Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) - Capitolul 3

車とじょうせいの相関関係

Kuruma to Jousei no Soukan Kankei

(Corelarea între femei şi maşini)

Următoarele sunt maşinile. Dacă ar fi să descrii într-un singur cuvânt maşina pe care o conduc acum, ar fi ’’navă spaţială’’.

Prima dată când Hyde ( L’Arc~en~Ciel ) a urcat în maşina mea, primul lucru pe care l-a spus a fost ’’Ce e asta?’’. I-am spus ’’O maşină’’ şi el a spus ’’Gacchan, eşti un extraterestru.’’

Cu siguranţă nu poţi găsi o altă maşină ca asta în altă parte. Dacă iei în considerare sentimentele mele despre ea serios, chiar cred că va zbura.

Deşi este o navă spaţială, interiorul nu este metalic, dar mai degrabă are un sentiment ’’Hermes’’. Nu e grozavă, este ’’Hermes’’. Cred că interiorul e cu zece ani înainte. La urma urmei, îl schimb la fiecare opt luni sau aşa ceva. Pentru mine, maşina mea este un birou mişcător – nu, un spaţiu de trăit mişcător. Am fost foarte meticulos când l-am ales.

Vorbind despre modelele de maşină, aceşti ani care au trecut am condus o maşină americană. Este a patra sau a cincea maşină dintre cele care le am. Este roşie. Am avut una albă şi una albastră, dar culoarea mea de bază este roşu.

Dacă mă întrebi de ce o maşină americană, aş spune că doar cei ce sunt proaspeţi bogaţi îşi etalează banii, cumpără Mercedes Benz şi Ferrari, ce te fac să arăţi ca o personalitate faimoasă care a fost vândută.

Iniţial, Ferrari a fost maşina mea preferată. Dar, dacă oamenii de succes au afaceri ce vând bine, au o tendinţă de a cumpăra Ferrari. Aşa că, am început să le urăsc.

Un Ferrari este foarte greu de călătorit în ea – este dificil să o conduci. Aşa că într-un grup de persoane care au vânzări şi au cumpărat un Ferrari, sunt şi persoane ce conduc oribil. Când am venit în Tokyo, am simţit asta. Aşa că, toate persoanele care conduceau un Ferrari au început să nu mai pară grozavi. Pentru persoanele care iubesc cu adevărat maşinile Ferrari, este de neiertat.

Cu toate acestea, luând toate lucrurile în considerare, am simţit în inima mea că o maşină americană mi s-ar potrivi. Nu o maşină germană, nu o maşină italiană, ci o maşină americană.

Simt că, la mine, standardele de alegere a unei maşini şi standardele de alegere a unei fete sunt foarte similare. Felul de maşină pe care o plac şi felul de fată pe care o plac sunt foarte apropiate, cred.  Interesante, îndrăzneţe şi elegante, dar sexy cu un corp minunat. O astfel de fată. Uneori, când sunt trist, nu vreau să vorbesc cu ea. Dar, dacă mă simt bine, vreau să-i întorc sentimentele mele. Acesta este sentimentul pe care maşinile americane îl au.

Maşinile japoneze nu sunt distractive, Sunt întotdeauna fete cuminţi.

Fetele nu stau în maşina mea pe locul pasagerului prea des. Pot spune că maşina mea emite sentimente feminine, ca să spun aşa. Dacă am o fată în maşină, simt că maşina mea intră într-o stare proastă. Probabil pentru că e o maşină schimbătoare, are parte de mai mulţi bărbaţi decât fete pe locul pasagerului.

În maşină, este un farmec pe care îl caut. Ca să mă exprim în alte cuvinte, maşina este foarte importantă pentru mine. În cele din urmă, majoritatea fetelor nu înţeleg asta. Aşa că nu vreau să le am alături de mine când conduc. Când îmi văd maşina, îmi spun pur şi simplu ’’Oh, ce drăguţ!’’.

’’Spun aşa de uşor că e draguţă.’’ mă gândesc în sinea mea.

