Gackt - info albume 2002 - 2004

2002:          

19 iunie – MOON

                Al treilea album. "MOON" este primul album din seria ”Moon Project”. Aflăm mai târziu că acest album se potrivește în al patrulea capitol al poveștii Moon. Versurile nu au fost incluse în acest album, dar au fost incluse în "Crescent", lansat în 2003. Gackt a inclus o notă, rugând ascultători să simtă pentru ei fără a citi versurile.

-          Noah

-          Lu:na

-          Wasurenai kara

-          Soleil

-          Speed Master

-          Fragrance

-          Death Wish

-          Doomsday

-          Missing

-          Rain

-          ANOTHER WORLD

-          Memories

2003:

2 decembrie – Crescent

                Al patrulea album. "Crescent" a fost al doilea album din seria ”Moon Project”, și asemeni albumului "MOON", face parte din al patrulea capitol al poveștii Moon. Include melodia "オレンジの太陽" (Orenji no taiyou) un duet cu Hyde, care a fost folosit în filmul "MOON CHILD". Câteva melodii de pe "Crescent" au fost interpretate în timpul turneului "DIABOLOS".

-          Dybbuk

-          Mind Forest

-          月の詩 (Tsuki no Uta)

-           君が待っているから (Kimi ga matteiru kara)

-          Solitary

-           星の砂 (Hoshi no suna)

-          Lust for Blood

-          White eyes

-          君が追いかけた夢 (Kimi ga oikaketa yume)

-          Last Song

-          Bird Cage

-           オレンジの太陽 (Orenji no taiyou)

2004:

25 februarie – The Sixth Day ~single collection~

                Al cincilea album. Acesta a fost prima colecție de single-uri, și primul album în conceptul ”GIFT”. Multe dintre melodii au fost reînregistrate și rearanjate pentru această lansare.

-          OASIS

-          鶺鴒～~seki-ray~  (sekirei~seki-ray)

-          Secret Garden

-           君が追いかけた夢  (Kimi ga oikaketa yume)

-           忘れないから  (Wasurenai kara)

-           月の詩 (Tsuki no Uta)

-           Vanilla

-           Mizerable

-          Lu:na

-           Last Song

-           ANOTHER WORLD

-          君のためにできること (Kimi no tame ni dekiru koto)

-           再会~Story~  (Saikai~Story)

26 mai – The Seventh Night ~unplugged~

                Al șaselea album. Este o colecție de melodii acustice, și al doilea album în concept ”GIFT”. Gackt a reînregistrat toate melodiile în diverse aranjamente acustice, de la ritmul ținut cu mâinile în ”Mirror” până la aranjamentul orchestrei la ”U+K”.

-          君のためにできること (Kimi no tame ni dekiru koto)

-           Mind Forest

-           君が待っているから (Kimi ga matteiru kara)

-           星の砂 (Hoshi no suna)

-          この誰もいない部屋で (Kono dare mo inai heya de)

-           U+K

-           Papa Lapped a Pap Lopped

-           Mirror

-           Uncertain Memory

-          君が追いかけた夢 (Kimi ga oikaketa yume)

-           Last Song

Gackt - info albume 1999 - 2001

1999:

12 mai – Mizerable (E.P.)

                Primul album a lui Gackt ca artist solo. Acest CD (catalogat ca E.P. – extended play) nu este un album full length, ci un fel de mini album. Are patru melodii, incluzând melodia ce dă denumirea albumului.

-          Mizerable

-          Story

-          Leeca

-          Lapis~prologue

2000:

26 aprilie – MARS

                Primul album full length. Se deschide cu o melodie, "Ares", care este cântată într-o limbă necunoscută (versurile pentru melodie sunt incluse pe foaia de versuri). Include și două melodii care sunt  scrise în memoria lui Kami, prietenul lui Gackt și membru fondator când a fost el în Malice Mizer - "絵夢~For My Dear~" și "U+K".

-          Ares

-          Asrun Dream

-          絵夢~For My Dear~ (Emu~For My Dear~)

-          U+K

-          Vanilla

-          Freesia op.1

-          Freesia op.2

-          Illness Illusion

-          Mirror

-          Dears

-          OASIS

-          この誰もいない部屋で (Kono dare mo inai heya de)

2001:

25 aprilie –Rebirth

                Al doilea album. Are sunete mai experimentale, mai complexe față de cel de dinainte. Este un amestec între melodii ușoare, emoționale, delicate și grave, toate într-un singur album. Titlul ”Rebirth”, când este pronunțat în japoneză, poate fi citit și ca ”reverse” (întoarcere). În mod similar, melodia de deschidere ”4th” poate fi citit și ca ”force” (forță).

-          4th

-          Secret Garden

-          Maria

-          Uncontrol

-          鶺鴒～~seki-ray~～リバースバージョン (Sekirei~Seki-ray~ versiunea Rebirth)

-          Kalmia

-          さようなら (Sayonara)

-          Marmalade

-          Papa Lapped a pap lopped

-          Seven

-          君のためにできること～リバースバージョン (Kimi no tame ni dekiru koto versiunea Rebirth)

27 iunie – Rebirth (ediție limitată)

                Al doilea album a fost lansat ca ediție limitată. A inclus un pachet în forma inimii lui Gackt (conform website-ului Dears), o geantă de umăr cu poza lui Gackt, și un set de trei poze.

