o scenă în care ne luptam în timp ce mergeam cu mașina, dar a fost atât de amuzant.

Î: Conduceai chiar dacă Sho nu are permis.

G: Da, da. Îți poți da seama probabil că nu am permis după cum conduc, cu corpul aproape de volan. Ca un începător.

H: Și, eu aveam replici în taiwaneză. Zeny Kwok spunea ”Taiwaneza aia e greșită” și eu eram luat în râs. Așa că întrebam ”Atunci cum ai spune?” și ea mă învăța, dar când spuneam replica iar, cu toți aveau pe față expresia de ”asta e greșit”. Mă întrebam ”De ce?”, și atunci am realizat că nici Zeny-chan nu vorbea bine taiwaneza (râde). Făceam ”hey, hey”.

Î: Ce părere ai de colegii tăi care au venit din Japonia?

G: Nu am reușit să mă întâlnesc cu domnul Toyokawa (Luka) sau An-chan (Hana). Sunt multe persoane care nu interacționează unele cu altele, așa că nici HYDE nu l-a întâlnit pe Terajima-san (Shinji). Dar, nu l-ai întâlnit la bar?

H: Ba da (râde).

G: Ne-am relaxat și am vorbit despre multe lucruri acolo. A fost amuzant. Terajima-san mi-a lăsat impresia că i-a plăcut sincer filmul, și că toată lumea a lucrat cu o inspirație minunată. Am fost extrem de fericit.

Î: Și Yamamoto Taro s-a implicat în film.

G: Așa e. Mă întreb dacă el e o persoană pasională în mod normal. Face tot ceea ce poate în orice, și este și o persoană foarte conștientă. Personajele noastre se luptă întotdeauna, dar de fapt ne-am bazat unul pe celălalt. Cred că această relație a rezultat din faptul că el este o persoană de un caracter omenesc minunat. Din păcate, nu am putut să-l văd pe Ishibashi-san prea mult pentru că nu am avut prea multe scene împreună. Deși HYDE a avut multe scene cu el.

H: Nu am avut prea mult timp să vorbim. Mi-a spus că a dat un concert în orașul meu natal (râde). A fost minunat faptul că am putut purta o conversație normală.

Î: Vreun moment în care ai avut parte de o impresie din partea directorului?

G: Cel mai amuzant lucru a fost conversația dintre el și Wang Lee Hom (râde). După ce am început să înțeleg chineza, mai mult sau mai puțin, puteam vorbi în chineză cu Lee Hom și ceilalți. Dar Zeze-san este din fire o persoană neîndemânatică....sau mai bine spus, e o persoană stângace. E puțin timid, dar odată ce pornește, nu se mai oprește (râde). E ca și cum...chiar e director?

Î: Zeze-san e un fel de Sho, nu?

G: Hahahahaha. Da, da, e exact ca Sho. E Sho extrem de sângaci (râde). E foarte pur să știi. Și, în timpul scenei cu mine și Lee Hom...când Lee Hom încă nu scotea sentimentele pe care Zeze le vroia, a venit fugind la noi. Și i-a spus entuziasmat în japoneză ”Pentru scena asta, vreau să o faci așa, cu acest fel de sentiment!”, dar Lee Hom nu a înțeles un cuvânt din ce i-a spus. Și directorul a realizat la jumătatea propoziției, dar ce e mai drăguț la el e că nu a spus ”Aa, scuze”. Chiar dacă traducătorul era lângă el, directorul vorbea cu o energie lui Lee Hom în japoneză, și eventual în mijlocul situației, începea să realizeze că Lee Hom nu îl înțelege deloc. Și atunci, încetul cu încetul, a început să îi se adreseze traducătorului.

Î: Încetul cu încetul, a început să caute ajutor?

G: Mai mult, s-a prefăcut tot timpul că vorbea cu traducătorul (râde).

Î: Hahahahah. Asta e destul de drăguț.

G: E drăguț. Foarte drăguț. Pe lângă asta, a fost așa până când s-au terminat filmările. Nu s-a vindecat niciodată. Și Lee Hom a realizat asta pe parcurs și spunea ”Zeze e nebun” (râde). Aproape de sfârșit, Lee Hom se întorcea către traducător și îi răspunea ”da” și ”înțeleg” în japoneză (râde).

Î: Lee Home e mai matur decât Zeze (râde).