Mi-aş dori să nu îmi trateze maşina într-un mod așa de neglijent.

Şi de obicei izbesc portiera cu zgomot! Dacă fac asta, jur în inima mea ’’Nu se mai urcă în maşina mea vreodată!’’.

Vreau ca ele să-mi trateze maşina ca şi cum ar fi importantă. Este foarte importantă pentru mine. Când o închid calm cu un click , întotdeauna primeşte un mulţumesc de la mine.

Tatălui meu i-au plăcut maşinile de mare clasă de asemenea. Când eram copil, dacă izbeam portiera, mă punea să o închid iar şi iar. Din cauza acestei influienţe, sunt sensibil la cum închid persoanele portiera. Îmi dau seama ce personalitate are o persoană după cum închide portiera.

De exemplu, să spunem că conduc o fată acasă, în maşina mea.

Fata închide încet portiera cu un click. Când coboară din maşină, spune ceva, în afara maşinii. Deschid fereastra, şi spune ’’Ai grijă’’ şi zâmbind îmi face cu mâna. În timp ce mă gândesc ’’Wow, e minunată.’’ pornesc maşina şi plec. Fac o întoarcere în U şi încerc să mă întorc înapoi, în faţa casei ei, şi ea încă îmi face cu mâna.

’’Vreau să o conduc din nou acasă.’’ mă gândesc sincer.

Dar sunt surprinzător de puţine fete ca ea. Fetele obişnuite coboară, ’’Pa, ai grijă, mulţumesc!’’ şi în momentul în care îşi iau la revedere din maşină, trântesc uşa puternic şi apoi brusc pleacă. În timp ce ea prinde mânerul uşii, aceste cuvinte întunecate îmi umple mintea ’’Am să o distrug!’’

Deşi este posibil să nu ştie nimic despre maşini şi condus, dacă o fată nu ştie cum să-şi pună centura de siguranţă, şi continuă să tragă de ea zgomotos, deși pare foarte simplu. Au fost şi fete pe care le-am luat şi care nu aveau nici o idee unde să-și fixeze centura de siguranţă.

Deşi este în regulă să mă întrebe, nu o fac. Au fost şi fete care au luat centura de siguranţă de pe locul lor şi au fixat-o pe locul meu, pe locul şoferului.

Ce mă enervează cel mai mult sunt fetele care se apleacă în faţă în dreapta locului pasagerului şi privesc pe geamul din dreapta când iau o curbă. Chiar nu înţeleg de ce fac un astfel de lucru nenecesar, dar îl fac de multe ori.

’’Capul tău e în calea mea. Nu te mai uita!’’ vreau să strig neţinând seama de mine. Asta mă enervează la culme. Nu ai încredere în mine? Simt că vreau să spun asta.

Cu un pasager în maşină, un parteneriat este necesar. Nu simt că doar o conduc pe acea persoană undeva, ci mai degrabă amândoi conducem împreună. Să ai încredere în condusul meu şi să nu fii un obstacol sunt principiile fundamentale. Ca să conduci de pe locul pasagerului, trebuie să fii pregătit să o faci.

Dacă iau o fată cu mine în maşină, întotdeauna văd o parte a ei care nu îmi place. Din moment ce e aşa, rar iau fete în timp ce conduc.

Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) - Capitolul 2

オニキスの神秘

Onyx no Shinpi

(Misterul onyx-ului)

Astăzi, am să vorbesc despre modă.

Nu urmez cu adevărat moda. Ştiu în interiorul meu exact ce fel de haine vreau să port şi ce nu vreau să port. Aşa am început să port haine după moda occidentală.

Când aveam cinci sau şase ani, pijamalele pe care mă punea mama să le port erau cumva de sus până jos, ca şi fustele. Erau, ca să spun aşa, neglijeuri.

Fratele meu mai mic a purtat aceleaşi lucruri. Amândoi am avut un set. Erau un amestec de roșu şi roz. Mă gândeam că sunt cam ciudate, şi atât eu cât şi fratele meu, la aceea vârstă, arătam ca nişte fetiţe mici.

