MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (3) 2/2

Pe când timpul trecea, zgomotul insectelor devenise se făcuse mai puternic, devenind un cor uimitor. Lângă lac, frații Satō, Kikuōmaru și Ginrōmaru erau cu toții întinși pe pământ, dormind. Benkei abia reușea să mai stea drept, dar corpul său se legăna dintr-o parte în alta, într-un arc mare. Se părea că el însuși nu observase asta.

”Heeey tu, Tomomori. Cu siguuuuuranță poți bea, nenorocitule...Hic!”

Benkei îl tachina pe Tomomori, și Noritsune se răsti la el cu vorbe jignitoare, ”Hey, călugăr ticălos! Adresează-te cu Tomomori-sama...Dacă nu, o să...te tai în bucățele....și te fac chifle...tocană de mistreț...”

Ajunsese până aici înainte de a cădea în față, respirând de parcă adormise. Benkei izbucni în râs.

”Bahahaha...Cum e asta? Ai pierdut? Ești cu o sută de ani, două luni și zece zile în urmă pentru a mă înfrânge pe mine, Benkei! Hehehehe...heeeh.”

Atunci, și Benkei căzuse pe spate cu un zgomot puternic, și imediat începuse să sforăie tare.

Tomomori zâmbise și oftase de ușurare.”

”Ei bine, ei bine...cei doi zgomotoși au adormit în cele din urmă...”

Lângă el, Dennai și Saburō abia mai erau conștienți, dar ochii lui Saburō deja se dădeau peste cap.

”Hey Saburō, nu adormi încă...Tu trebuie să supraveghezi pe restul dintre noi.”

”Iertare...Eu...Eu am terminat...”spusese, și se prăbușise. Dennai îl scuturase de umăr și spusese,

”Eu o să mai beau una! Uugh...trebuie să mă ușurez...”

El se împleticea către pădure. Yoshitsune luase sticla, și turnase sake în cupa lui Tomomori, spunând ”Ești destul de puternic.”

”Oh nu, Lord Yoshitsune, tu însuți ești un băutor destul de puternic.”

”...Doar spune-mi Yoshitsune. Ești mai în vârstă decât mine, și așa mă strigă prietenii. Mă simt mai comfortabil dacă nu folosesc titluri.”

”Chiar dacă ești inamicul meu, nu aș putea niciodată să mă refer la un general atât de neoficial...Dar...da...Dacă sunt mai bun ca tine în acest concurs de băut, atunci te voi numi frate.”

Lui Yoshitsune îi se părea neașteptat. Să creadă că un asemenea Mononofu exista printre fii lui Kiyomori, bărbatul care îi ucidese tatăl. Și că el și acel Mononofu își vor turna unul altuia sake. În mod ciudat, nu simțea ură adunându-se în el. Și nu simțea că Tomomori avea vreo ură față de el. Avea sentimentul că drumul către pace, cel în care credea pe jumătate și de care se îndoia pe cealaltă jumătate, ar putea să nu fie doar un simplu vis dacă lucra împreună cu Tomomori. Simțise chiar că era un mare păcat că nu îi întâlnise pe Dennai sau pe Tomomori mai devreme.

”Fratele meu ar fi cu siguranță surprins să audă asta. Cel din Heike și cel la care mă refer eu ca frate.”

”Hahaha! Oamenii devin separați de mii de kilometri, dar bucuria încape într-o cupă de sake.” (Tomomori îl citează pe poetul Li Bai, acest poem este cunoscu în japoneză ca ”Kouka Nite Shoushitei Wakaru” – ”La revedere, fratele meu din Jiangxia”.)

”Hm?”

”Este poemul meu preferat. Chiar dacă oamenii se depărtează, inimile lor sunt amândouă într-o cupă de sake...Nu crezi?”

Tomomori și-a ridicat cupa către lună, și apoi a golit-o pe toată dintr-o suflare. Yoshitsune l-a privit și atunci, a băut și el propria sa cupa de sake drept răspuns. Hiyori le-a dat o nouă sticlă.

”Așadar, Lord Yoshitsune. Să ne întoarcem la subiectul principal? După cum tșii, noi Heike am dori să continuăm negocierile. Desigur, ambele părți vor avea condiții. Împăratul sihastru dorește ca noi să înapoiem împăratul și cele trei comori. Dacă va face ca dreptatea să devină realitate, atunci suntem dispuși să facem asta. Și de asemenea cred că nu mai este o eră în care noi Mononofu ar trebui să ne arătăm colții unul la celălalt. Dacă amândoi servim Curtea Imperială, atunci ar trebui fiecare să ne asumăm propriile rolulri...Care sunt gândurile tale, Lord Yoshitsune?”

”Eu...nu pot înțelege...de ce Mononofu, de ce prietenii trebuie să se ucidă unul pe celălalt. Dacă putem opri asta prin crearea de pace, atunci sunt de acord.

Imaginea lui Yoshinaka apăru în mintea lui Yoshitsune, și pieptul său simțea durere. Tomomori simțise sentimentele sale.

”Am auzit de la Dennai...Se pare că ceva ți s-a întâmplat, ceea ce este greu de îndurat.”

”...”

Yoshitsune rămăsese tăcut. Tomomori și-a îndreptat poziția și s-a întors să privească direct către el.