G: Lee Hom e mai mult un adult (râde).

H: Dar Zeze-san chiar înțelege, și are o atmosferă misterioasă. Gacchan se implică în ceea ce face, și pentru că este creativ, crează multe lucruri; directorul chiar trebuie să asculte pentru ca produsul final să ia o formă, nu? Cred că a fost și mai dificil în acul acesta pentru că a fost personajul principal și totuși directorul a reușit să treacă peste. Chiar lasă impresia că este blând și încântător.

Î: Decât un director egoist, este destul de sfios.

H: Da, așa e. Dar îți spune dacă o scenă a fost bună sau nu. Îți va spune ”Aa, asta a fost bună”, sau are o anumită expresie pe față; are un șarm de care nu e conștient, astfel încât îl poți citi.

Interviu ~MOON CHILD~Gackt~Hyde~2003 (partea II)

Î: Dar de exemplu, un video promoțional este făcut exprimându-te prin imagini care se potrivesc cu melodia pe care ai creat-o, în timp ce interpretezi e ceva ce a fost aranjat anterior până la un anumit punct și tu trebuie să ajustezi restul. O cerință ce îți cere să aduci ceva ce a fost creat din tine prin a lua ceva ce nu ai mai încercat înainte.

H: Dar cânt de peste zece ani de acum, și chiar și aici am arătat personaje care nu sunt eu, și sincer, personajele din melodi nu mă reprezintă. Astfel, cred că melodiile sunt asemănătoare cu filmele. Ei, asta e probabil diferit de o ”melodie”, așa că...Știi, dacă rolul ar fi fost mult mai diferit, probabil că aș fi răspuns altfel. Acest rol a fost surprinzărtor de asemănător cu modul în care mă exprim pe scenă așadar, cumva, m-am simțit foarte apropiat de el. Dacă ar fi fost un film ca ”Tsuri baka nisshi”, cred că ar fi fost doar puțin diferit (râde).

Î: Ca ”Kita no kuni kara”.

H: Da, da. Dacă ar fi fost ceva asemănător, posibil să fi simțit ”Aa, primesc rolul acesta” (râde), dar chiar dacă a fost prima dată pentru mine, am simțit o afinitate pentru rolul acesta pentru că a inclus multe din punctele de vedere ale lumii care îmi plac; a fost o extensie la ceea ce am făcut eu până atunci. Sunt atât de mulți numitori comuni. Și dimpotrivă, ceea ce a fost de-a dreptul plăcut a fost că pentru prima dată m-am putut întâlni cu cineva care nu era membru dintr-o trupă; am putut vorbi cu el într-un mod care îmi dădea impresia că-l cunoșteam de mulți ani. A fost amuzant, dar am avut și un sentiment ciudat de ”Huh, deci așa e”.

Î: Dar tu l-ai întâlnit pe Gackt doar o dată sau de două ori până atunci.

H: Nu am avut șansa să-l întâlnesc înainte de ieșirea noastră în oraș. După ce l-am întâlnit prima dată, l-am zărit doar o dată în acești doi ani, deși cred că l-am văzut la o stație radio în noiembrie. Aa, îmi amintesc bine. Pentru că era un pasaj foarte strâmt.

G: Sunt un idiot pentru că nu am realizat asta (râde).

H: Ei, tocmai ieșeai din studio, și probabil de asta (râde). Știi, de ceva timp...are acea aură unică pe care toată lumea o știe, nu? M-am gândit că este chiar interesant. Apoi a început să apară la TV mai des, și am început să mă gândesc și mai mult ”Persoana asta e interesantă! Ce drăguț~~~” și chiar îmi doream să-l întâlnesc. Apoi l-am întâlnit la un program muzical și în sfârșit am reușit să vorbesc puțin cu el, și pentru că vroiam să-l întâlnesc, am fost foarte fericit. Și știi, asta se referă exact la ”imaginea” despre care noi vorbim, dar dimpotrivă nu vroiam să sparg imaginea lui pe care am creat-o pentru mine. Atunci când l-am întâlnit de fapt, am descopeit că el era mult mai profund decât aceea imagine, și era mult mai mult despre el care m-au impresionat; am crezut că este o persoană îndeplinită și chiar mă interesa. Din acest motiv, am ascultat cu atenție atunci când a vorbit despre film, și știi, mi-a plăcut să vorbesc cu el mai mult decât orice (râde).