Faţa fratelui meu era mult mai definită decât a mea şi ochii lui erau mari şi rotunzi; chiar era un băiat drăguţ. Dar oricum, mă întrebam de ce mama mea ar face băieţii să poarte haine care semănau cu fustele.

’’Pentru că e drăguţ.’’ spunea mama mea, zâmbind bucuroasă, şi când eram la acea vârstă, nu îi păsa dacă eram băieţi sau fete.

Oricum, nu era bine. De exemplu, când intram într-un magazin, vânzătorul spunea ’’Sprâncenele tale sunt aşa de dese, te fac să arăţi ca un băiat, ar trebui să le smulgi.’’ sau ’’Pentru că eşti aşa de punk, ar trebui să te tunzi.’’ şi ne făcea să facem aceste lucruri. Era ceva ce uram.

Din această cauză, oricând mama mergea să cumpere haine, mergeam şi eu cu ea şi îmi alegeam eu. Îi spuneam exact ce îmi plăcea şi ce nu, şi nu aveam încredere în mama mea să aleagă ea în locul meu. În gimnaziu şi în liceu, am avut unifrome, toate caracteristici ale unei şcoli particulare.

Partea de sus era fie lungă, fie medie, fie scurtă, sau chiar foarte scurtă. Cele foarte scurte aveau doar doi nasturi. Scandalagii din clasa mea combinau părţile scurte cu cele lungi a uniformei şi schimbau lungimea când vroiau.

Am avut de asemenea şi un număr destul de mare de perechi de pantaloni. Erau atât de multe că era aproape ridicol. Bonsuri, Bontan, Banana, Dokan...

Pantalonii ’’Dokan’’ erau mari de sus până jos. Talia era de 120 cm, şi tivul era de 100 cm. Dacă îţi puneai mâinele în buzunare, şi trăgeai de ele, talia se mărea cam cu 2 metri. Nu era pentru că noi modificam pantalonii, aşa erau vânduţi.

Mai erau şi uniformele pe care noi le-am primit de la senpai. Erau multe semnificaţii şi sentimente ataşate de ele. Desigur, nici una din ele nu era nouă, dar pentru că ne-a plăcut într-adevăr de acel senpai care ni le-a dat, când le-am primit, am fost atât de fericiţi; şi nu le-am distrus purtându-le, ci ne-am decorat camerele noastre cu ele in loc.

Haine pentru delicvenţi. În acelaşi timp, era şi o semnificaţie pentru anumite haine. Acum este diferit. Pot purta orice vreau eu. Ca să fiu sincer, chiar contează ce haine doreşte cineva să poarte? ’’Am să port hainele care mi se potrivesc...’’ asta e ceea ce ar trebui să spună oamenii. Încă de la început, lucrul care să-l ţii minte e să porţi ceva ce arată bine.

De exemplu, dacă porţi haine largi, nu vei realiza că formele corpului tău se schimbă. Aşa că nu minţi cu mărimea taliei tale.

Deşi mărimea taliei mele e de 70-71 cm, port pantaloni de mărimea 72-73 cm. Dacă slăbesc, atunci nu aş putea purta aceşti pantaloni. Dacă încep să mânânc prea mult, mi-ar fi strâmţi. Nu mai este loc cu siguranţă să fac asta. Cămăşile care le port sunt de asemenea sensibile dacă formele corpului meu se schimbă.

Limitele acestei slujbe sunt când formele corpului tău se înrăutăţesc, purtând haine ce nu se potrivesc, şi te fac să nu arăţi aşa cum ar trebui. În acest caz, stiliştii pot fi învinovăţiţi pentru că nu iau în considerare oamenii care slăbesc sau care se iau în greutate. Din această cauză, oamenii devin obsedaţi de forma lor fizică.

