Interviu - Out of Music Vol.3 (iunie 2009)

Cu primul său turneu după 3 ani ”Requiem et Reminiscence II ~Saisei to Kaikou~” și lansarea single-lului ”Journey through the Decade”, programul lui Gackt este surprinzător de plin, dar de data asta am vrea să facem un interviu care clarifică personalitatea și sentimentele lui Gackt.

Este în ordine. Voi răspunde la tot. (râde)

Ahahaha. Atunci să începem. Mai întâi, ca artist, Gackt și-a construit propria sa viziune asupra lumii, dar ești întotdeauna conștient că metoda ta de creare leagă toate lucrările tale?

Da, așa este. De exemplu, am așa numitul ”Proiect MOON”, dar am început să creez povestea numită ”MOON” în 2002. Povestea care a devenit turneul ”Requiem et Reminiscence II ~Saisei to Kaikou~” care a început în decembrie anul trecut, mi-am imaginat brusc în timpul turneului de atunci. În timp ce investigam diferite aspecte din asta în mintea mea, am transpus treptat povestea în ceva mare. M-am gândit mult ”În ce fel de formă ar trebui să prezint asta?”. Nu voiam să mă opresc doar la muzică. Cum ar fi trebuit să o prezint? Un film, o nuvelă, foarte multe forme au apărut în mintea mea. Întrebându-mă dacă puteam face totul un puzzle, punând diverse lucruri împreună ca un amestec fără a considera un gen, am ajuns să fac tematica ”MOON” în concerte. În același timp am început să fac un film, să scriu o nuvelă și să răspândesc lucrări de artă care au standardizat ”MOON”. Pentru că povestea era prea mare, proiectul a continuat până în 2006. În aceea ramură, am lansat versurile muzicale a poveștii ”DIABOLOS”, și intenționam să lansez alta, un album separat și turneu cu el imediat după. Dar era povestea cu drama Taiga, și diverse alte povești au apărut, așa că am oprit temporar activitățile muzicale. Și prin jurul primăverii din 2007, am început să mă gândesc să pornesc povestea asta încă o dată. Dar prin iarnă, am primit oferta să fac filmul.

Filmul de la Hollywood, ”BUNRAKU”?

Da, da. Așa că atunci a trebuit să decid, să merg cu turneul cum plănuisem, sau să accept oferta de film și să încerc să provoc Hollywood-ul.

Un punct problematic. Dar cu siguranță, Gackt visa să facă un film la Hollywood?

Așa este. Hollywood era unul dintre visele mele. Pentru că să apar pe scena lumii este visul meu. Așadar staff-ul mi-a spus că voiau ca eu să nu las șansa să-mi scape și să accept provocarea.

Înțeleg. Deci ai acceptat oferta de film.

Da. Am rupt programul turneului pe care îl pregătisem deja, și l-am refăcut a doua oară.

Desigur, filmarea filmului a fost peste hotare, nu?

Da. În România. Tot timpul cât am fost acolo filmând, am fost tensionat. Lucrurile la care mă gândeam înainte de a face filmul, am început să mă gândesc dacă puteam continua să le fac în același fel. Am început să mă gândesc, cum puteam să surprind oamenii și mai mult?

Probabil din cauză că a trecut mult timp de la un turneu.

Da. Pentru că făceam asta după trei ani. Voiam să prezint un nivel de surpriză și emoție proporțional cu timpul petrecut așteptându-l. Așa că m-am gândit ”Ce ar fi dacă aș aduce Requiem et Reminiscence aici încă o dată?” M-am gândit că nimeni nu s-ar aștepta să-l aduc iar. (râde)

Exact. Au fost surprinși, nu? (râde)

Exact. (râde) Pentru că trecuse mult timp. Cam…cât de mult? Sunt șapte ani. Cu siguranță, chiar dacă am încheiat într-un mod ce spunea ”mai e mult din această poveste”, nu ar putea fi posibil. (râde)

Nu ar putea fi posibil. (râde)

Așa că m-am gândit la ea mult. Deși povestea asta a fost un rezultat, a trebuit să fac ceva ce s-ar transmite corect la cei care urmăreau povestea de acum șapte ani și la cei care atingeau povestea pentru prima dată. A trebuit să clarific asta. A trebuit să prezint povestea corect pentru ambele părți. Asta a fost foarte dificil. De la început, ”Requiem et Reminiscence” a fost cumva, ceea ce mi-a oferit o șansă să-mi stabilesc imaginea concertelor mele. Prezentarea pe bază de imagini, muzica și scena a fost de asemenea expunerea unei noi metode de prezentare. Cu siguranță, a fost începutul acestui turneu în 2001. Așa că era un punct pe care voiam să-l fac să fie important.