Î: Chiar e minunat când te poți bucura de orice care vine din partea altei persoane.

H: E adevărat. Oricum, ideea a fost uimitoare. Și am simțit asta și în timpul filmărilor.

G: Ca să scot ce e mai bun din natura bună a lui HYDE (râde).

H: Pentru mine, muzicieni și actorii au lucruri în comun dar...într-un fel a fost ca o piesă. Am fost văzut din multe unghiuri și m-am simțit jenat (râde). Dar Gacchan m-a dus înspre o direcție care mi-a ușurat interpretarea, și cu toții spuneau lucruri ca ”Aa, dacă spui așa, atunci va fi mai ușor”. Și directorul mi-a spus ”Nu trebuie să te forțezi să urmărești scenariul, doar joacă natural”. De fapt, am fost salvat de multe ori.

Î: În esență, au fost multe lucruri în afară de a juca care ți-au fost cerute?

H: Din acest motiv erau lucruri la care mă gândeam că nu sunt necesare. Dar eu singur nu îmi pot dea seama dacă am o prezență, nu? Pentru că nu știu cum sunt perceput de ceilalți, îmi spun ”Atunci asta este limita mea”, dar când a trebuit să fumez o țigară, nu mă puteam gândi în ce mână să o țin. Când beau lapte, mă întreb ”Ce face mâna mea stângă în mod normal?” (râde) și când filmarea începe, nu știu ce fac. E ceva ce ar trebui să fac în mod natural, dar gândurile continuă să se învârtă în mintea mea ”Unde ar trebui să pun mâna asta?”

Î: E ca și cum nu îți poți da seama de limita dintre natural și supranatural (râde).

H: Da, da. Când cânt în timpul unui concert, țin suportul microfonului, și când simt că îmi lipsește ceva din mână, o rezolv ținându-mi chitara; dar nu pot merge normal, ducând cu mine o chitară atunci când joc. Așadar, eram agitat de acest lucru încă de la început. Când filmez un videoclip, sunt atât de multe momente în care m-am gândit ”Ce face mâna asta în mod normal?” Acestea sunt momentele în care mă gândeam ”Nu sunt făcut pentru a juca!”.

Î: Așadar, în timp ce ți s-a spus ”te rugăm să joci natural”, ce fel de persoană este Kei așa cum l-ai întruchipat în felul tău?

H: Mă întreb? E posibil ca eu să fiu cel care nu știe mai nimic. Intrepretarea nu a fost incomodă, dar m-am gândit...nu mi-ar fi plăcut dacă personajul acesta ar fi existat. Până la urmă, e destul de grosolan să bei sângele unui om bătrân (râde).

Î: Ei, asta e probabil și ceea ce Kei a simțit din plin (râde). Și probabil că nu erai incomod din cauză că sunt multe părți din Kei care se potrivesc cu tine.

H: Aa, asta ar fi adevărat. Am apropiat interpretarea personajului citind scenariul și gândindu-mă ”Dacă aș fi fost eu, aș fi acționat așa, dacă circumstanțele nu ar fi fost aceleași atunci nu aș fi făcut așa”. Și m-am pus și în locul lui Kei, imaginându-mi ce fel de persoană aș fi fost dacă aș fi avut soarta lui. Asa că nu prea sunt diferențe, e doar...În mod normal sunt o ființă umană, așadar în cazul acesta au fost multe dificultăți. Întotdeauna mi-a plăcut acest gen de personaj, așa că doar acest lucru mi-a înviorat inima. Dacă nu ții cont de fundalul poveștii și te gândești la el ca la alt personaj, cred că Kei chiar e o persoană simplă. Sau mai degrabă destul de grozavă.

Î: Să fii grozav e un lucru, dar el niciodată nu ar deveni o persoană cu inima rece.

H: Cred că acest lucru îi oferă un interes. E extrem de singur...toare personajele urăsc să fie singure, dar el își dorește iubire din altă parte, în timp ce rămâne grozav. Cred că acesta este șarmul lui.

Î: Dar despre personajul Sho, jucat de Gackt?