Ochelarii de soare sunt deja parte din corpul meu. Ochii mei sunt ciudat de slabi la lumină. Când nivelul de lumină este mare, totul devine alb şi nu mai văd nimic. Ca să-mi protejez ochii, încerc să port ochelari de soare. Am peste o sută de perechi, dar cel mai important lucru e să port ceea ce se potriveşte cu starea mea. Dacă trebuie să-i port pentru o perioadă mai îndelungată, aleg o pereche ce nu mă oboseşte.

Până acum din accesoriile ce le am, cele mai multe mi-au fost dăruite. Dimpotrivă, toate acesoriile pe care le-am cumpărat eu, le-am dat.

În mod general, nu îmi plac lucrurile cu pietre. Nu port diamante sau alte lucruri asemănătoare. Este putere în pietre, şi înţeleg efectul pietrelor asupra corpului. Îţi schimbă condiţia fizică şi de asemenea şi starea. Accesoriile, în mod original, au această semnificaţie. Acum, nu schimb frecvent accesoriile pe care le port de zi cu zi. Dacă fac asta, corpul meu oboseşte.

Singurele pietre pe care le port sunt onyx-ul şi obsidian-ul. Dar, mai mult decât nişte accesorii, sunt amulele protectoare.

Acesta este motivul pentru care port onyx.

Când aveam zece ani, o fată pe care o cunoşteam a plecat la studii în străinătate. Pe atunci, se făcea că purtam un inel cu onyx. Îi l-am dat pentru protecţia ei.

Înainte de a pleca, era într-un taxi când a avut un accident îngrozitor. Şoferul şi prietena care era cu ea în taxi au suferit răni grave. Dar, ea nu era nici măcar zgâriată. Singurul lucru care s-a întâmplat a fost că inelul cu onyx a dispărut. Nu contează cât de mult a căutat, nu l-a mai găsit.

Scopul original al onyx-ului era de a ajuta oamenii să se ferească de spiritele rele şi de necazuri. Onyx-ul a protejat-o.

De atunci, a devenit un obicei pentru mine să dau inele cu onyx persoanelor ce sunt importante pentru mine.

Este un magazin în Kyoto unde mă duc des, şi mă duc acolo direct să iau cele mai bune inele cu onyx. Atunci, membrii familiei mele care le poartă vor fi cu siguranţă protejaţi.

Accesoriile cu onyx este de asemenea şi dovada că persoanele care le poartă sunt prietenii mei.

Secţiunea IV 色恋 ( Afacerile dragostei ) - Capitolul 1

初恋, はじめての彼女

Hatsukoi, Hajimete no Kanojo

(Prima iubire, prima prietenă)

Uneori, din când în când, mă întreb dacă ar trebui să scriu despre dragoste. Desigur, sunt şi vorbe dulci de multe ori.

Prima iubire a fost când eram la grădiniţă. Aveam cam şase ani.

Ea era educatoarea mea. Era doar pe jumătate japoneză şi foarte drăguţă, şi avea un simţ al stilului minunat. Când această educatoare era în jurul meu, dintr-un anumit motiv eram foarte fericit. Era probabil doar ’’dragoste de copil’’. Dar, pentru mine, era un sentiment foarte important. Normal, când aveam şase ani, nu înţelegeam ce înseamnă cuvântul ’’iubire’’. Dar nu este un cuvânt important?

Când terminam grădiniţa şi toţi ceilalţi plecau acasă, eu aş fi stat singur acolo. Doar încă puţin timp cu educatoarea mea. Alături de ea, îi priveam faţa doar pentru încă puţin timp.

O dată, un tânăr a venit să o ia pe educatoarea mea. Când l-a văzut pe acel tânăr, faţa educatoarei mele s-a luminat brusc. Era completă diferită de faţa pe care o avea când era cu mine si a fost pentru prima dată când i-am văzut zâmbetul.

Educatoarea mea mi-a zis neastâmpărată ’’Este secret, ok?’’

Acoperindu-şi buzele cu un deget, părea puţin ruşinată. Apoi ea şi prietenul ei au ieşit pe uşă. Paşi lor erau săltăreţi. Am fost teribil umilit.