-          4th

-          Secret Garden

-          Maria

-          Uncontrol

-          鶺鴒～~seki-ray~～リバースバージョン (Sekirei~Seki-ray~ versiunea Rebirth)

-          Kalmia

-          さようなら (Sayonara)

-          Marmalade

-          Papa Lapped a pap lopped

-          Seven

-          君のためにできること～リバースバージョン (Kimi no tame ni dekiru koto versiunea Rebirth)

Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 7

はてなき未来像

Hatenaki Miraizou

(O viziune nesfârşită a viitorului)       

Când mă uit în urmă la propria mea viaţă, cred că acea excursie în Madagascar a fost al doilea punct de răsturnare pentru mine.

Madagascar este o ţară foarte săracă. Sunt doar 2-3 procnte din populaţia ţării care-şi pot permite educația. Dar oamenii de acolo te inundă cu zâmbete. Pe atunci, s-a întâmplat să mă gândesc dacă eu pot zâmbi astfel. În acelaşi timp, simţeam puternic propria mea lipsă de putere. Existenţa mea era foarte mică. Şi aşa am simţit că nu puteam fi salvat de oamenii din jurul meu. Acel sentiment nu s-a schimbat nici acum.

Ce e cel mai necesar pentru oameni? Cred că este faptul că oamenii trebuie să se trezească şi să realizeze că schimbarea e inevitabilă. De exemplu, pentru că spunem că Madagascar e o ţară săracă, sunt persoane care vor dona 100.000.000 de yeni cauzei lor. Un sat probabil va trăi bine cu acei bani pentru un an. Dar după un an, condiţiile se întorc la cum erau înainte. Şi astfel, nu are nici un sens să faci asta.

Nimeni ne te face să-ţi duci mâncarea la gură ca să mânânci. Dacă mâncarea e în faţa ta, atunci iei beţele şi mânânci singur. În acelaşi mod operez şi eu.

Eu servesc propriile mele intenţii. Vreau să le vadă și să fie mişcaţi de ele, iar ţelurile mele sunt, pentru oameni, cele mai preţioase şi importante lucruri. Dacă nu e cazul, nimic nu se va schimba.

Vreau ca tu să mă faci să acționez conform intențiilor mele. Vreau ca tu să te schimbi. Nu am de gând să fac pe cineva să se schimbe după propria mea dorință. Deși asta a fost ceva la care m-am gândit de multe ori înainte să merg în Madagascar. Dar plecarea în Madagascar a redefinit-o, și am simțit că lucrurile la care mă gândeam nu erau greșite.

Același lucru poate fi spus și despre concerte. La un concert, îmi transmit sentimentele către toți, și oare de asta ei se îmbulzesc? Nu pot spune că știu. Dar dacă e cazul, acesta nu este să spun că  e ok să stau acolo și să nu fac nimic.

Oricum, să încerc să-mi exprim sentimente e extreme de important. Dacă nu încerc, nu va începe nimic, iar dacă mă opresc, atunci voi înceta să mai exist. Chiar dacă performez la un concert, nu este destul să spun ”Vreau să am un concert.” și ”Vom avea un concert vesel.”. Asta e ceva ce aș face dacă nu aș fi eu însumi. Mă întreb, dacă nu eram eu însumi,  de ce lucruri aș fi fost capabil? Mă gândesc mereu la asta.

Ca să îmi exprim sentimentele, ca să trăiesc ca eu însumi, voi continua până la sfârșit șă fug către toate posibilitățile de a deveni un bărbat capabil să se exprime. Și ca să pot face asta mai departe, voi continua să fac ceea ce am făcut tot timpul. Ca o persoană care se exprimă singură, singurul lucru care e interzis pentru mine este să copii pe cineva.

Când am filmat ”Moon Child”, am inclus alți actori în propria mea lucrare, și cum timpul a trecut, nu mai puteam continua să fiu sceptic cu privință la faptul dacă va merge sau nu.Am avut câțiva muzicieni care au colaborat cu mine, Hyde și Lee Hom, și de asemenea și Tarou-san și Toyokawa Etsushi-san și alți actori care au participat.

Nu exista o linie de separare între cei care erau actori și cei care erau muzicieni. Așa cum am crezut, să exprimi așa ceva înseamnă să poți fi capabil să scapi de stereotipuri și să aduci un sentiment de schimbare, iar în timp ce noi am devent din ce în ce mai expresivi, am început să înțelegem că exista un munte de lucruri pe care trebuia să le studiem.

Am mers prin toată Asia ca să filmăm. Din această cauză, am fost capabil să plasez Asia undeva în interiorul meu. Pentru mine, Asia nu este un loc unde să mă fac cunoscut. Asia este țara mea, locul de unde vin, căminul meu. Întotdeauna mi-am dorit să ajung la un punct unde puteam simții că sunt asiatic.

Prin muzica mea, prin filmul meu, vreau să fac oamenii să devină conștienți de faptul că există o frăție asiatică. Vreau să simt că oamenii nu sunt doar japonezi, chinezi, coreeni, ci există o legătură între ei, ca fiind asiatici. Vreau ca viața mea să aducă oamenii mai aproape de această realizare. Punctul esențial este majoritatea asiaticilor ce au realizat acest lucru împreună.