”Lord Yoshitsune, îmi cer iertare pentru nerușinarea mea, dar îți pot atinge chipul? Nu îți fă griji, nu te voi mânca. Puterea mea este să văd în inimile oamenilor...Sunt curios să privesc în a ta, Lord Yoshitsune.”

Yoshitsune se gândise pentru un moment.

”Nu mă deranjează. Nu va durea, și va fi ceva amuzament pentru a merge cu sake,” râsese el, indiferent.

”Iartă-mă,” spusese Tomomori, mutându-se în spatele lui Yoshitsune, care închisese ochii. Tomomori pusese în liniște mâinile pe fiecare parte a capului lui Yoshitsune, și își concentrase mintea. Hiyori privea la amândoi cu nerăbdare. Eventual, se părea că Tomomori simțise ceva.

”Acei...Yoshinaka și Tomoe...înțeleg...ai pierdut niște prieteni dragi...”

Expresia lui Tomomori devenise brusc întunecată. Își încruntase sprâncenele pentru un moment, apoi, într-o voce care abia suna a voce, icnise ”Ce-”. Din reflex, încercase să-și retragă mâinile, dar erau încremenite. Speriat de sentimentul de a fi atras, și-a tras mâinile cu forța, și a sărit pe jumătate înapoi, privind la Yoshitsune. Chipul său arăta de parcă văzuse ceva nenatural. Yoshitsune și-a deschis ochii încet, și zâmbi trist.

”...Ce s-a întâmplat? Ai văzut probabil un demon?”

Tomomori rămăsese fără cuvinte. În cele din urmă râse.

Luptăm un război cu acest monstru drept inamicul nostru?

”Heh....Hahahahaha! Cum am putea câștiga împotriva acestui lucru! Trebuie să îi mulțumesc lui Dennai. Heike chiar urma să meargă pe drumul către propria lor distrugere. Mulțumesc, Lord Yoshitsune...nu, frate. De acum încolo, așa te voi striga.”

Îi întinsese entuziasmat sticla lui Yoshitsune.”

”...Înțeles, frate.”

”Seara aceasta a fost cu adevărat o întâlnire fantastică. Ah, simt că vreau să beau mai mult. Acum, frate, mă voi bucura de compania ta pentru încă ceva timp!”

Yoshitsune luase cupa de sake în liniște.

Dennai se întorsese din pădure la un moment dat, și îi privea în liniște în timp ce se sprijinea de un copac mare.

În cele din urmă, cerul estic începuse să se lumineze, și țipătul insectelor se oprise, înlocuit de cântul păsărilor. Soarele dimineții se ridicase deasupra graniței dintre cer și munți.

Pe cerul vestic, luna încă rămăsese vagă.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (3) 1/2

3.

În jur de trei săptămâni au trecut de când scrisoarea de la Dennai sosise.

Pe malul lacului unde l-au întâlnit pe Yoshitsune în timp ce intrau în Kyoto, Tomomori și ceilalți așteptau ca Yoshitsune să apară.

În această perioadă a anului, verdele puternic al noilor frunze era frumos în timpul zilei, dar acum soarele apusese și întunericul se întinsese în pădure. Nu erau semne că altcineva ar putea trece pe acici, și doar țipetele insectelor suna de jur împrejur.

Tomomori stătea cu spatele către lac, și Noritsune și Dennai stăteau fiecare de câte o parte a sa. Tomomori și Noritsune erau îmbrăcați în kiraginu, costumul formal al nobilor.

Chiar și pentru Tomomori, această întâlnire secretă era un risc. Scrisoarea i-a fost înmânată în siguranță lui Yoshitsune, și Dennai a confirmat că, așa cum a instruit, o fundă din hârtie a fost legată e un pin drept semn al acceptării. Totuși, nu era surprinzător dacă Yoshitsune se gândea că aceasta ar putea fi oportunitatea perfectă de a captura generalii Heike. Tot ce puteau ei face era să se încreadă în caracterul lui Yoshitsune.

Noritsune devenise rapid iritat, și nu încerca să ascundă acest lucru.

”Frate, timpul pentru întâlnirea promisă cu Yoshitsune a trecut de mult timp. Cum era de așteptat, asta a fost o idee nebunească. Dacă ei vin cu soldați în spate și ne înconjoară, s-ar putea să nu te pot proteja de ei toți.”

”Calmează-te, Nori.”

Cu ochii închiși, Tomomori l-a redus la tăcere, dar apoi a dat un ordin către Kikuōmru și Ginrōmaru, care erau în spatele lui Nori. ”Kiku, Gin, stați la distanță și pregătiți-vă pentru un atac surpriză din partea inamicului.”

Kikuōmaru și Ginrōmaru, care păreau mai degrabă plictisiți, au dat din cap veseli.

”Stați în spate! Încă nu este timpul să faceți vreo mișcare...Ați înțeles? Noi suntem cei care i-am chemat aici. Dacă noi atacăm primi, atunci nu va mai fi niciodată o cale către pace!”

Auzind vocea aspră a lui Tomomori, Ginrōmaru a întrebat cu o expresie confuză, ”...Inamici...Ucide? Nu ucide?”

Lângă el, Kikuōmaru i-a dat un ghiont.

”Prostule. Inamici, ucizi!”

”Nu, nu îi ucizi!” spusese Dennai, cu o neînțelegere de șoc. Kikuōmaru și Ginrōmaru se uitau la Noritsune de parcă îl implorau să le dea răspunsul corect. Noritsune se uita în întunericul dinaintea lui și abia răspunsese, ”...Nu vă mișcați deocamdată.”