Am înţeles că eram încă un copil. Ştiam de asemenea că ea nu ar fi putut deveni niciodată prietena mea. A fost foarte umilitor, presupun. A fost pentru prima dată când m-am gândit vreodată să mă grăbesc să cresc.

Prima dată când am avut pe cineva căruia să-i spun ’’prietenă’’ a fost când aveam zece ani. Pentru că ea avea treisprezece sau paisprezece ani, era o diferenţă de trei sau patru ani. Era o fată ce locuia aproape de mine. Pentru că pe atunci aveam cam 1,60 cm înălţime, eram cea mai înaltă persoană din clasa mea, şi cred că arătam ca un adult.

Relaţia noastră nu a fost una uşoară. Mai degrabă cu urcuşuri şi coborâşuri, cred. Deşi am mers la întâlniri, erau lucruri doar de genul plimbându-ne în jurul cartierului sau rătăceam pe vreo albie de râu uscată. Pentru că avea un câine, îl lua cu ea. Doar asta dâdea un alt sentiment întâlnirilor. Era aşa pentru că aveam doar zece ani.

Oricum, primul meu sărut nu l-am avut cu această fată. L-am avut când aveam şase ani. M-a făcut să mai cresc puţin.

Unul dintre prietenii tatălui meu a venit la noi acasă să ne viziteze. A adus cu el şi o fetiţă micuţă. Avea şi ea şase ani. Cred că a fost când amândoi ne jucam de-a va-ţi ascunselea în subsol. Amintirile mele sunt foarte vagi, dar erau câteva vase cilindrice puse lângă o piatră în grădină. Sunt destul de sigur că erau vase cilindrice.

M-am ascuns în ele, şi ea m-a găsit...nu, probabil, ea a fost cea care s-a ascuns în ele, şi eu am fost cel care a găsit-o. Eram amândoi energici. Când am intrat în vas, de ce a început inima mea să bată mai tare? În locuşorul acela strâns, în secret, am fost înfrânt de ea.

În timp ce ne jucam, am decis amândoi să încercăm şi să ne târâm în acel vas. Era întunecat şi mirosea slab a metal. Din deschizătura vasului, puteam vedea lumina soarelui. Dacă mă întorceam, trupurile noastre se potriveau exact în vas, şi ea era chiar acolo. Respiraţia ei lăsa un ecou. Aerul din jurul nostru era umed.

Cumva sentimentul arzător din inima mea a început să dea în clocot, şi mi-am pus faţa aproape de a ei, şi i-am dat un mic sărut ’’chu’’. Desigur că a fost pe buze.

A fost o senzaţie gentilă, şi a fost pentru prima dată când am simţit o asemenea emoţie ciudată. Mi-a răspuns cu aceleaşi sentiment. Aşa că am continuat să o sărut. Erau săruturi uşoare, dar inima mea bătea sălbatic ’’dokidoki’’.  A fost un prim sărut uimitor.

Desigur, am vrut să o văd din nou, dar după acel moment, nu am mai văzut-o vreodată. Dar, nu am uitat-o. Mă întrebam de ce nu a mai venit să ne jucăm. Nici tatăl ei nu a mai venit. Eram foarte preocupat de asta.

Când eram în anul doi în liceu, mi-am întrebat tatăl ’’Cine era bărbatul care a venit la noi acum mult timp şi şi-a adus fiica?’’

Părând enervat, tatăl meu a răspuns ’’Am avut o ceartă cu el, aşa că nu ne mai vedem deloc.’’

Suna de parcă nu vroia să-l mai vadă vreodată pe acest bărbat. M-am gândit să-l întreb.

’’Nu, nu o poţi vedea din nou.’’ a spus el.

Am sărutat de asemenea şi bărbaţi. Desigur, nu a fost serios.

Un sărut e un semn de încredere.

Prima dată când am sărutat un bărbat a fost când aveam nouăsprezece ani. Eram beți şi eram pe drum spre casă.

’’Ja...chu’’ a spus şi mi-a dat un sărut spontan. Eram foarte fericit.