Înțeleg.

Cu siguranță, a fost începutul a ceea ce sunt cunoscute ca fiind concertele VISUALIVE pe care eu le produc. VISUALIVE este stilul de prezentare care trece prin lucrurile prin care eu vreau să treacă, lucrurile care eu vreau să le dau o formă, producerea și prezentarea bazată pe imagini, muzică și scena cu muzică ca etalon. Pentru că trebuie să ajungă pe teritoriul entertainment-ului, trebuie să-i facă pe cei care se uită fericiți, să-i facă să se distreze, să fie surprinși, impresionați, să plângă, să râdă, trebuie să fie o scenă care include toate aceste elemente. Întotdeauna țintesc către asta. În cele din urmă, după zece ani, simt că pot realiza asta anul acesta.

Dacă nu te-ai fi implicat atât de mult timp, ar fi fost lucruri pe care nu le-ai fi putut implementa, nu?

Da. Așa este.

Cu siguranță, să ai proiecte în afara activității tale muzicale cum ar fi filmul și drama Taiga a fost un lucru mare.

Da, asta este cât se poate de evident. Așa a fost cu filmul și drama, dar pentru că muzica era separată, dacă ajungeam să mă împart, cu ce scop au trecut acei trei ani? Nu sunt împărțit. Mai degrabă, este posibil ca cei care privesc, cei care primesc să fie cei care împart. Cred că nu este nici o diferență în prezentare, fără divizări. Cred că nu este nimic distant în a interpreta. Concertele pe care le fac acum sunt la fel. Cred că sunt persoane care vor fi păcălite să simtă că fac un musical decât un concert. Cred că vor fi și persoane care vor simți să se uită la ceva contemporan. Este un concert rock, nu este vorba că interpretez, dar pentru a face povestea să avanseze cu muzica, cu aranjamentul de pe scenă, cum este prezentat restul, este ceea ce cred eu că este un VISUALIVE. Și acum, ajungând la mijlocul turneului, cred că a fost construit ca o imagine. Pentru că sunt persoane care vin nu doar o dată, ci iar și iar, și de dragul lor, după ce se termină fiecare concert, verific imaginea concertului din aceea zi împreună cu staff-ul și întotdeauna mă gândesc la cum o pot îmbunătății pentru a oferi oamenilor chiar și o mică surpriză, chiar și mai multă emoție. Nu este vorba că schimb totul complet de fiecare dată, dar dacă sunt noi descoperiri, cred că ei se vor simți complet diferit. Noi repetăm până în ultimul minut de dinainte de adevăratul concert. Majoritatea artiștilor nu fac asta până în acest punct, cred.

Faci atât de mult…

Da. Serios, este extrem de greu. (râde)

Dar o faci. (râde)

Da, o fac oricum. (râde) Nu mă simt împăcat dacă nu o fac. Cred că este vorba doar de mine, să fac asta până în acest punct.

Atunci e ca și cum e datoria ta ca artistul Gackt? Să o spun direct, să ieși în afara teritoriului muncii în care ai încredere?

Da, așa este. Nu simt deloc că este o muncă. Este o datorie, sau o misiune.

O misiune. Înțeleg.

E ca și cum este motivul pentru care exist aici. Spiritul în care m-am născut. Îmi place. Să-i fac pe oameni fericiți, să-i distrez, să-i surprind. Chiar îmi place să-i văd cum îmi răspund emoțional și plâng. Nu este din cauză că sunt artistul Gackt. Eu ca artistul Gackt și eu în privat suntem complet la fel. Chiar și în privat, îmi place să-i fac pe oameni fericiți, să-i distrez, să-i surprind. Pentru că lucrurile esențiale sunt aici, în procesul de a sosi acolo unde îmi pot pune viața la bătaie. Pentru că eu cred că o pot face cu seriozitate. Sincer, când îi văd pe cei atât de impresionați încât plâng, și zâmbesc fericiți, pot fi fericit că am făcut-o. Pentru că nu sunt talentat, nu știu cum să fiu un artist în public și o altă persoană în privat. Munca noastră nu are un buton de oprire.

Dar nu obosești, alergând întotdeauna, fără să te odihnești?

Obosesc. (râde) Chiar acum sunt frânt, fizic și emoțional. (râde) Serios. (râde) Este dur.