Sunt mult mai mulți asiatici decât în oricare alt grup din lume, mai mult de 20.000.000.000 de persoane. Dacă noi toți ne-am uni asemeni europenilor, și am avea ”Uniunea Asiatică”, nu ar fi minunat?

Dar chiar dacă țara e formată într-o singură entitate și există doar legături de prietenie, înseamnă nimic dacă oamenii nu simt. Dacă oamenii din acea țară ar vedea pereții dintre ei dărâmați, vor deveni mai apropiați unul de celălalt, să împartă aceleași idei, atunci politicile țării ar avansa, nu? Vreau să se ajungă aici.

Sunt doar un musician. Dar totuși sunt un musician. Asta este posibilitatea pe care o am ca să mă exprim ca persoană.

Chiar și în filme, vreau ca ei să spună, nu ”Făcut în Japonia”, ci ”Făcut în Asia”. Acestea sunt filmele pe care nu le poți face la Hollywood. Nu sunt filme japoneze, nici chinezești, nici taiwaneze. Vreau să fie clar că sunt toate filme asiatice.

Deși ar fi o lume separată de Hollywood, avem atât de multe sentimente în legătură cu lucrurile pe care le facem, și pe care ar trebui să încercăm să le exprimăm. Voi fi atât de fericit dacă circumstanțele mă vor duce la un punct în care nu va trebui să spun ”Sunt japonez.”, ci ”Sunt asiatic.”

Am vorbit despre multe vise, dar ultimul meu vis e….ei bine, dacă îl spun, probabil că vei râde, dar…

Vreau să cumpăr o insulă, și pe ea să construesc un imens parc de amuzament. Toți veți crede că probabil glumesc, dar sunt complet serios. Vreau să construiesc acest parc pe această insulă, și atunci să invit copiii din întreaga lume să se joace.

Chiar dacă va veni un singur copil, va fi în regulă. Vreau ca oamenii să fie conștienți de motivul pentru care îi chem., și de asemenea dacă va avea vreun rezultat în viitor. Asta e ceea ce am crezut întotdeauna.

Chiar dacă chem 1000 de oameni și doar unul singur răspunde, e în regulă. Dacă e acel copil care îmi simte chemarea, atunci, cu propria sa putere, va schimba mediul din jurul lui. Visul meu nu este restricționat la doar a spune lucruri pentru a da speranțe copiilor. Este mult mai concret de atât.

Copilul care se întreabă ”De ce am fost chemați?” și-a deschis posibilitățile către viitor. Vreau să creez acea oportunitate pentru el.

Ca să spun pe de-a dreptul, este doar o intervenție timpurie. Eu sunt o persoană care, de la început, a intervenit mult în viața oamenilor. Nu vreau ca oamenii să trăiască în zadar. Vreau ca oamenii să-și trăiască viețile cât mai mult posibil. Nu vreau ca ei să dea cu piciorul la orice posibilitate pe care o pot avea.

Oare nu cumva ei gândesc așa pentru că viața omului este scurtă?

Sunt multe persoane din jurul meu care au murit. Când mă gândesc la ele, deseori mă întreb ”Nu ar fi dorit să mai facă asta sau asta încă o dată?” Nu poți scăpa de moarte. Dar asta nu înseamnă că poți spune pur și simplu ”Ei bine, nu au murit?”  Cred că sunt multe persoane care simt adevăratul sens al vieții lor în momentul morții lor.

În acel moment, scene din viața lor apar asemeni unei lantern turnante, și pentru prima dată, știu ceea ce înseamnă viața. Și eu am fost așa.

Atunci tu vei spune ”Dacă aș mai fi avut mai mult din asta!” ”Dacă aș fi făcut asta!” ”Dacă aș fi făcut așa!”….și vei muri cu regrete. Asta este o existență foarte tristă.

Dacă vor fi persoane care vor continua să îmi urmeze viața și lucrurile pe care le voi face în viitor, aceste persoane vor spune cu siguranță ”A fost un bărbat interesant.” când voi muri. Cred asta deoarece viața mea a fost plină cu atât de multe problem, dincolo de imaginația oricui. Prin toate acestea, am simțit că pot mișca persoane.

Aceasta este sensul vieții mele.

Eu peste 10 ani, 20 de ani, 30 de ani….Chiar acum, viitorul e prea strălucitor și nu pot vedea.

Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 6

おいつづける“月” への思い

Oitsuzukeru “Tsuki” e no Omoi

(Sentimentele faţă de “luna” ce continui să o urmăresc)

Când lucrez la ceva, întotdeauna folosesc temenul “inspiraţie bruscă”. Întreaga poveste poate fi văzută. Atunci, mă gândesc: ”Cum să exprim această poveste?” Poveştile însuşi sunt întotdeauna cu mine încă de la început. Nu îmi fac griji despre cum să o creez, ci mai degrabă cum să o prezint. “Moon” e o poveste magnifică.