În câmpul vizual al lui Noritsune, el putea vedea lumina tremurândă a unei torțe ce venea dintre copacii de dinainte. Saburō apăruse primul, ținând torța, urmat de Benkei, Yoshitsune, Hiyori și frații Satō. Yoshitsune încercase de nenumărate ori să o convingă pe Hiyori să aștepte la conac, dar ea l-a ignorat cu încăpățânare și a venit oricum.

Când Saburō l-a văzut pe Dennai, spusese ”Ne pare rău că am întârziat. Drumul acesta este mult mai dificil de urmat noaptea decât am crezut. A durat ceva timp.”

Se uitase la Dennai cu o expresie din inimă. ”Nu ne-am văzut de mult timp, Dennai.  Arăți destul de bine, nu-i așa?...Îți amintești de mine?”

Întrebase Saburō într-o manieră glumeață, și Dennai se uitase la el cu îndoială în timp ce vorbise, dar atunci și-a recunoscut vechiul preieten și a răspuns imediat, ”Tu ești...Saburō? Ise Saburō!? Ce faci aici!?”

”Yoshitsune, cel pe care l-ai întâlnit în pădure, este stăpânul meu. Am fost surprins când l-am auzit menționându-ți numele, Dennai.”

”Și eu sunt surprins! Nu îmi vine să cred că te întâlnesc iar într-un astfel de loc! Gahahaha!”

Noritsune intervenise direct în vorbăria lui Dennai. ”Iertare să vă întrerup când vă distrați așa de mult, dar acesta este doar un mod de a ne atrage într-o capcană?”

La aceste cuvinte, Benkei l-a fixat pe Noritsune cu o privire furioasă. ”Hey, hey, hey, despre ce naiba vorbești? Voi sunteți cei care ne-ați chemat aici!”

”Și ce?...Și ce e cu hainele acestea? O să avem o conversație importantă și voi nici măcar nu veniți îmbrăcați formal...? Mononofu din est nu au maniere?...Frate, este așa cum am spus, îi jignesc pe Heike!”

”Noritsune, calmează-te!”

Cu un chip aspru, Tomomori l-a certat pe Noritsune, dar Benkei a fost provocat de confruntarea lui Noritsune, și sângele îi se urcase la cap.

”Noritsune...Huh, ești tu acel Noritsune pe care îl numesc ”Cel mai puternic Heike”? Și totuși, ai așa un corp mic și firav. Fața ta mai și arată a femeie...”

Noritsune pufăise, și se uita la Benkei cu o privire rece ca gheața. Era de parcă era o persoană diferită față de certurile sale zilnice cu Dennai, expresia sa era calmă și provocatoare.

”Cred că Genji sunt chiar duri pentru soldați, încât să aducă un mistreț cu ei.”

”Nu mă provoca, cretinule...Dacă chiar vrei să te lupți, atunci ce ar fi să o facem chiar aici? Ei bine, presupun că nu poți în hainele alea drăguțe ale tale, nu?”

”Nu este nici o problemă. Mă pot mișca destul de bine în ele încât să dobor un mistreț. Dar decât să mă lupt cu un porc ca tine, sunt mai interesat de el...Nu simți la fel, Yoshitsune?”

Tomomori reacționase la acele cuvinte. Așadar, acela este Yoshitsune.

”Ce ai spus!?”

Pierzându-și cumpătul, Benkei înaintase, și Kikuōmaru și Ginrōmaru s-au băgat repede în fața lui Noritsune. Kikuōmaru era în poziție perfectă pentru luptă, și se aruncase asupra lui Benkei fără vreun moment de ezitare. Benkei făcuse la fel, învârtându-și niganata în jos.

Totul s-a întâmplat într-o clipită. Se auzise sunetul tăișurilor lovindu-se, și Yoshitsune stătea între Kikuōmaru și Benkei, oprindu-le lamele cu câte un pumnal ținut în fiecare mână. ”Oh!” spusese Noritsune, ridicându-și sprâncenele și privind cu un interes profund.

”Opriți-vă, amândoi! Benkei, înapoi!” spusese Yoshitsune, și îl făcuse pe Benkei să zboare cu un șut decisiv. Dar Kikuōmaru își începuse imediat următorul atac. Lamele sale venise către Yoshitsune în mod repetat cu o viteză uimitoare, și abia reușind să îi evite atacurile, Yoshitsune îi văzuse pe Tsugunobu și Tadanobu pregătindu-se să-și scoată săbiile.

”NU faceți nici o mișcare!” ordonase Yoshitsune cu o voce aspră. Țintind să-l lovească în acel moment, Kikuōmaru se aruncase asupra lui Yoshitsune. Yoshitsune își răsucise repede corpul, și simultan, îl lovise pe Kikuōmaru cu genunchiul în stomac.

”Guh...”

Kikuōmaru a gemut și s-a ghemuit. Dennai a tot încercat să se pună între ei, dar nu putea urmări viteza mișcărilor lor. Kikuōmaru se oprise în cele din urmă din a se mișca, așa că Dennai a țipat ”Kiku, oprește-te!...Hey, Nori! Fă-l pe Kiku să se oprească!”