G: El e complet uman, și își arată sentimentele într-un mod excentric. Nu e interesat de lucruri care nu-l privesc; este o persoană unică și periculoasă care se enervează când e atins. Natura sa dublă îl face să fie fascinant, pentru că are și o parte extrem de blândă. Este o parte din el care nu s-a maturizat complet, și este de parcă apără această parte prețioasă. Lucrul esențial este că are o inimă curată, și acest gen de persoană este extrem de fascinantă pentru mine. Desigur, are acest stil de viață din cauza diverselor lucruri din viața lui, și nu poți spune că a fost norocos.

Î: Sunt părți din Sho care crezi că sunt asemănătoare cu ale tale?

G: Până la excentrități, se pare că am inclus un exces de trăsături de la mine când eram adolescent. Nu eram la fel de excentric ca și el, pentru că eu sunt direct. Nu cred că sunt la fel de violent, dar modul în care el își exprimă tristețea și furia e destul de similară cu exprimarea mea. Chiar și în timpul filmărilor, am intrat ușor în pielea personajului meu. Chiar dacă era doar o repetiție, eu plângeam singur în timp ce HYDE își spunea replicile (râde). Ochii mei erau roșii chiar înainte de a începe filmarea propriu-zisă.

Î: Deci plângeai încă de la început.

G: Da, da, mi s-a spus ”Ochii tăi sunt roșii dar...” și am făcut tot ce am putut ca să mă calmez. Este similar cu acea parte din mine, așadar de asta am fost atât de acaparat.

Î: Extremele lui Sho sunt destul de largi, nu?

G: Cred că limita lui nu se oprește în centru. El iese și intră repede în zona roșie pentru orice. Eventual, starea de a fi în zona roșie scade și ușor trece la o stare undeva sub zero. Deși poate părea că e extrem de stabil la acel punct, poate oricând să se întoarcă în zona roșie la cea mai mică oportunitate. Da, Sho este un tip simpatic.

Interviu ~MOON CHILD~Gackt~Hyde~2003 (partea I)

Î: Când a apărut prima dată conceptul pentru ”MOON CHILD”?

G: Anul trecut...cam prin septembrie (2001). Am început cu o imagine vagă a întregii povești, care a fost scrisă în sunete pe albumul ”MOON”. Datorită acestui fapt, am putut să îmi-o reimaginez în imagini. Atunci, am vorbit cu HYDE despre film, cam prin aprilie (2002).

Î:  Deci a început să ia formă imediat după ce te-ai gândit la concept.

G: Da. Înainte de a vorbi cu HYDE, am discutat cu majoritatea staff-ului, ”Să facem așa, să o facem astfel”. De la început, am vrut să joc în film...rolul lui Kei. I-am inclus pe ceilalți când m-am gândit cine s-ar potrivi rolului, dar când a venit vorba de poveste și nevoia de a avea o prezență puternică pe ecran, aparent am ajuns la concluzia că HYDE ar fi bun. Dar, cei de la filmări au spus ”HYDE a primit atât de multe cereri să facă filme, dar el le-a refuzat pe toate”. Asta nu are nimic de-a face cu mine – m-am gândit (râde).

Î: A fost din cauză că nu ai vrut să începi filmările până atunci, sau că nimic din ceea ce îți era propus nu te interesa?

H: Da, nimic nu îmi trezea interesul, dar de asemenea, nu știam nici un exemplu bun printre muzicieni care să fi apărut în filme. Muzicienii care joacă sunt deseori priviți cu răceală, și nu mă puteam imagina pe mine însumi în acea poziție. Și...pentru că nu aveam încredere să trec peste acele obstacole, mă gândeam, ”Nu pot pur și simplu să apar într-un film”.

Î: De parcă nu era clar ceea ce ți se cerea.

H: Da, așa e. Până atunci, simțeam ”Știi despre ce vorbești?”. Dar de data aceasta, a fost un stil total diferit.