Ştiu că toţi au văzut videoclipul “Another world”, dar în timp ce îl făceam, mă gândeam că ar fi perfect ca avanpremieră a filmului “Moon Child”. De atunci, aveam o intrigă pentru film. Dar, dacă aveam de gând să fac un film din întreaga poveste pe care o văzusem, ar fi durat vreo şase ore. Intriga filmului este o exprimare a unei părţi din povestea “Moon”. Începutul, sfărşitul, şi cuprinsul încă au povestea în ele.

De data aceasta, am să o exprim în sunet, în album, şi în single-uri. Pentru că proiectul tocmai se lansează, este asemeni unei coperţi de carte. După asta, am să o exprim în artă. Un album foto, o expoziţie foto. Apoi, un concert. Asta va fi o trezire tridimensională a poveştii chiar în faţa voastră. Mai mult, este un film, şi apoi o carte.

Am decis să fac întreaga poveste vizibilă prin asamblarea a toate acestor părţi una câte una. Exact ca un puzzle, vreau să împrăştii diferite piese prin mai multe locuri diferite. Oamenii care vor veni să vadă asta vor începe să prindă scăpări din poveste puţin câte puţin şi astfel strâng piesele. În timp ce fac asta, vor obţine un puzzle complet. În această călătorie de căutare vor intra în mijlocul poveştii.

Conceptul „lunii” e ceea ce am ţintit de data aceasta. Încă de la început, de ce crezi că fac asta? Lumea se schimbă încet în perioada informaţiilor. Dar, de multe ori mă gândesc că „informaţia” care inundă perioada modernă, este un plus la toate legăturile, nu-i aşa?

Sunt multe persoane care iau informaţia care este dată. Pentru noi, simpli oameni, ne-au fost dăruite talentele. Sunt două „puteri a creativităţii”. Una din ele este puterea de a crea şi desena imagini, iar cealaltă este puterea de a crea idei originale.

Pentru că aceste două lucruri există, umanitatea progresează, şi noi căutăm pentru sentimentele noastre o putere, şi am fost făcuţi să realizăm asta. Dar ce se întâmplă acum? Este un singur grup ce are toată informaţia. Deşi acesta este lucrul pe care l-am căutat, nu avem experienţa de a găsi acel lucru noi însuşi, dar l-am găsit prin altcineva.

De asta toată imaginaţia a dispărut din lume. De asta nu mai putem crea. Înainte de a se întâmpla asta, erau din ce în ce mai puţini inventatori din generaţia noastră, formând un grup de oameni ce nu au imaginaţie. Să nu fii capabil să te concentrezi la ceva, în final, înseamnă că nu ai puterea de a crea. Poţi folosi ceva ce ţi-a fost dat de altcineva, pentru că nu poţi gândi pentru tine.

Cred că e foarte adevărat.

De a lungul istoriei, oamenii au inventat lucruri din propriile lor gânduri, şi le-au dat o formă tangibilă. Asta s-a întâmplat iar şi iar. Este pentru prima dată când geniul omului nu vine măcar în scenă şi e aruncat. Dacă e doar o chestiune de a frânge înformatiile strânse în piese, atunci în viitor, viteza de procesare a unui calculator ar fi mai mare.

Toţi trăim în astfel de timpuri acum. Într-o perioadă unde existenţele noastre sunt prierdute din scenă, trebuie să trăim. Nu putem opri actele de imaginaţie şi creaţie. Asta e ceea ce cred. Şi asta e ceea ce vreau să comunic pentru toţi.

Sunt puţini oameni printre noi, ce stau pe o scenă într-o arenă, ce sunt numiţi artişti, şi cred că avem o obligaţie. Cu siguranţă este necesar ca noi să le dăm puterea şi pasiunea persoanelor care le vedem, iar asta va deveni un sprijin pentru ei. Sunt lucruri pe care oamenii nu realizează, că noi suntem modele şi cred că existenţa noastră ar trebui să devină un punct de plecare pentru ca ei să devină maturi.

Desigur, nu-i forţăm să facă asta. Dar, prin muzica noastră şi stilurile noastre de viaţă, cred că toţi bărbaţii şi femeile vor creşte, şi vreau să crească astfel. În prezentul concept al „lunii”, sentimentele mele sunt aceleaşi.

Este posibil ca noi să punem lucrurile în faţa noastră, lucruri pe care alţi au decis că nu vor să le facă. Oricine se poate duce la cineva şi să-i spună „O poţi face!” Suntem în acele timpuri în care oamenii au spus că nu au decis încă să facă ceva, ceva pe care noi ar trebui să-l facem. Toţi observă atunci că noi urmărim acel ceva, şi în inimile lor, ei vor pune împreună piesele puzzle-lui. Asta e cel mai important lucru.

Aşa a luat formă acel lucru. A durat ceva timp. Publicarea lucrării mele este relatată la toate acestea. În ultimul rând este întrebarea de ce am făcut o poveste numintă „Moon”.

În japoneză, luna e „tsuki”. Luna e un simbol a existenţei personajelor în această poveste. Am scris despre relaţiile dintre oameni, şi cred că numele celui mai esenţial personaj nu este „soare”. Soarele poate face ca totul din jurul acestei persoane să strălucească puternic. Dar această persoană (soarele) eventual va dispărea. Oamenii nu pot deveni zei.