”Contează totuși? Dacă Yoshitsune o să moară de la o asemenea simplă luptă, atunci să-l ucidem este cel mai ușor mod de a termina războiul,” răspunsese Noritsune, indiferent. El observase că chiar dacă Yoshitsune bloca atacurile lui Kikuōmaru, el nu făcea nici o încercare de a ataca cu propriile sale pumnale.

Ce o fi cu el? Îl ia ușor pe Kikuōmaru? Și pe când Noritsune se gândise la asta, Kikuōmaru aruncase un alt atac asupra lui Yoshitsune.

”...Tch.”

Yoshitsune țâțâise. Îl putea răni pe Kikuōmaru și să-l oprească din a se mișca. Dar sângele vărsat ar putea face ca sângele de demon din el să se răscolească. Yoshitsune știa asta, și astfel încerca din greu să se controleze în timp ce lupta. Pumnalul său găsise gâtul lui Kikuōmaru, dar lama se oprise perfect doar la un fir de păr distanță de piele. Kikuōmaru scăpase de atac, dar Yoshitsune continuase cu o lovitură de picior răsucită. Forța l-a trimis pe Kikuōmaru cât colo.

”Oprește-te!”

Fusese Ginrōmaru cel care țipase. Se întorsese către Yoshitsune și își întinsese ambele mâini, folosindu-și puterea în timp ce striga. Yoshitsune își simțese imediat întregul trup înțepenit. Se chinuia cu disperare să se miște, dar nu putea ridica nici măcar un deget. Benkei și ceilalți stăteau uluiți, neînțelegând ceea ce se întâmpla. Ginrōmaru își lăsase ușor mâinile în jos, și făcând asta, corpul lui Yoshitsune se scufundase în pământ.

”Ugh...!”

Realizând care era puterea lui Ginrōmaru, Tadanobu își ridicase sabia pentru a-l opri. Yoshitsune îl văzuse și se forțase cuvintele să iasă din gâtul său,

”Oprește-te...am spus...nu mișca...!”

Pe când spusese asta, își focusase conștiința asupra propriului său corp, și cu un strigăt, respinsese puterea lui Ginrōmaru.

”Ce!? Puterea mea? Nu funcționează. Pe el?”

Lângă Ginrōmaru care era șocat, Kikuōmaru se holba la Yoshitsune.

”Ucid...! Tu...Cu siguranță ucid!!!”

Și din moment ce atmosfera redevenea tensionată, Tomomori pășise ferm între cei doi și țipase,

”VREȚI SĂ VĂ OPRIȚI!?”

Se auzise cum și-au luat zborul un cârd de păsări, surprinse de țipătul puternic. Ginrōmaru se ferise speriat.

Tomomori oftase din greu, și privise la chipurile tuturor care erau prezenți.

”Fiecare dintre voi...Chiar vă gândiți la țara aceasta!? Credeți că ne-am adunat în seara aceasta pentru o luptă!? Ați uitat că am aranjat această întâlnire pentru a crea o cale prin care atât Heike cât și Genji să trăiască fără să fie distruse!?”

Fără a face o pauză, Tomomori s-a întors către Yoshitsune și a făcut o plecăciune.

”...Dacă te-am ofensat, mă închin pentru iertare. Așadar tu ești Lord Yoshitsune. Îți sunt sincer recunoscător că ai acceptat oferta noastră de a ne întâlni. Eu sunt Taira no Tomomori...Mai întâi, să ne așezăm și să vorbim.”

Tomomori se așezase nepăzit în timp ce spusese asta. În timp ce Saburō și Benkei se uitau uimiți, Hiyori sosise cărând o sticlă mare. Era sake pe care Tomomori îl pregătise și îl adusese aici pe cal.

”Oh, ai observat asta? Deci ești singura care înțelege scopul său. Apreciez.”

El luase sticla și o pusese în fața tuturor cu o bufnitură.

”Ce spuneți? Dacă vreți să concurați, atunci făceți-o după placul inimii! Dar nu va fi un concurs de săbii, ci de băut!”

”Huh? F-Frate!”

Noritsune se uita la Tomomori în gol. Tomomori avea un zâmbet neastâmpărat pe chipul său.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (2) 2/2

După ce ieșise asemeni unei furtuni din conac, Benkei se așezase pe un bolovan mare într-o pădure de bambus din spatele clădirii, privind în sus la lună. Acest loc ducea spre munți, și ușoara sa înălțime oferea o priveliște bună asupra împrejurimilor. Deseori Benkei bea sake aici în timp ce privea la lună.

Simțind brusc ceva, el se întorsese, și o văzuse pe Hiyori stând singură, la o mică distanță. Părul ei argintiu strălucea, și pielea ei palidă se remarca în întuneric. Era la fel de frumoasă ca un crin alb în lumina lunii.

”Oh, tu ești, Hiyori...”

Hiyori făcuse o expresie de parcă voia să spună ”În sfârșit m-ai observat”, în timp ce se apropiase de Benkei și se așezase de una singură lângă el. Benkei continua să se uite la lună.

”Cu siguranță este o lună frumoasă...Mă întreb de câte ori voi mai putea vedea o asemenea lună?”

Era un moment rar de sentimentalism de la el. Hiyori îi zâmbise drept răspuns, și se întorsese spre Benkei, spunând cuvintele doar din gură. Benkei îi citise buzele.

”Poftim?...Huh? Nu este în caracterul meu?”

Hiyori dăduse din cap afirmativ.