Deseori vorbesc cu Miyavi, și deseori aud lucruri despre tine de la el. Când era tânăr, și el își menaja timpul de odihnă și continua să fugă în mod nechibzuit, dar acum cred că pare mai mult că și-a amintit să trăiască în stare ”închis” și stare ”deschis”.

Miyavi este tipul tip AB. (Japonezii sunt de părere că grupa de sânge guvernează personalitatea.) (râde) Dacă nu ar fi avut stare ”închis” și stare ”deschis”, ar muri. (râde) Acum ceva timp a venit să vadă unul din concertele mele, și când s-a terminat, mi-a spus ”Gaku-nii, te-ai suprasolicitat.” (râde) Desigur, să fie Miyavi când e el pe scenă, lovește cu o forță de parcă ar muri. Cred că acesta este modul lui de a o face. Cu siguranță nu este necesar ca el să fie la fel ca mine. Dar eu nu intru în stare ”închis” și stare ”deschis”. Pentru că nu o fac, nu pot înțelege. Trăiesc repede și pentru moment. Nu pot face un concert gândindu-mă la ziua de mâine. Combustia perfectă. Dacă reiese că nu pot cânta în următoarea zi, mă voi retrage atunci.

Eh? Nu te referi să renunți la un concert?

Ahahaha. Nu, sigur că nu. Dacă se întâmplă, voi renunța la muzică. Am luat această hotărâre. Dar este din cauză că aceea măsură nu este bună. Este din cauză că am încredere că nu se va întâmpla, de aceea fac concertele fără a mă gândi la următoarea zi. Pentru că eu cred că puterea mea nu este acel gen de lucru. Dacă am început să mă gândesc la ziua de mâine în timpul unui concert nu aș mai fi eu însumi. Nu pot recomanda absolut nimănui acest stil de viață, dar este singurul fel în care pot eu trăi. Chiar dacă viața mea se termină în acel singur concert, vreau să trăiesc fără regrete. Cred asta chiar și mai mult acum, pentru că am crezut că viața mea va ține doar până împlineam 30 de ani.

De ce?

Corpul meu era slab când eram copil. Credeam că nici vorbă să fi avut o viață lungă. Așa că pentru mine, cel de acum, această viață este timp în plus. Vreau să trăiesc cu tot cea ce am în timpul extra. Vreau să înaintez cât de mult pot. Vreau să trăiesc fără regrete. În 50 de ani, toți pe care îi cunosc și care îmi sunt prieteni vor fi morți, și eu de asemenea. Nu contează cât de mult ne-am străduit, va fi la fel. Așadar vreau să mă străduiesc cu toată inima, și să merg cât de departe pot; asta e ceea ce cred.

Și aceasta este misiunea ta ca Gackt?

Da. Toată această viață. Dacă renunț la acest stil de viață, nu aș mai putea fi eu însumi. Dacă renunț la acest stil de viață, simt că tot ceea ce am prezentat ar deveni o minciună. Dar mă întreb dacă asta este în ordine? Dacă este o singură persoană care trăiește astfel. Dacă atunci când mor, toată lumea râde și spune ”A fost un tip interesant”, atunci este în ordine. Dacă era altcineva care să trăiască în acest stil, atunci e posibil ca eu să nu fi fost nevoit să o fac, dar dacă privesc în jur și nu este nimeni altcineva, eu trebuie să am acest stil de viață.

Stoic ca de obicei…Dar dacă mă uit la tine acum, nu îmi pot imagina că erai bolnăvicios.

Ei, din cauză că am grijă de sănătatea mea ca o persoană bolnavă, nu îmi neglijez sănătatea.

Dar, este imposibil, cu puterea unei persoane normale, programul tău. Sau stilul de viață.

Ahahahaha. Asta așa este. (râde) Dar din cauză că sunt bolnăvicios, urmez obiceiuri care îmi controlează corpul, care îl întăresc. Dar mulțumită acestui lucru, chiar am simțit puternic că o puteam face până la vârsta de 30 de ani. Desigur, lucrurile care voiam să le fac erau posibile, ce puteau fi împlinite până la vârsta de 30 de ani, nu le-am terminat, dar din acest motiv am trăit cu disperare. Așadar, în acest timp în plus pe care îl am acum, pentru că pot fi recunoscător că încă sunt viu, de acum încolo pot munci din greu. Pentru că nu voi lăsa nici un regret. Sunt recunoscător că pot face asta, că pot trăi. Așadar vreau să trăiesc din toată inima ca și cum nu contează când se sfârșește viața. Vreau să fiu mulțumit când voi cădea. Vreau să las florile mulțumite atunci când vor înflori. (Se referă la a muri cu sentimentul că înțelege, și că este în ordine să moară astfel, că nu este chiar fericit că e timpul să moară, dar că înțelege de ce trebuie să se întâmple.)