Chiar dacă există o persoană asemeni soarelui, nu este acel gen de existenţă ca internetul, unde informaţia curge aşa de repede de la un loc la altul? În jurul acestei persoane care este ca soarele, oamenii ar trebui să fie capabili să vadă totul, şi să nu poată gândi pentru ei. Ei vor putea doar să se hrănească cu informaţie şi nimic altceva. Astfel de relaţii între oameni nu sunt bune.

De exemplu, am să încerc să mă gândesc la mine. Au fost persoane care m-au ghidat în trecut. Datorită lor, sunt ceea ce sunt azi. Pentru mine, acei oameni sunt, fără îndoială, o „lună”. Nu vreau să spun că luminez totul în jurul meu aşa cum face soarele. Ci, luminez oriunde mă uit. Desigur, nu ştiam ce e în faţa mea pe atunci, dar puţin câte puţin, mi s-a arătat calea către locurile întunecate în care ar trebui să merg.

Pentru mine, asta e cel mai bun indicator.

Nu sunt oamenii, care sunt „Luni”, oamenii care ghidează alţi oamenii pe calea pe care ei ar trebui să o urmeze? Nu este cel mai important lucru într-o relaţie între oameni? În povestea lunii, sunt multe persoane care nu ştiu semnificaţia propriei existențe. Apar oameni care le luminează calea, şi ei găsesc atunci drumul pe care ar trebui să avanseze.

E posibil ca acel drum să ducă la căderea lor, dar chiar dacă e drumul spre distrugere, ei încă trăiesc, puţin câte puţin cu puterea lor. Nu sunt înviaţi de cineva, dar cu propiile picioare, se ridică în timp ce simt viaţă în ei și se luptă să trăiască. Cred că aşa ar trebui să trăiască toate fiinţele umane.

Vreau ca fiecare să-şi dorească să fie ca luna şi lumina lunii în propria viaţă. Luna nu străluceşte doar în timpul nopţii. Noaptea, dacă nu creezi ceva şi porneşti la drum, nu îţi poate fi arătată calea. E pentru că nu vezi nimic în jurul tău, şi îţi este frică să-ţi se arate ce e înaintea ta. Dacă te opreşti, devine zona ta sigură.

Chiar şi aşa, actul de a face un pas înainte cere o cantitate nebunească de curaj. Dar, dacă vrei să pleci din acest întuneric atât de mult, e posibil ca picioarele tale să facă pasul spre drumul luminat de lună. Pe scurt, cel care avansează în final eşti tu. Eşti tu!

În persoanele care vin la concertele mele şi ascultă muzica mea, este în regulă dacă măcar o singură persoană înţelege asta. Am să fiu fericit dacă acea persoană începe să progreseze cu propriul său curaj.

Eu sunt luna. Luminez vag drumul, şi singurul lucru pe care-l pot face este să-ţi-l indic. Dar când veţi face primul pas, în linişte şi gentil, vă voi veghea.

Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 5

喧嘩の重要性

Kenka no Juuyousei

(Importanţa luptelor)

Întotdeauna conving persoanele care intră în familia mea sau în staff, să-şi pună mănuşile şi să avem un meci. Studio-ul formează un cerc de antrenament. Pentru că întotdeauna purtăm cască şi echipament de protecţie, răni exterioare nu vor fi lăsate, dar ambele persoane care lovesc şi sunt lovite se simt bine în general.

E îngrozitor. Dacă te-ai implicat într-o luptă sau te-ai antrenat în artele marţiale, e îngrozitor. Cred că luptele sunt importante. O “luptă” e ceva în care intenţiile tale se lovesc pripit de intenţiile celeilalte persoane. Cred că tinerii ar trebui să aibă precis cel puţin unul sau două argumente care se transform în lupte. Adolescenţii în special ar trebui să le aibă.

Dacă ai o luptă în care vă daţi pumni unul altuia, vor fi alţi oameni care au fost într-o luptă, dar nu ştiu măsura, şi vor crede că eşti pe cale să-ţi ucizi prietenul. Din cauza acestui neechilibru, că oamenii care par duri pot fi uşor înfrânţi, şi cei ce nu par puternici sunt greu de înfrânt, sunt chiar cazuri în care cineva a murit. Cred că lupta fără să ştii asta este un lucru foarte îngrozitor. Tatăl meu m-a învăţat cum să lupt. Am fost învăţat că datorită faptului că oamenii mor, eu nu puteam face asta şi de la o vârstă fragendă, mi s-a arătat să lovesc în afara zonelor vitale. “Dacă loveşti aici, persoana va muri.” “Dacă loveşti acolo, persoana va muri.” “Dacă loveşti dincolo, persoana va muri.” Când am venit acasă plângând după o luptă, el mi-ar fi spus iar şi iar “Dacă ai de gând să plângi, atunci nu te mai lupta.” El m-a învăţat:“Te lupţi ca să câştigi.”

Când eram tânăr, începusem să mă bat când mă jucam. Mă jucam pro-wrestling cu fratele şi sora mea, cu prietenii mei, iar de multe ori luptele deveneau serioase înainte de a şti. Prima dată când am lovit pe cineva serios a fost când aveam 10 ani. Oponentul meu avea 12. Era cu o clasă mai mare decât mine.

“Eşti aşa de deştept…”, mi-a spus, apoi m-a împins şi m-a lovit.