”Taci! Chiar și eu știu asta!”

”...”

Cu o expresie ușor îngrijorată, și-a înclinat capul să privească la Benkei.

”...Nu este vorba că nu înțeleg. Pentru a deschide o nouă cale, este nevoie să faci ceva nerezonabil.”

Ochii frumoși și inocenți ai lui Hiyori, care păreau destul de pătrunzători încât să fii atras în ei, a scos în mod natural adevăratele sentimente ale lui Benkei.

”Dar, nu pot scăpa de sentimentul că Yoshitsune se îndreaptă acum chiar spre mijlocul unui vârtej masiv. Acum zece ani, când a spus că va renunța la preoție și va părăsi muntele Kurama, și apoi când a decis să părăsească Ōshū și să meargă la Lord Yoritomo în Kamakura, am avut același sentiment. El merge înainte de unul singur și încearcă să aleagă calea periculoasă. Dacă continuă să alerge astfel, atunci într-o zi el o să...o să...La naiba!”

Chipul lui Benkei s-a schimbat, și lacrimi au început să se adune în ochii săi. Și-a întors chipul într-o încercare disperată de a ascunde asta de Hiyori. Hiyori era surprinsă de lacrimile sale, dar și-a pus tandru brațele în jurul brațului său, și ușor și-a așezat capul pe umărul său. Benkei era complet tulburat.

”Hey...! Oi, oprește-te! Este jenant!”

Benkei încercase să-și elibereze brațul, dar Hiyori nu i-a dat drumul. Eventual a renunțat și a lăsat să-i scape un oft lung.

”...Iertare. Presupun că te-am făcut să te îngrijorezi. Este în ordine. Îl voi proteja pe Yoshitsune. Chiar dacă asta mă ucide.”

Hiyori și-a ridicat capul și a început iar să spună cuvintele cu gura.

Nu-vreau-ca-și-tu-să-mori-Ben-kei

Citindu-i buzele, Benkei privise la lună pentru a-și reține lacrimile care se adunau iar în ochii lui.

”Prostuțo...! Chiar crezi că voi muri așa de ușor!?...Cred că îmbătrânesc. Cumva am început să plâng la astfel de lucruri. Este patetic...”

Hiyori dădea din cap cu entuziasm, încă ținându-se de brațul lui.

”Taci din gură și vedeți de treaba ta!...Dar...mulțumesc. Sunt bine acum. Întoarce-te prima la conac, Hiyori. Tocmai ce m-am enervat și am țipat la ei, așa că mă voi întoarce după ce m-am calmat puțin.”

Hiyori privea la Benkei cu o expresie de ușurare, și apoi s-a ridicat energic și a fugit înapoi pe potecă. Purta un zâmbet mândru, de parcă era fericită că i-a anilat suferința lui Benkei. Benkei privea în timp ce ea fugea, încrucișându-i mâinile de parcă voia să se scuture de jena sa. Se așezase cu picioarele încrucișate și strigase dezamăgit.

”Hey, este înfricosător să spionezi oamenii! De ce nu ieși?”

La câțiva metri de unde stătea Benkei, Yoshitsune ieșise ușor dintre bamboo, scărpinându-se în cap jenat.

”Nu spionam sau ceva...Eu doar...Îmi așteptam rândul.”

Yoshitsune zâmbea în timp ce se așezase lângă Benkei.

”Ține, ai uitat asta”, a spus el, înmânându-i lui Benkei cupa și sticluța preferată de sake. Benkei le-a acceptat în liniște.

”Îmi pare rău, pentru că întotdeauna îți fac necazuri, Benkei. Dar vreau să opresc luptele dintre Mononofu și să nu se mai ucidă între ei. Să continuăm să luptăm până una dintre părți este distrusă nu trebuie să fie răspunsul, nu?”

”Mononofu s-a născut să lupte. De aceea avem puteri. Ne face diferiți față de oameni, care doar se pot ruga. Noi trebuie să ne folosim puterile pentru a încheia războaiele.”

”Chiar așa este?”

”Mn?”

”Și cum ar fi dacă chiar existența de Mononofu este cauza tuturor războaielor?”

”...”

”Kage mi-a spus. Că eventual voi înțelege motivul pentru care demonul m-a ales.”

Benkei s-a întors către Yoshitsune surprins.

”M-am tot gândit la asta în tot acest timp. Poate că demonul există pentru a șterge existența fiecărui Mononofu de pe fața pământului...”

”Yoshitsune...”

”Asta cu siguranță ar opri războiul. Dar nu vreau să aleg aceea cale. Nu vreau să devin un demon. Vreau să acționez după propria mea voință, nu a demonului, și să deschid calea în care eu cred.”

”Deși, așa stau lucrurile. Înțeleg. Pentru asta suntem noi aici.”

Benkei și-a umplut cupa de sake până la margine, și apoi a băut totul într-o răsuflare. Yoshitsune a furat sticluța de la el, și apoi i-a reumplut cupa.

”Benkei, este ceva ce am tot vrut să te întreb...Nu am nici o amintire de când eram mic. Dar atât cât îmi amintesc, tu ai fost lângă mine. Dar tu nu ești tatăl meu sau orice altceva, ceea ce este cam ciudat...De ce?”

”As-Asta e...! P-Pentru că am fost rugat!”

”De către cine?”

”...”

