Secţiunea III 激流 ( Un curent rapid ) - Capitolul 4

最後のそうまとう

Saigo no Soumatou

(Ultima lanternă turnantă)

Am stat în pensiunea din Okinawa cam trei luni.

Dacă conduceai cam trei minute, patru de la sediul central cu maşina, ajungeai la o insulă. De acolo, după acea insulă, dădeai de altă insulă. Deşi în mod normal ajungi pe insulă cu o barcă, am început să mă întreb dacă puteam înota până acolo. Din momentul în care era să mor înecat în ocean, întotdeauna mi-a fost teribil de frică. Asta însemna că nu înotam. La această pensiune mi-a venit ideea de a-mi înfrunta frica de ocean.

Înotam jumătate până acolo şi apoi mă întorceam. Făceam asta zilnic, până când mi-am spus ’’Astăzi o să ajung cu siguranţă pe insulă!’’ M-am dus să înot împreună cu unul din membri. În acea zi, fluxurile erau mai departe decât de obicei şi valurile erau mai înalte. Când m-am uitat în jurul meu, el nu mai era. Ne-am separat. S-a dus deja înainte? S-a întors? A ajuns până aici şi apoi şi-a schimbat direcţia?

Plutind în apa agitată, m-am întristat din cauza asta, dar pentru că mi-am promis că am să înot până pe acea insulă, am ţintit iar spre ea.

Abia am reuşit să ajung la insulă. Colegul meu de trupă nu era acolo. M-am plimbat în apropierea ţărmului, căutându-l, dar nu l-am putut găsi. Tot timpul mă gândeam că trebuie să se fi întors din drum mai devreme, dar îngrijorarea mi-a umplut mintea. Era în siguranţă?

Am făcut o întoarcere  în U imediat.

Drumul înapoi a fost foarte intens. Fluxurile erau şi mai puternice, şi atunci am realizat că aş putea fi foarte repede măturat spre marea deschisă. Şi cum înotam înapoi, cu toată forţa mea, eram aruncat sub apă de valuri.

’’Ah, am să mor.’’

În mintea mea, acea lanternă turnantă a început să se învârtă. Fragmente din amintirile mele din copilărie şi amintirile până în acel moment au început să apară la suprafaţă una după alta. Împreună cu aceste fragmente, feţele diferitelor persoane pluteau. Prieteni, fani care mă încurajau, staff-ul meu, familia mea...

’’Îmi pare rău, îmi pare rău că mor aşa.’’

Mi-am cerut iertare tuturor. În timp ce cădeam, am început să-mi pierd conştiinţa....şi atunci, brusc, lanterna turnantă s-a oprit. ’’Totul înainte de asta.....când s-a întâmplat asta?’’

Cum eram conştient de moartea mea, gândul la sex a trecut prin mintea mea brusc. De trei luni de când eram în Okinawa, nu am mai făcut. M-am antrenat şi am scris cântece mereu. Nu am fost cu vreo femeie.

’’Pot oare să mor aşa?’’

În acel moment, mi-am recăpătat conştiinţa, şi ca printr-un vis, am început să înot. Nu ştiam nici măcar direcţia, dar continuam să înot. În momentul în care am ajuns aproape de mal, am scuipat toată apa sărată pe care am băut-o. Astfel, mi-am recăpătat simţurile.

’’Trebuie să-l salvez!’’

Deja uitând că aproape m-am înecat, singurul lucru ce era în mintea mea era membrul de care m-am separat. M-am întors pe plajă, iar când am ajuns acolo, soarele începea să apună. Pentru că am pornit spre insulă după-amează, am realizat că am fost în mare pentru un timp îndelungat. Eram epuizat pentru că mi-am folosit toată puterea., dar am început să alerg. Era cale lungă până la punctul de unde am plecat.

Când am ajuns acolo, colegul meu nu se întorsese încă. Chiar mă gândeam să trimit o barcă în căutarea lui. În tmp ce făceam asta, s-a întors singur după o oră de când ajunsesem eu pe plajă. Nu ajunsese pe insulă, ci a făcut o întoarcere în U şi a fost tras de valuri. Nu contează cât de tare a înotat, nu a făcut nici un progres, şi părea să înoate câtre ceva ce era foarte departe. S-a abătut de la plajă cu aproape trei kilometri, şi să ajungă înapoi l-a costat timp.