De atunci, am început să mă bat mult. Pentru că eram obraznic în acele zile, când dădeam de necaz, loveam persoana. Să mă bat a devenit o rutină, ceva ce făceam zilnic. Când eram în gimnaziu, mă luam la bătaie cu persoane de la alte şcoli, să confirm cine era cel mai puternic. De obicei erau persoanele din acelaşi an cu mine, băieţii “cool”. Nu eram sigur dacă ei vroiau să-şi testeze propria lor putere împotriva mea, sau dacă erau prea înceţi pentru a asimila, dar aveam doar 16 ani atunci, şi lupta a devenit un hobby pentru mine.

M-am luptat poate pentru alt motiv decât majoritatea care o făceau. Când simţeam durere, eram cu adevărat viu. De asta niciodată nu am lovit primul. Era felul meu de a lupta, să-mi las oponentul să dea prima lovitură, primul pumn, să înceapă lupta. În mod normal, lupta nu era o parte din mine. Nu îmi plăcea să mă rănesc. Oamenii cu care mă luptam nu înţelegeau lupta ca ceva ce-i face să se simtă vii. Erau oameni care se vedeau mai puternici decât mine. Asta a fost regula pe care am făcut-o în interiorul meu.

Luptam doar fizic. Când intenţiile mele se ciocneau cu ale altuia, dacă era fizic, aveam o luptă cu pumnii. Dar, lucrul de care îmi era frică cel mai mult era să fiu încolţit de cineva într-o discuţie. De exemplu, intimidarea.

Cicatricele de la o luptă violentă se vor vindeca. Dar cicatricele din inimă ce sunt într-o luptă emoţională, vor continua să rămână, într-un grămadă mare. Din acest motiv, prefer mai mult luptele cu pumni. Nu contează dacă pierzi sau câştigi, amândoi veţi avea cicatrici, şi deşi te simţi umilit dacă pierzi, după asta amândoi puteţi vorbi. Vă puteţi spune unul altuia “Eu am greşit.” Într-un final, mă întreb dacă luptele violente sunt ceva ce ne fac să fim capabili să ne cerem iertare când acel singur cuvânt “Warukatta” (“Am greşit.”) este greu de spus în alte momente. Amândoi vă “stingeţi luminile” unul altuia cu pumni, şi apoi confirmi că atât tu cât şi partenerul tău sunteţi stupizi, spui “Am greşit.” – “Nu, eu am greşit.” şi poate că e o oportunitate pentru tine să exersezi să spui asta.

Dar, intimidarea e diferită. Intimidarea este de dragul de a încolţi oamenii. Esta ca să zdrobeşti pe cineva complet. Cred că oamenii care spun că lupta este necondiţionat rea, nu înţeleg. Este o luptă în care tu şi oponentul tău o aveţi pentru a vă înţelege unul pe celălalt, sau e o luptă în care oponentul tău îşi bate joc de tine? Este o diferenţă enormă între cele două.

Desigur, este posibil să fie adevărat ceva ce spun ei, că violenţa nu e necesară. Dar, cred că asta e ceva spus de persoanele care au avut experienţa luptei şi au devenit adulţi. Este diferit când oamenii, în ciuda faptului că nu au avut niciodată o luptă, să spună pur şi simplu “Lupta nu este bună. Luptele cu pumnul sunt nesemnificative.”

În mijlocul fricii, sunt sentimente de reţinere cu care noi ne croim calea prin acea frică, şi de asemenea sentimente ce caută libertatea. În apărarea acelei mici părţi de teritoriu şi a micii cantităţi de libertate pe care o înfrunţi cu toată puterea ta, dacă spui lucruri că “E ceva nesemnificativ.” şi “Nu contează ceea ce fac.”, dacă experimentezi şi simţi, după care să simţi că să lupţi nu are nici un sens, eşti doar stupid.

Dar, acei cărora nu ai ce să le faci sunt oamenii care aud de la alţi “Asta nu e bun.” şi “Asta e bun.” şi iau decizii bazate pe asta. Sunt foarte prudent în legătură cu acest gen de persoane. Şi atunci ce? Mă gândesc….Persoane care nu pot lupta, persoane care nu au luptat niciodată….

Am pierdut o singură luptă.

Era un tip grozav. S-a întâmplat să ne jucăm de-a pro wrestling-ul când brusc a început să fie serios. Nu m-an gândit că aş putea pierde. Se spunea că era cel mai puternic din şcoală, dar nu credeam că ar fi aşa de puternic. A fost pentru prima dată când am înţeles ce însemna să nu poţi fi capabil să-ţi mişti mâinile sau picioarele. Pentru că ne-am putut opri în mijlocul luptei, mi-am spus că nu a fost una corectă. De atunci, am început să mă antrenez în secret. Ca să-l bat pe el. Umilirea mea nu a dispărut. Dar, pentru că era un tip bun, nu a mai fost vreun motiv să mă lupt cu el după asta. El nu a venit niciodată să-mi spună “Vino, luptă-te cu mine.”