”...Probabil că adevărul este că, ai venit să mă ucizi din cauza demonului din mine?”

Benkei și-a scăpat cupa de sake pe care îl bea.

”As...! Asta nu este așa deloc! Ah, nuuuu, sake-ul meu prețios...!!!”

Văzând zbuciumul lui Benkei, Yoshitsune a scuipat propriul său sake râzând. ”Nu, este în regulă. Asta nu mai contează deloc...Mai degrabă, sunt cu adevărat recunoscător că încă ești aici cu mine.”

”La naiba, între tine și Hiyori. Așa am terminat-o cu tâmpeniile astea de sentimentalisme în seara asta!”

Probabil pentru a-și ascunde jena, Benkei a furat înapoi sticluța de la Yoshitsune și a turnat și băut din cupa sa de sake iar și iar. Râzând, Yoshitsune stătea, și privind în sus la la luna ce aproape era plină, vorbise șoptit.

”Benkei, aș vrea să-ți cer ceva.”

”Ce vlei? Nu am bani.”

”Dacă devin iar demon, și nu mă pot schimba înapoi...”

Yoshitsune se întorsese ușor să privească la Benkei.

”Atunci mă vei ucide.”

Rămânând fără cuvinte, Benkei se holba înapoi la Yoshitsune. În lumina lunii, figura lui părea ca dintr-un vis, și din expresia sa, Benkei simțea o voință puternică căruia nu îi te putea opune. Tăcearea se așternuse între ei. În cele din urmă, Benkei se hotărâse și vorbise.

”...Am înțeles. Dacă asta se întâmplă, te voi ucide.”

”...Mulțumesc,” spusese Yoshitsune.

Privise la lună încă o dată și spusese ”Această lună este martora noastră în această seară.”

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (2) 1/2

2.

”Mă opun acestui lucru! Mă opun absolut acestui lucru!

Vocea ascuțită a lui Benkei se auzise în tot conacul lui Yoshitsune.

Yoshitsune, Benkei, Saburō și frații Satō stăteau în cerc în centru cu expresii grave pe chip.

Hiyori stătea la distanță mică, privindu-i anxioasă pe Yoshitsune și ceilalți.

”Calmează-te, Benkei,” spusese Saburō ușor, încă privind la scrisoare.

”Cum naiba pot să mă calmez? Chiar intenționezi cu seriozitate să crezi o scrisoare care nici măcar nu poate fi reală, și să ții negocieri de pace cu Heike!? Dacă este o capcană!?”

În aceea seară, un kamuro vizitase conacul lui Yoshitsune. Kamuro erau servitorii tineri cu părul tăiat scurt, și Taira no Kiyomori îi împrăștiase inițial pe mulți dintre ei în capitală drept spionii săi, pentru a aduna informații. Acest kamuro era unul dintre cei care încă rămăsese în capitală.

Kamuro spusese că venise să livreze o scrisoare pentru Yoshitsune. Expeditorul era ”Dennai Noriyoshi”, dar el însuși nu știa cine era aceea persoană. I s-a spus ”Dacă spui numele ”Dennai”, Yoshitsune va știi” și așa i-a spus soldatului ce stătea de pază.

Soldatul fusese nesigur de ceea ce trebuia să facă, dar tocmai în acel moment, Saburō se întorsese din patrula sa. Întrebase de situație, și când auzise numele de ”Dennai”, a luat grăbit scrisoarea în propriile sale mâini.

Întorcându-se la conac, Saburō înmânase imediat scrisoarea lui Yoshitsune.

Scrisoarea spunea că stăpânul lui Dennai, Taira no Tomomori, dorea să găsească o cale către pace, și astfel ar dori mai întâi să se întâlnească cu Yoshitsune în secret, și chiar a și specificat o dată și un loc pentru întâlnirea secretă.

Saburō era surprins să afle că prietenul său din copilărie, Dennai, servea un asemenea general puternic. Dar din moment ce Tomomori era comandantul tuturor celor din clanul Heike de la moartea lui Kiyomori, și vorbit de bine chiar și printre Genji, părea în mod ciudat liniștit.

”El...Dennai, nu este genul de bărbat care ar acționa în scop propriu. Nu a arătat niciodată vreun interes în bogăție sau faimă. Dacă aceasta este o ofertă de la lordul pe care Dennai a ales să-l urmeze, atunci eu...eu vreau să cred în ea.”

Saburō spusese asta de parcă încerca să-și determine propriile sale sentimente.

”Cum putem pur și simplu să-l credem astfel!? Bine, deci să presupunem de dragul argumentului că Dennai este un personaj bun. Nu este o șansă bună ca el să fi fost păcălit de Tomomori? Heike au fost prinși la înghesuială, nu crezi că ar putea face orice pentru a câștiga, indiferent de cât de laș este acest lucru!? Cu siguranță știu numele lui Yoshitsune de la atacul surpriză de la Ichi-no-Tani. Îl cheamă în mod deliberat pe bărbatul care i-a învins, ar trebui să fii nebun să te gândești că asta nu este o capcană! Nu-i așa!?”

De obicei, sporovăiala spurcată a lui Benkei l-ar fi făcut să fie ușor să-i scapi, dar era clar că gândea repede. Era mai în vârstă decât Yoshitsune și ceilalți, și văzuse destul din răutatea oamenilor și a celor ce erau Mononofu încât să fie sătul de asta. O parte din rolul său era să-i oprească pe Yoshitsune și Saburō atunci când erau naivi.