G: La început, staff-ul spunea ”Chiar nu va fi în film” și ”Asta este imposibil”. Pentru că ei aveau imaginea aceasta a lui HYDE care refuza toate discuțiile despre a face un film. Dar eu am spus ”Nu cred că este imposibil”. Mi-am dat seama că el nu ar refuza neapărat această discuție, așa că am zis ”Atunci voi vorbi direct cu el”. Astfel, l-am contactat pe HYDE și am mers în oraș să mâncăm. În timp ce vorbeam despre multe lucruri în plus la film, l-am tentat spunându-i ”Putem face ceva interesant împreună, haide să facem o încercare”. Mă gândeam că dacă cineva ar fi vorbit cu mine despre un film sau un proiect, la ce m-aș gândi mai întâi? M-am gândit în cele din urmă că aș privi nu doar la proiect în sine, și și la ”propria mea identitate” în personajul care a creat ideea de proiect. Lumea vede și persoana care încearcă să construiască proiectul, și lumea creată din imagini vizuale, sunt necunoscute și nu pot fi exprimate printr-un scenariu, nu-i așa? Așadar...normal că scenariul a fost inclus în discuție, dar i-am spus, ”Dacă mă poți înfrunta și să spui ”Pare interesant, mi-ar plăcea să fiu alături de tine în acest proiect”, atunci să o facem împreună”.

Î: Nu ai putea obține un răspuns favorabil de pe persoana pe care încerci să o impresionezi decât dacă poți, din inimă, să sprijini ideea din punctul de vedere al acelei persoane.

G: Așa e. În mintea mea, imaginea lui HYDE se dezvoltase deja în acea lume; și credeam că doar HYDE putea fizic să aducă gândurile personajului din această poveste. HYDE putea cu siguranță să exprime gândurile acestui personaj, Kei. După ce am ajuns la el, mi-a răspuns mai târziu ”Bine, înțeleg”.

Î: Înainte ca proiectul să evolueze, voi doi nu ați interacționat foarte mult, atât de apropiat, așadar pe atunci, care era imaginea ta despre HYDE?

G: Presupun că nu era chiar o imagine. Cred că am simțit că avea o prezență puternică. Când înfrunt pe cineva, nu creez o imagine a mea după cum vrea persoana respectivă; nu știu nimic despre persoana respectivă în acel moment. Știam doar melodiile pe care le-a lansat, și l-am văzut la TV; am avut șansa să fiu impresionat de acele cuvinte în care s-a exprimat. Oricum, presupun că cel mai bun mod de a o spune este că am fost atras de prezența puternică pe care a pus-o în acele lucrări.

H: Cu bunăvoință spune astfel de lucruri despre mine, și eu încă nu mă înțeleg pe mine însumi (râde).

G: Ei, nu am vorbit despre asta, nu? E ca și cum ”Vreau prezența ta puternică!” (râde).

H: La început, aveam câteva rețineri. Dar ce am simțit foarte puternic când am ieșit să mâncăm a fost că punctul de vedere a creatorului naturii omului și lumea, cum era exprmată de Gacchan, a fost diferit din conversațiile anterioare despre filme pe care le-am avut. Am fost copleșit de rețineri, și cu toate că nu puteam spune ”da”, și de parcă eram privit de Dracula, atunci nu puteam spune nici ”nu”, așa a fost (râde). Așa că, deși nu am spus ”da” sau ”nu”, pe atunci mă gândeam ”Aa, am să fiu în acest film, nu-i așa?” Doar că încă eram speriat...Întrebându-mă ce va crede staff-ul despre mine, că voi fi în film, și neavând deloc încredere în mine, și cu gândul ”Toată lumea să se calmeze puțin!” am făcut testul la cameră. Presupun că după ce am văzut testul, toate s-au stabilit, dar pentru mine, eu încă mă gândeam ”Va fi în ordine?”.

Î: Ce ai crezut când ai aflat că rolul pe care îl vei juca nu era uman?

H: Când vine vorba de personaje, îmi place cele care au caracteristicile asemănătoare cu ale lui Kei, așa că am fost enorm de fericit. Deși m-am întrebat, de ce eu pentru rolul acesta?

Î: Pentru că HYDE are un șarm supraomenesc?

G: Așa e, cred că are aceea calitate supraomenească. Oricum, am simțit că avea un șarm pe care nimeni altcineva nu l-a avut, chiar și înainte de a-l cunoaște; mi-a plăcut și mai mult când l-am cunoscut de fapt. E ceva ce poți vedea clar și caracterul său direct duce exact în spiritul său. Și în același timp, are această latură adorabilă care te face să omiți asta….

Î: De parcă șarmul său este înșelător (râde).