M-am antrenat cu gândul că dacă aceea zi ar fi venit, aş fi fost pregătit, dar înainte de a se întâmpla asta, am avut şansa să fim parteneri la dojo, la karate. De atunci, am început să cred că e un geniu. Un geniu al luptelor. Era mai mic ca mine şi slab. Dar puterea lui de exprisivitate a fost complet diferită. Atacul lui era mult mai altfel decât mi-am imaginat eu vreodată, şi nici măcar nu îl pot descrie. Nu era doar o oglindire a mea, nici măcar nu pot descrie capcanele care le punea. Puterea lui de judecată era foarte mare. Eram la niveluri complet diferite.

Asta a fost cea mai grozavă lecţie pe care am avut-o în viaţa mea. Nu vei câştiga pur şi simplu doar pentru că eşti puternic. Este modul tău de gândire despre orice. Nu am putut să înfrâng modul său de gândire.

Mă întreb ce face acum. Chiar şi acum, mă mai gândesc la asta. Mi-ar plăcea să mă mai lupt cu el încă o dată.

Secţiunea V 創造 ( Creativitate ) – Capitolul 4

ナイフとサバイバルゲーム

Naifu to Sabaibaru Geemu

(Cuţite şi un joc de supraveţuire)

De când eram mic, aveam un hobby de a strica lucrurile.

În grădiniţă, luam instrumentele din magazia părinţilor oricând vroiam şi demontam lucrurile. Televizorul, radio-ul, casetofonul. Toate lucrurile electrice. Biciclete, maşini... Le demontam complet. Vroiam să ştiu cum sunt făcute.

După ce le demontam, le îmbinam înapoi. Să mă conving că funcţionează după, era distractiv. Când am devenit mai bun, demontam şi îmbinam lucrurile iar şi iar. Făcând asta de multe ori, chiar şi acum când îmi iau părţi noi sau accesorii, le încerc şi le testez. Când demontam diverse lucruri, mă gândeam „De ce partea asta sau cealaltă e necesară?” Iubesc să fac astfel de lucruri.

Un lucru la care am eşuat să-l demontez a fost Playstation-ul meu. Primul s-a stricat, aşa că am cumpărat un al doilea. Şi al doilea s-a stricat. Am cumpărat un al treilea. Dar, încă aveam piesele de la primele două. M-am gândit „Nu pot face ceva cu astea?” Aşa că l-am demontat pe al treilea, dar cele trei erau complet diferite în interior. „Ah.....de asta timpul de răspundere la Playstation-urile astea e aşa de încet...” am realizat.

Aşa că, gândindu-mă că toate piesele erau încă bune, le-am îmbinat pe toate. Aveam de gând să fac un SUPER PLAYSTATION!!! Le-am asamblat în mai multe moduri, dar tot stricat era. Atunci am renunţat a mai cumpăra Playstation-uri.

Când aveam 9 sau 10 ani, hobby-ul meu era să scriu programe pentru calculatoare. Calculatoarele abia apărusereă, şi folosind limbajul lor, am scris un program. Îmi amintesc că am avut un 6001 Mac II, un 8001 Mac II, şi apoi un 9801 FR...

Deşi am scris un program foarte grozav, nu am făcut prea multe cu el. Dischetele nu erau încă inventate. Aşa că toate programele erau salvate pe o casetă de 30 cm, dreptunghiulară, care făcea „puii pirororo ppi” când salvai ceva.

Ce era mai grav şi cu adevărat iritant era că chiar dacă petreceam 3 ore lucrând la el şi salvându-l, îmi lua 50-60 de minute pe casetă. Dacă eram în mijlocul salvării şi caseta era avariată, repornind programul, caseta ar fi făcut „puii pirororo ppi” şi atunci apărea ”EROARE!”. S-a întâmplat de mai multe ori şi eu ţipam „Nu e o eroare!”

M-am pierdut interesul din cauza asta. Am scris programe care dădeau răspunsul la o formulă, dar eu puteam calcula răspunsurile mai repede singur. Am început să mă gândesc „Câştig ceva dacă scriu programele astea?” Din cauză că era o perioadă când posibilităţile unui calculator erau foarte limitate, cred că m-am dedicat acelui hobby prea repede.

Când aveam cam 12 ani, lucrul asta era analogic. De exemplu, construcţia unui pian. Am demontat un pian pe care-l aveam acasă să văd ce puteam face cu el. Pentru că pianul era înalt, ca să-l asamblez înapoi, am scris pe foi poziţia pieselor şi am încercat de mai multe ori. Nu am putut să pun clapele înapoi, aşa că m-am întrebat ce ar trebui să fac. Atunci am început să demontez pianul de la şcoală. Pianinele sunt neaşteptat de uşor de demontat.

O demontam în camera de muzică după ore, şi de multe ori un profesor mă vedea. „Ce faci?” mă întrebau, iar eu le răspundeam „Îl repar. Acest ciocan nu este bun.” Profesorul nu îmi răspundea înapoi. Pentru că ştiau că eram bun la muzică, nu se gândeau că aş minte.

De atunci, am crescut obişnuindu-mă să demontez lucrurile, dar nu numai asta, ci să fiu şi capabil să le asamblez înapoi. Cele mai dificile lucruri de asamblat sunt cele electronice. Playstation-ul a fost aşa, şi am înţeles advertismentul scris care spunea „Dacă deschizi carcasa, garanţia devine invalidă.” Oricum, am deschis-o. Atunci singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-l demontez.