Oricum, eram amândoi bucuroşi că suntem în siguranţă. Membrii ne-au spus lucruri de genul ’’Asta a fost stupid.’’, ’’Dar oricum te-ai întors.’’ şi ’’Nu mai fi aşa de nesăbuit.’’

În acea noapte, în timp ce reflectam la ceea ce s-a întâmplat, amândoi ne-am uitat la  ’’Titanic’’. Scena în care DiCaprio se scufundă în oceanul îngheţat a coincis exact cu ceea ce mi s-a întâmplat mie. În acel moment, pentru prima dată, am simţit frică. Începând cu următoarea zi, nu mă puteam apropia de ocean, şi mi-am întrerupt antrenamentul de înot. Deşi am crezut că pot cuceri oceanul, acum îmi era şi mai frică de el. Era o bătaie de cap.

Atunci, m-am gândit ’’Nu pot muri înainte să fac sex.’’ Dacă aş fi făcut-o în ziua de dinainte, atunci în timp ce vedeam lanterna turnantă în ultimul moment, aş fi murit.  Oricum, în timp ce mă gândeam ’’Probabil am să mor.’’, corpul meu a reacţionat. ’’La naiba, nu pot muri aşa! Nu pot muri fără să am urmaşi!’’ Şi într-un ultim moment, m-am schimbat. Pentru prima dată, am înţeles motivul pentru care un boxer se abţine de la sex în noaptea de dinaintea meciului.

Atunci a fost ultima dată când am văzut lanterna turnantă. Au trecut trei sau patru ani de atunci. Ca să-mi recunosc propriile limite, gândindu-mă că m-am împins până în pragul morţii şi am văzut lanterna turnantă, m-am schimbat. Când eram copil, credeam că vreau să devin un terorist. Vroiam să distrug viaţa umană complet. Vroiam să şterg totul. Oamenii erau armele lumii. Ei erau cele mai nefolositoare lucruri de pe faţa pământului.

Dacă mă întrebi astăzi dacă m-am răzgândit, nu m-am răzgândit din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Dacă existenţa oamenilor îi face să fie armele lumii, chiar şi acum, tot cred o parte din asta.

Dar, este asta totul?

Să neg ar fi uşor. Gândindu-mă la asta, negând-o, devine nimic. Nu îţi ia un efort prea mare să faci asta. Nu ar fi nici un scop în viaţă. Cu siguranţă, oamenii pot fi armele lumii. Dacă e adevărat, ca să devenim altceva, nu trebuie să ne străduim mai mult? Nu doar să ne gândim, ci să şi acţionăm, experimentând, vedem lucrurile care sunt greşite. Nu acesta este scopul pentru care ne-am născut? Crezând asta, acest gen de persoană sunt acum.

Când am vrut să devin terorist, mă străduiam. În oceanul din Okinawa, mi-am schimbat punctul de vedere despre viaţă. Oricum, trebuie să continui să mă străduiesc. Nu pot pur şi simplu să mă scufund. Trebuie să plutesc.

Când eram în ocean pe cont propriu, m-am gândit la prieteni mei. A fost un timp în care doream să am prieteni. M-am simţit inferior, şi era un timp în care nu aveam încredere în nimic şi nimeni. Dar, mă străduiam şi atunci, luptând cu singurătatea şi cu mine însumi.

După ce m-am întors în Tokyo, m-am întâlnit cu cea mai de încredere persoană din staff-ul meu, care era ca şi mâna mea dreaptă. Am vorbit cu el şi i-am spus asta ’’Prima dată când m-am întors în Okinawa, m-am simţit ca o sticlă fragilă, spartă. Era ca şi cum îmi era frică chiar să şi vorbesc. Eram tot timpul  într-un delir. Era aşa de rău că aveam o aură de ’dacă mă atingi, te omor.’ ’’

Deşi eram doar eu, singur, luptam până la sfârşit. Eram plin de spirit şi energie. Spiritul era dat de membrul din staff cu care vorbeam.

’’Dacă e el, nu face ceva pentru mine? Dacă sunt eu, atunci nu este ceva ce pot face pentru el?’’ a început el să se gândească.

Pentru că mă străduiam, mi-am făcut un prieten. Acum, el este cel mai important membru al familiei mele. Încet cu încet, am început să-i schimb pe cei din jurul meu.

Poate că în acea zi, am făcut un alt pas spre ceea ce înseamnă să fii uman.