G: Da, da (râde). Din acest motiv am fost sigur că șarmul ar rezista în film și că ar putea comunica povestea așa cum s-a intenționat. Și, când scenariul a fost terminat, directorul încă nu îl cunoștea bine pe HYDE, și i-am zis ”Nu vei înțelege până nu-l vei întâlni” și noi trei, împreună cu persoane din staff, ne-am întâlnit. Dar când ne-am întâlnit în cele din urmă, destul de sigur, o atmosferă extrem de neplăcută în aer. Însuși directorul a spus că este o persoană deschisă, prietenoasă, dar era incredibil de tăcut! E un director și totuși a fost atât de timid.

Î: Chiar dacă era directorul…

G: Așa e. Și HYDE este o persoană foarte prudentă, și a vorbit, dar conversația nu a decurs ușor. A fost atât de ciudat (râde). În timp ce îi priveam pe cei doi de pe o parte, mă gândeam ”Ce interesant”. Pentru că îmi place acea parte a lui HYDE. Atunci, în următoarea zi am făcut testul la cameră, și pentru mine, puteam rezultatul încă de când ne-am întâlnit noi trei, și am știut din acel moment că ceva minunat va fi creat. Poate că HYDE are o aură care poate copleși oameni. Nu știu cât de mult este el conștient de asta, dar probabil că e ceva ce a avut dintotdeauna, și în același timp, duce cu el simplitatea unui om; chiar pot simți asta ca fiind puterea unui artist. Așadar, când majoritatea oamenilor îl văd pe HYDE cu ochii lor…acești oameni devin confuzi (râde). E o persoană care crează o asemenea presiune care afectează pe toți astfel. Cât despre mine, mie mi-a plăcut.

Î: E posibil ca el să fie genul de persoană care în mod surprinzător îi face pe oameni agitați, chiar dacă nu este un motiv fizic sau logic.

G: Da, aceste lucruri nu contează deloc. Cred că există o parte în mine care e asemănătoare; pentru că atunci când filmarea a început, nimeni din staff nu vorbea cu mine. La început chiar am crezut ”Mă urăsc?” (râde). Apoi, l-am văzut pe HYDE și am realizat ”Aa, de asta.” Ce e drept, am crezut că e posibil să fie o problemă. (râde). Cu toate astea, am fost fericit cât a durat. Pentru că am vrut să aduc aura pe care HYDE o are în acest film, și am știut că putea să o facă.

Î: E foarte rar să întâlnești pe cineva care te poate lăsa să simți asta la suprafață, nu?

G: Da, da. Pe lângă asta, este rar să simți acest lucru în mod reciproc, așa că am fost foarte fericit. Chiar dacă e posibil să fi apărut la aceleași programe muzicale înainte, cântatul și privitul sunt lucruri diferite. Dar când te gândești la asta, e ca și cum am sta pe aceeași scenă împreună, nu? Din acest motiv, totul este și mai rar.

H: Apropo, nu am avut prea multe conversații până acum cu persoane. Nu am un interes prea mare în a întâlni oameni, așa că chiar și când cunosc pe cineva, de obicei nu devin prieten cu persoana respectivă. Și totuși când m-am întâlnit și am interpretat împreună cu el, am devenit brusc prieteni buni, am văzut lucruri care erau de comun acord, și acea atmosferă a fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine...Aa, asta e. A fost ceva asemănător unui fan înfocat. Ca și cum ”Aa, persoana asta a fost la TV!” (râde).

Î: Cu toate că și tu ești la TV (râde). Deci, sunt multe lucruri pe care le-ai realizat doar după ce ați început să lucrați împreună.

H: E adevărat. Cel mai mare lucru pe care l-am realizat a fost că procesul de creare e același indiferent de ceea ce faci. Nu fac doar muzică, creez și lucruri de design, cum ar fi scenele de concert, și întotdeauna sunt în condiția de a crea. Pentru că îmi place să creez lucruri...Cât despre filme, este un gen pentru a juca, nu-i așa? Cum te aștepți, a fost ceva rezistență la asta. Este același lucru cu a crea ceva, dar mi-am dat seama că erau multe alte lucruri pe care vroiam să le fac decât să mă risc în a juca, așa că o parte din mine o evita. Lucrurile pe care le-am făcut în afara câmpului muzicii nu au rezistat pentru mult timp; sunt lucruri pe care am vrut să le fac din propria mea dorință, și accesorii pe care chiar vroiam să le fac, la acest nivel mic de activitate mă refer, Dar când am acceptat să particip la acest proiect, deși forma era una diferită, mi-a lăsat impresia că produsul final reflecta atitudinea pe care întotdeauna am avut-o. M-am gândit ”Aa, seamănă cu lucrurile pe care le-am creat până acum”. În momentul în care s-a treminat, m-am simțit ca și cum s-ar fi terminat un turneu, și aveam sentimentul de ”Am făcut bine împreună!”. M-am gândit că toate erau legate între ele.