Următorul lucru de care am devenit fanatic au fost cuţitele. Să colecţionez cuţite. A fost o oportunitate pentru mine să am un cuţit dacă eram vreodată atacat de cineva care avea un cuţit. Când aveam 16 ani, am fost înjunghiat în picior cu o lamă lungă de 20 cm. De asemenea, am fost şi tăiat deasupra pleoapei. De atunci am avut întotdeauna un cuţit cu mine când ieşeam, ca Rambo.

Urăsc să folosesc cuţite în certuri. Oamenii care scot cuţite în timpul certurilor de obicei ajung să le folosească. E necinstit de la început. De aceea vreau să spun „Nu te implica în astfel de lupte!” Dacă începi o luptă, neglijezi lucrurile, şi pe lângă asta mai scoţi şi un cuţit? Cred de asemenea că persoana care scoate un cuţit va avea regrete mari. De fapt, asta se întâmplă.

Oamenii care scot propriul cuțit, speră să mă facă să-mi scot şi eu cuţitul, aşa că ei ţipă „Ora!” şi multe alte lucruri în timp ce îşi arată cuţitul. Încet duc mâna la piept, şi în timp ce strig „Ai grijă!”, îl scot. Cuţitul meu de 25 cm. Inamicul meu e şocat că mi-am scos într-adevăr cuţitul. Atunci îl pun pe un raft, în timp ce spun sever „Asta a fost necinstit.” sau „Eşti un laş.” „Dacă înjunghii pe cineva cu ăla, îl poţi ucide.”

Este cuţitul tău, dar dacă înjunghii pe cineva, nu va muri? Limitând aceste genuri de oameni, vor fugi şi se vor ascunde în timp ce te vor blestema. E patetic.

Totuşi, cuţitele sunt misterioase. În timp ce ai unul, vei merge ca şi cum ai fi deranjat de ceva. Înainte de toate, cuţitul este doar un instrument pe care-l foloseşti ca să înjunghii pe cineva, dar cuţitele sunt lucruri cu un înţeles mult mai profund, şi a fost un timp în care m-am săturat de şarmul lor.

Am colecţionat doar cuţite scurte, dar când eram adolescent, aveam cam 150. Continui hobby-ul acesta şi astăzi. Odată m-am gândit că sunt periculoase şi am scăpat de ele, dar am început din nou acum 5-6 ani. În general, îmi plac cuţitele mici. Îmi place mult să cioplesc în lemn cu ele. Este mai semnificativ să ciopleşti o bucată solidă de lemn cu un cuţit decât să o ciopleşti cu o daltă. Am cioplit o pasăre mare înainte. Recent, am primit un cuţit de la un jucător din echipa K-1.

Dacă spun „Nu este nici un motiv să am un cuţit.” ar deveni neînsemnat. Sunt multe lucruri de discutat despre cuţite. „O persoană care întotdeauna înjunghie pe cineva va fi înjunghiat de alţi. Aşadar, dacă ai un cuţit cu tine, cu siguranţă vei întâlni alte persoane care poartă un cuţit cu ei.” Asta e ceea ce cred.

Când am crezut că nu mă puteam apăra cum trebuie, purtam un cuţit. Deşi eram o persoană foarte mică şi aveam cuţitul cu mine, am fost totuşi înjunghiat. Dacă aş fi fost în locul greşit, aş fi murit. Mă întreb de ce am fost înjunghiat, dar când purtam un cuţit....a fost aşa cum am crezut. Că tot vorbeam despre asta, nu mai port cuţit aşa de mult. Le am expuse pe toate acasă.

Acum, ceva ce e amuzant de făcut e jocul de supraveţuire. Când jocul începe, sunt mai mult de 100 de persoane. Este 50 versus 50. Când ai 100 de oameni împreună, nu e nimic de făcut decât să joci. Şi nu vei câştiga sau pierde. Nu contează dacă eşti bărbat sau femeie. Este chiar minunat. În interiorul muntelui, ai 15 minute, apoi 20-30 minute pauză, şi iar 15 minute. Jocul avansează astfel. Când e gata, facem grătar. Anul acesta, am vrut să fac grătar cu 100 de persoane, dar nu se întâmplă niciodată. A fost foarte ciudat. Să strângi o mână de oameni diferiţi împreună, a fost foarte interesant. În acelaşi timp, mă gândesc la multe lucruri. De fapt, încerc să strâng persoane cărora le place războiul şi gloanţele, dar asta este foarte dăunător. Pentru că e un joc, cu cât jucăm mai mult, cu atât mai bine ne simţim, dar înţelegem că adevăratul război este nesemnificativ.

Moartea este un lucru oribil. E gata într-un fragment de secundă. De asemenea, sunt multe exemple de oameni ce sunt ucişi de foc prietenos. Bilele din joc sunt gloanţe de 6mm BB. Deşi sunt din plastic, doare şi lasă urme. Întâlnind o mică trupă de 8 oameni, luptăm cu strategii militare. Dar, chiar dacă câştigi cu aceste strategii, nimeni nu e mort. Jumătate din ei sunt morţi.

E doar o joacă. Când mă gândesc că oamenii din această ţară pot fi ucişi în acest mod, nu pot să accept asta. Cred că o ţară nu îşi poate găsi adevăratul scop dacă nu e în război.