De atunci, oricând vroiam o dovadă de încredere de la alt bărbat, îl sărutam. De asemenea, îmi sărut şi membrii trupei mele în timpul concertelor.

Un sărut este la fel ca şi strângerea de mână sau îmbrăţişarea.

Este modul meu de a-mi exprima sentimentul de ’’Am încredere în tine’’.

Când femeile plâng? Le sărut şi atunci de asemenea.

Când eram nechibzuit cu maşina mea şi am avut un accident, în timp ce stăteam în faţa maşinii mele distruse şi fumam o ţigară, am primit un apel de la prietena mea. De partea cealaltă a liniei, ea plângea şi ţipa la mine ’’Ce crezi că faci?’’.

Am să vă spun povestea aia data viitoare.

Secţiunea III 激流 ( Un curent rapid ) - Capitolul 6

僕のファミリーの誕生

Boku no Family no Tanjou

(Naşterea familiei mele)

Aş muri pentru familia mea.

Lucrul căruia îi spun ’’familie’’ nu este de fapt familia mea adevărată. Constă în prietenii cu care am legături mutuale.

În prezent, familia mea constă, cel mult, de la zece până la cinsprezece persoane. Au slujbe variate, şi sunt atât bărbaţi cât şi femei. Condiţiile în care ne-am întâlnit sunt de asemenea variate.

Este ciudat, dar până nu am fost în Madagascar, nu i-am întâlnit pe majoritatea. Dar acum, simt că am un grup grozav. Din aceste cinsprezece persoane, majoritatea pot fi numiţi ’’stăpâni’’. Ei sunt cei care rămân în vârful oricărei familii. Sunt şi câţiva implicaţi în politică.

Dacă includ pe toţi pe o linie, am să sfârşesc cu destul de multe persoane în grup. Nu este un lucru de genul 1+1=2. Dacă toţi dintr-o familie se întâlnesc cu toţi ceilalţi faţă în faţă, numărul va creşte brusc. Deşi îi spuneam ’’regula familiei’’, este o creştere foarte misterioasă.

Dar nu acesta este motivul pentru care ajungem să fim împreună.

Oamenii din vârf care au fost întotdeauna alături de mine şi-au dus luptele în singurătate. Nu e doar faptul că oameni ce sunt mai jos decât mine nu îşi pot arăta părţile slabe. Era şi faptul că aveau o responsabilitate să stea pe propriile picioare şi nu contează cum priveşti, să fie împovăraţi cu vieţile altora i-a făcut foarte maturi.

De când mi-am început cariera solo, am devenit conştient de mine însumi şi am dobândit un punct de vedere prin asocierea altor persoane care sunt conştiente de ele. Noi alergăm înainte. Nu există nici o scuză, şi nu putem scăpa. Dacă mă opresc să alerg către ceea ce stă înaintea mea, atunci şi ei vor simţi că se opresc. În trecut, întotdeauna am crezut asta.

Dar, în momentele recente, m-am gândit la asta foarte profund. Cu siguranţă, să lupţi pentru viaţă singur poate fi cel mai uşor lucru. Totuşi, cei care luptă crezând în ceva sunt fără îndoială puternici! În trecut, până să mă alătur trupei Malice Mizer, pentru că eram un luptător, nu îmi păsa dacă luptam până mă prăbuşeam. Şi când mă prăbuşeam, credeam că eram cu un pas înainte de a se întâmpla.

Dar, acum, nu mai fac asta deloc. Pentru că nu mai merg în luptele mele singur. Acum am o familie. Am persoane în spatele meu care mă sprijină.

Deşi erau momente când credeam că eu îi sprijineam fidel, am început să simt că eu eram cel sprijinit de ei. Ele sunt persoanele care îmi păzesc spatele. Aşadar, dacă ei mă ţin ferm, nu am să cad niciodată.