Interviu ~Diabolos~Koreea 2005 (partea II)

Î: Nu e de parcă a fost o singură comportare de menținut pentru concert.

G: Da. Cred că este în ordine, pentru că asta e ceea ce lăsam în urmă. Dacă ne întindem în timpul primului și celui de-al doilea capitol și încă ne întoarcem, e pentru că totul face parte dintr-o interpretare pe o singură scenă.

Î: Un concert e un lucru destul de natural, nu-i așa.

G: Pentru că nu există un asemenea lucru ca ”trebuie să fie așa”.

Î: De data aceasta, ai proiectat concertul pe ecrane de pe ambele părți a scenei, ceva ce este neobișnuit pentru tine. Asta s-a întâmplat doar pentru acest concert și pentru cel de la Tokyo Dome. Te-ai gândit cumva și la faptul că publicul din Koreea nu este obișnuit să te vadă?

G: Da, am fost împotrivă până la sfârșit, dar a fost ideea lui Asano-san (directorul de scenă). A fost primul concert în Koreea, așa că el a spus ”Te rugăm, lasă-ne să-l folosim”. Eu am zis ”Nu avem nevoie de el”, și am discutat mult despre asta. Am folosit ecrane pentru Tokyo Dome, dar în timp ce mă gândeam la necesitatea de a-le folosi pentru spectacolul din Koreea, mi-a trecut prin minte: În Japonia, apar la televizor pe ici colo, și există și multă expunere în media, astfel încât multe persoane îmi știu chipul și expersiile mele atunci când cânt, dar în Koreea e posibil ca să existe multe persoane care nu au văzut aceste expresii. Și, nu a scris Asano-san asta? ”Când luminile se sting, e prea întuneric ca să vezi expresiile membrilor, dar e bine că le poți vedea pe ecran”.

Î: În manuscrisul UV.

G: Dacă el nu spunea acele cuvinte, atunci nu cred că aș fi folosit ecranele. Dar, preocupat de necesitatea lor, încă cred sincer să nu sunt necesare. Dar mă gândesc de data asta, a fost mai ușor pentru noii veniți să înțeleagă ”ce fel de lucru este concertul lui Gackt”. Până la urmă, erau atât de multe persoane în arenă care au așteptat cu disperare, dar erau și persoane în tribune care probabil se gândeau ”Vreau să văd odată cum e un concert de a lui Gackt”, nu-i așa?

Î: Sunt cu siguranță de acord cu asta, dar să observi asta în timp ce interpretezi!

G: Știi, îmi pot da seama. Am observat și că persoanele din tribune alegeau să se uite când pe scenă, când pe ecran, dar eventual s-au concentrat pe scenă și nu se mai uitau la ecrane. Din cauza asta, dacă eu însumi pot sta înaintea publicului și ei să înțeleagă cu ce gânduri vreau să-i lovesc, sau cu ce gânduri vreau să-i târăsc, atunci sincer că nu mai contează dacă ecranele sunt sau nu. Nu are nimic de a face cu ceea ce fac eu, și m-am gândit la asta și pentru Tokyo Dome, dar fără îndoială, ecranele au devenit obstacole care au intervenit în toate sentimentele de pe scenă, întreagă producție pe care noi o prezentam.

Î: Au fost muțli tineri în publicul din Koreea, nu-i așa?

G: Au fost multi. Printre persoanele din tribune care se comportau nebunește, tinerii erau cei mai haioși, să știi (râs amar). Erau multe persoane acolo pe care te așteptai să le vezi la un concert-gunoi, și ei nici măcar nu priveau spre scenă deloc (râde). Făceau ”Uwah!”

Î: Cu siguranță au fost mulți tineri care păreau a face parte dintr-o trupă, dar va fi interesant de văzut ceea ce acei fani au luat cu ei din concert.