Ascultând schimbul de vorbe dintre Benkei și Saburō, Tadanobu își deschisese gura ezitând.

”Poate că de aceea...Faptul că Heike se află într-o poziție foarte dureroasă poate fi motivul pentru care vor să sfârșească războiul...Oricum, cred că nu este alt mod de a ști decât dacă facem o încercare să-i întâlnim.

”Da, și dacă te duci să-i întâlnești și te gândești ”Da, este o capcană” atunci va fi mult prea târziu! Ce am face dacă ceva i s-ar întâmpla lui Yoshitsune!?”

”Este de datoria noastră să-l protejăm cu propriile noastre vieți astfel încât nimic nu se poate întâmpla!” spusese Tsugunobu ferm. Tadanobu a continuat, ”Benkei, nu vrei și tu ca acest război să se termine? Dacă războiul continuă, mulți Mononofu vor muri. Și astfel vor fi prinși mulți oameni în el. Deci, nu vrei să-ți folosești viața să oprești războiul, decât să-l continui?”

”...Tch.”

Benkei nu avea un răspuns, așadar continua să se uite la Tadanobu cu o expresie aspră. Fusese un moment de liniște, și atunci, Yoshitsune, care ascultase în liniște, vorbise.

”Înțeleg cum gândește fiecare...Dar adevărul este că m-am hotărât din momentul în care am citit această scrisoare,”

Privea la chipurile tuturor.

”Mă voi duce să-l întâlnesc pe Tomomori. Nu îmi pasă dacă este o capcană.” Spusese el decisiv.

Yoshitsune își amintea ceea ce îi spusese Dennai la lac.

Doar să te plângi despre asta nu va opri războiul.

Asta e ceea ce mi-a spus Dennai atunci.

Dar deja era destul cu Mononofu și oamenii care mureau în bătălie.

Prietenii care se ucideau unul pe celălalt – nu trebuie să se întâmple iar.

Vreau să sfârșesc acest lanț de evenimente pătate cu sânge.

Dacă este ceva ce pot face pentru a îl opri, nu îmi pasă cât de mult pericol trebuie să înfrunt.

Îmi voi da viața.

Brusc și-a amintit zâmbetul captivant al lui Dennai.

”...Și, i-am promis că îl voi vedea din nou...”

Saburō realizase că se referise la Dennai, și zâmbise,

”Da, vreau să port o conversație stupidă cu el ca pe vremuri.”

Chipul lui Benkei arăta un amestec de șoc și furie.

”Absolut ridicol...Faceți ce vreți atunci, nu îmi pasă deloc” scuipase în timp ce se ridicase, și ieșise nervos din cameră. Hiyori era uimită de furia lui Benkei, și părea speriată, de parcă mai avea puțin și plângea. După un moment de ezitare, îl urmase.

Saburō o privise plecând, și îl bătuse ușor pe Yoshitsune pe umăr.

”Nu îți fă griji despre asta, Yoshitsune. Benkei e doar îngrijorat pentru tine.”

Pentru a mai înveseli atmosfera din cameră, Tadanobu glumise ”Așa este! Vorbește și delirează, dar este din cauză că dacă Yoshitsune ar fi vreodată în pericol, el este cel care ar trece de restul pentru a fi primul în rând să-l protejeze.”

Chipurile tuturor s-au relaxat, dar atunci Saburō redevenise imediat serios, și îi spusese lui Yoshitsune ”Dar, ce ai de gând să faci cu Lord Yoritomo? Vei trimite un mesager la Kamakura pentru a-l informa?”

”Nu. Încă sunt pe departe multe lucruri pe care nu le putem prevedea. Mai întâi, ar trebui să determinăm singuri dacă Tmomori chiar dorește sau nu pacea.”

”Înțeleg...Atunci, mă voi asigura că soldatul care a vorbit cu kamuro își va ține gura închisă.”

”Mulțumesc, Saburō.”

Aceste cuvinte au devenit semnalul de a încheia conversația.

Yoshitsune se ridicase să părăsească camera. Soarele deja apusese și era întuneric afară. Tadanobu deschisese gura să întrebe unde se duce, dar Tsugunobu pusese imediat o mână peste gura lui și îi aruncase o privire. Expresia lui Tadanobu spunea că înțelesese, și dăduse din cap.

Saburō zâmbea în timp ce punea scrisoarea deoparte. De la incidentul cu Yoshinaka, se părea că Yoshitsune se pierduse pe sine complet, dar acum lumina începuse în cele din urmă să se reîntoarcă în ochii lui.

În acest caz, atunci tot ce putem face este să mergem împreună pe drumul în care crede Yoshitsune.

Saburō se hotărâse.

MoonSaga~Secretele lui Yoshitsune~ Partea II: Sake la lumina lunii (1)

1.

”Naumaku sanmanda bodanan Enmaya sowaka...

Naumaku sanmanda bodanan Enmaya sowaka...”

(Descântec în stilul Budist ezoteric: ”Omagiu tuturor Buddha. Enma, regele iadului”)

Era o noapte întunecată, fără vreo urmă a lunii.

Din străfundul camerei acoperite cu tatami se auzea un descântec de rău augur. Vocea aparținea lui Masako.

Flacăra unei lampe înalte cu ulei îi ilumina corpul, și o umbră lungă tremura în spatele ei.