Acum, cred că inimile oamenilor au abilitatea de a deveni mai puternice de parcă ar purta o amuletă protectoare. Şi persoanele din vârful familiei mele simt astfel. În timp ce individual se străduiau prin singurătate, fiind toţi împreună în conştiinţa numită familie, le-a oferit sentimentul că nu vor fi bătuţi de nimeni. Sunt o familie şi sunt şi rivali, noi putem să ne provocăm unul pe celălalt sau putem avea o relaţie bună.

Motivul numărul unu pentru care cred în ei este că nu sunt persoane care sunt interesate de lucrurile simple şi uşoare. La lucrurile pozitive, zâmbesc din adâncul inimilor. La lucrurile negative, lucruri rele, ştiu că nu sunt definitive.

În general, de ce este necesar să spui poveşti despre lucruri dureroase? Pentru că dacă le spui, va alina durerea, nu-i aşa? Dacă lingi rănile pe care le porţi, vor deveni cu siguranţă mai puţin dureroase. Dar, dacă te opreşti din a le linge, durerea va reveni.

Aşadar, chiar dacă doare, ar trebui să-ţi coşi rănile repede. Va durea enorm în timp ce sunt cusute, dar după ce se termină, vei fi pe drumul spre vindecare.În alte cuvinte, este o relaţie între inimile noastre.

Să povestim lucrurile ce sunt dureroase unul altuia şi să ne lingem rănile este ceva ce alte persoane de lângă noi pot face asta de asemenea. Oricând cineva duce o povară grea, este important cât de mult îl putem noi ajuta să-şi coase acele răni.

Să coşi acele răni va fi extrem de dureros. Nu este nici un anestezic, nu în cuvintele pe care le folosim. Dar după ce se termină, ne vindecăm fără a şti unde mai este rana. Aşa decurg lucrurile.

De exemplu, afacerea pe care cineva din familia mea o conducea avea probleme. Nu putea spune altcuiva despre asta. Singur, fără să spună nimănui, ar fi putut să se descurce. Totuşi, ne-a spus. Pentru că ne-a spus chiar el în persoană, am realizat cât de gravă era problema. Aşadar, fără a mai implica pe altcineva, noi toţi, individual, ne-am întrebat cum ar trebui să-l ajutăm. Nici unul nu a zis ’’Să lucrăm împreună şi să-l ajutăm.’’ Aşa că ajutorul nostru a venit foarte încet.

Să ajuţi pe cineva nu are doar ’’o singură cale’’. Trebuie să alegi care cale e mai bună pe care să o urmezi, şi este mult de lucru. În cazul lui, era necesar.

Desigur, putem toţi continua să reuşim în acelaşi timp? Nu ştie nimeni asta. Dar când trebuie să ne întrebăm asta, nu stăm pur şi simplu şi spunem ’’săracul de el’’. E crud. Să spui ’’săracul de el’’ persoanelor care luptă din greu nu înseamnă că arăţi compasiune. Se poate spune că oamenii devin slabi în punctul în care nu mai au deloc putere, şi cad. Din acest motiv, cred, nu ne lingem rănile unui altuia, şi nu contează ce urmează, noi toţi trebuie să mergem înainte.

Deşi sunt neînţelegeri, nu suntem o familie pentru că fiecare dintr noi reuşim pe propriile noastre puteri. Asta nu este o cerere pentru o familie. Lucrul important este că oricând se iveşte ceva, putem avea o înţelegere fidelă mutuală între noi, şi că ne putem distra împreună. Dar, dacă nu credem unul în celălalt, nu putem acţiona.

În familia mea, oricând se răneşte cineva, nu stau lângă acea persoană şi să-i spun ’’Oh, este rău că te răneşti’’ ci mai degrabă îi spun ’’Poţi să o faci!’’ Ca să-i pot spune asta, ar trebui să devin mai puternic.

Este bine ca noi toţi să trăim ca şi cum am avea o amuletă ce ne protejează.

Când cineva făcea ceva şi ajungea să aibă probleme, când se uitau în propriul buzunar, scoteau amuleta...

Cred că toţi ar trebui să trăim aşa.