G: Asta e adevărat. Într-adevăr, dacă aș fi putut să-i împing puțin mai mult de la spate, atunci cu siguranță va fi o schimbare și ceva nou se va naște. Cred că ei pot crea ceva, și cred că sunt capabili să simtă că ”asta înseamnă să stai pe o scenă, așa se crează un concert pe scenă, acesta este rock”.

Î: Cred că au fost cam 100 de fani din Japonia care au venit să vadă concertul, dar trebuie să fi fost enorm de surprinși de reacțiile fanilor din Koreea. Ai primit email-uri cu reacțiile lor?

G: Au spus ”A fost uimitor, a fost copleșitor”. Desigur, au fost comentarii bune și rele, referitoare la manierele fanilor din Koreea. Până la urmă, s-au întâmplat lucruri care nu se vor întâmpla niciodată în Japonia. În Japonia, nu te miști din locul tău odată ce concertul începe, dar în Koreea majoritatea persoanelor se plimbau prin sală (râs amar).

Î: Au mers până la gardul de fier din primul rând. Mă întreb dacă paznici au fost nevoiți să-i oprească (râde).

G: Din punctul de vedere a japonezilor, cred că ei ar fi spus ”Ce faceți?”, dar odată ce publicul se comportă astfel, nu ai nici un argument (râde). E ușor să consideri asta un comportament prost, dar  lumea aceasta nu este făcută doar dintr-o persoană sau două. Pornesc cu toți, încercând să vină spre mine, nu-i așa?  Cred că e greșit să spui că asta este un comportament prost. De exemplu, e același lucru cu a spune cuiva care este disperat să bea apă dintr-o fântână care se ivește pe cer, ”De ce nu bei pur și simplu apă care vine pe conductă?”. Nu poate fi explicat în mod logic. E ceea ce în mod natural vei face când lucrul după care speri apare în fața ochilor tăi. Desigur, din când în când mă întâlnesc cu o putere fantastică și de la fani din Japonia. Acum mult timp, când am mers la Shizunai (În Hokkaido) pentru o sesiune foto pentru calendar, cam 500 de locuitori au înconjurat barul în care eram, și deși am crezut mai întâi că situația poate fi controlată, destul de curând mă gândeam că am să mor (râde).

Î: Hahahahaha....nu e de râs, nu?

G: Dar serios, acea putere explozivă pe care am simțit-o la concertul din Koreea lispește din Japonia. Japonia a devenit o societate mult prea condusă de informații și oamenii sunt mulțumiți doar să obțină informația. Cred că acel concert a fost cu adevărat ceva ce japonezii ar fi trebuit să vadă.

Î: În ziua de dinaintea concertului, ai ținut o conferință de presă pentru media din Koreea. S-a vorbit despre un subiect în care ”doispresece copii neprevilegiați au fost învitați”. La ce se referă?

G: Adevărul este că...nu a fost în mod deliberat anunțat că ”au fost invitați”, dar sunt momente în care sunt invitați la concerte și în Japonia. Fac alte acte de caritate și muncă voluntară, doar că aceste lucruri nu sunt anunțate. Pentru că chiar urăsc să răspândesc ideea că ”fac acest lucru”. E în ordine să faci aceste lucruri atâta timp cât te simți tu bine, nu? Am răspuns pentru că am fost întrebat în timpul conferinței de presă, dar sunt atât de mulți copii săraci în Asia. Întotdeauna m-am gândit la asta, dar dacă visele nu sunt oferite copiilor, atunci nu există nici un sens în viața noastră. Pentru că sunt atât de mulți copii săraci printre cei care vor trăi în era ce va veni, e și mai important să fim capabili să e dăm visul de ”și tu ai ceva pentru care să trăiești” sau să-i împingi înainte; cred că asta este ”tematica” lucrului important pe care îl pot face. De data aceasta, copii care trăiesc într-un edificiu, cei fără părinți, au fost invitați, și m-am gândit că de asemenea nu au văzut un concert vreodată; dar eu doar am vrut ca ei să simtă ceva așadar au fost invitați.

Î: Înțeleg. Aporpo, când va fi următorul concert în altă țară din Asia?

G: Probabil că din iunie încolo. Oricum, programul nu se potrivește, ști. Doar că, pentru mine, mi-a luat mult timp să compun melodiile...sunt atât de fericit (râs amar). Cred că locurile în care am să merg vor fi Shanghai, Beijing, Taiwan și Hong Kong.