Umbra ei arată exact ca un Mononoke...se gândise Kagetoki în secret. Capul său amețise de la mireasma dulce sufocantă a tămâiei pe care Masako o folosea pentru ritual.

”...Stăpână Masako, dacă continui cu asta, vei fi văzută de Lord Yoritomo!”

”Liniște! Îmi vei întrerupe concentrarea!”

Masako continua să descânte. Kagetoki se făcuse mic către intrarea în cameră, și continua să privească afară. Dacă ar fi fost văzuți aici și Yoritomo auzea de asta, ar fi putut deveni subiectul la tot felul de acuzații și viața sa ar fi fost în pericol.

”Rin-pyō-tō-sha-kai-jin-retsu-zai-zen...HAAAH!” (un alt descântec în stilul Budist ezoteric. O posibilă traducere ar fi: ”Fie ca toți cei care conduc luptătorii să fie avangarda mea”)

Masako se oprise din descântat, și camera devenise complet tăcută.

”Stăpână Masako?...Um?”

Se întâmplase când vorbise Kagetoki.

Una dintre umbrele ce se întindeau de-a lungul camerei începuse să se zvârcolească ciudat. Devenise repede plină, și ieșise în afară, către Masako, de parcă se decojea singură de pe perete.

”Aa – Aaaaaaugh!?”

Kagetoki a căzut pe spate, împietrit de spaimă, dar Masako zâmbise fără frică și se ridicase în picioare, netulburată.

”Ai sosit așadar, En! Te-am așteptat!”

Umbra enormă părea de parcă avea să o înghită în orice moment.

CINE EȘTI TU?

”Eu sunt cea care te-a chemat. Cea care te-a invocat în acest loc sunt eu, Masako!”

Masako privea la En cu mândrie pe chipul ei.

...EȘTI ÎNDRĂZNEAȚĂ, FEMEIE...ATUNCI, CARE ESTE SCOPUL TĂU PENTRU MINE?

”Dă-mi din puterea ta. Nu este adevărat că ai fost ucis de Kage, acel Mononoke ce îl bântuia pe Yoshitsune, și ai căzut în străfundurile iadului? Dacă nu te-aș fi invocat eu, atunci tu încă ai fi arzând în infern în acest moment. Arată-ți recunoștința.”

IMPRUDENȚĂ! DOREȘTI SĂ TE IAU SĂ VEZI ACELE FLĂCĂRI CU OCHII TĂI?

Măreața umbră plutea și mai mult înspre Masako.

”Ohoho. Ai fi satisfăcut cu cineva mic ca mine? Nu este altcineva pe care ai vrea să-l iei cu tine acolo? Kage a dispărut odată cu tine. Dar cel pe care au încercat să-l protejeze – Yoshitsune, trăiește. Lasă-mă să-ți domolesc ura. Dă-mi puterea ta!”

CE...? ȘI ÎN SCHIMB?

”...îți voi da toată Japonia.”

În acest moment, Kagetoki deschisese gura să țipe, dar de frică din cauza lui En, și-a acoperit gura cu ambele mâini în grabă. Stătea acolo și privea cu ochii mari.

HM. NU E RĂU...TOTUȘI, NU MAI DEȚIN VECHEA MEA PUTERE.

”Înțeleg. Totuși, cu siguranță ai putea reuși să întri în inima slabă a cuiva, și să îi faci să înnebunească? Vom folosi accea persoană să ne apropiem de Yoshitsune.

ASTA SUNĂ CA UN BUN AMUZAMENT. ȘI EU TREBUIE SĂ-ȚI URMEZ MICUL TĂU SPECTACOL...?

Și în timp ce En vorbea, interiorul camerei începuse să se învârtă. Rafale de vânt băteau în fiecare direcție, și Kagetoki căzuse la podea, acoperindu-și capul cu mâinile. Vântul se oprise, și el își ridicase chipul terifiat.

”...Huh? Unde este En?”

Camera devenise liniștită din nou, de parcă nu se întâmplase nimic, și lampa cu ulei rămăsese aprinsă.

”Hmph, asta cu siguranță a fost obositor.”

Spusese Masako, lăsându-se ușor să alunece pe podea, tremurând.

”Asta a fost ceva splendid, Stăpână Masako! Credeți că a mers bine?”

”Doar En știe pe cine va alege să posede. Totuși, dacă acel monstru îi poate manipula și să se apropie de Yoshitsune, cu siguranță ne va dărui o oportunitate favorabilă.”

”Înțeleg.”

”Kagetoki, grăbește-te și tu spre Kyoto. Trebuie să investighezi circumstanțele actuale ale lui Yoshitsune. Îl voi informa pe Lord Yoritomo de poziția ta. Și voi spune asta din nou, nu interveni direct. Asta doar va aduce furia lordului meu asupra ta. Trebuie să facem în așa fel încât Yoshitsune este cel care îl trădează.”

”Cum doriți!”

Kagetoki părăsise camera repde și în liniște. Cu un chip obosit, lăsase un mare oft să îi scape.

”Ugh...femeia aia este terifiantă...”

”Te pot auzi, Kagetoki! Ai vrea să fii trimis în iad!?”

”Gaah! S-S-Sincerele mele scuze!!!”

Auzind vocea puternică a lui Masako, Kagetoki a sărit speriat și a fugit să-și salveze pielea.