Vrei să-ți închei viața.

Așa este. Nu vreau să trăiesc lăsând lucrurile pe jumătate. Doar asta este.

Până acum, ai fost stoic, mergând înainte, înaintând cât de mult posibil, ai modul acesta de gândire din cauză că ai devenit artist? Era de pe când erai mic?

De când aveam 20 de ani.

Ce a declanșat asta?

Am întâlnit pe cineva când aveam 19 ani, și mi-a schimbat viața. Așa că viața mea este împărțită în două, până la 19 ani, și după 19 ani. Sunt complet diferite. Până la 19 ani, aveam puncte slabe, lucruri negative cum ar fi distructivitate și decadență, nu mă puteam gândi la ce înseamnă a trăi. De ce existam aici?, era singurul lucru la care mă gândeam. Priveam probabil doar la moarte. Dar de când am întâlnit aceea persoană, știam ce înseamnă să trăiești. Dacă viața mea are sens, vreau să știu care este, am început să mă gândesc la asta. Pentru a căuta acel sens, am început să mă gândesc să încerc să trăiesc din răsputeri. Nu există un asemenea lucru ca o persoană  cu o viață fără sens. Cu siguranță are un sens. Pentru cineva, pentru ceva. Am încercat să gândesc astfel. Mai întâi, m-am gândit să încep să-mi formez gândurile. Apoi, dacă eram capabil să ofer un brânci în spatele altor persoane, nu putea fi acesta motivul meu de a exista?

Înțeleg.

Nu știu cât de departe îi pot împinge, dar chiar dacă este puțin, când ei realizează că brânciul din spatele lor este mâna mea, simt că mi s-a dat voie să trăiesc.

Asta este profund. Dar cred că printre ei, trebuie să fie persoane care cred că fără cuvintele și muzica lui Gackt nu și-ar fi găsit sensul în viață. Sigur, cred că ei trebuie să-ți trimită multe dintre acele scrisori și e-mail-uri, dar este o frustrare în a nu putea fi capabil să întinzi o mână direct către acele persoane?

Da, așa este. Cred că sunt mulți fani care sunt astfel de slabi. Dar cred că le pot da un brânci din spate cu muzica și cuvintele mele. Dar, chiar dacă sunt aproape, dacă suntem separați, chiar dacă eu le pot da un brânci, mersul înainte trebuie făcut de ei însuși. Așa eram și eu în trecut, nu puteam merge fără a-mi trage prietenii împotriva voinței lor. Le dau orice pentru a porni, îi pregătesc. Dar dacă ei nu merg mai departe, nici măcar un pas înainte cu propriile picioare, chiar dacă stau acolo pentru totdeauna, nu vor rezolva problema de a se îmbrățișa pe ei însăși.

Să înaintezi și cu un pas este lucrul important.

Așa este. Este cel mai important lucru.

Și acum, din contră, ai primit vreo motivație din a fi în contact cu persoane din diferite generații?

Da. Am primit mult. În mare parte. În această eră este mai ușor să obții informații decât în trecut, dar cred că este de asemenea și o eră unde devine important să te asiguri de lucruri și să le prinzi cu privirea și cu mâinile. Internetul este foarte convenabil. Desigur, și eu îl folosesc. Dar cred că este disproporționat față de cât de multă informație poți obține despre lucruri, și cât de obișnuiți am devenit la a le experimenta pentru noi înșine. Ce este important este sentimentul de a dori să transmiți corect, ca fiind lucrul tău propriu, ceea ce ai experimentat cu adevărat. Cred că este sentimentul de a dori să o transmiți către publicul tău, și acțiunea de a face întocmai. Doar să te gândești la asta nu este bine. Zilele acestea, poți spune ușor ceva prin e-mail sau telefon, dar nu cred că asta înseamnă să spui. Este doar scris acolo. Este la fel, ca și cum, dacă scrii o melodie și pui cuvinte fără sentimente în ele, este doar o listă de propoziții. Ar putea deveni un cântec, dar din cauză că nu are sentimente în ea, nu se va potrivi. Nu va ajunge la persoanele care ascultă. Chiar dacă cuvintele sunt frumoase, nu vor impresiona inimile oamenilor. Asta e ceea ce se va întâmpla. Chiar dacă zilele acestea sunt un număr copleșitor de melodii comparat cu acum mult timp, simt că acum mult timp când nu erau multe melodii, erau mai multe care impresionau inimile oamenilor. Nu sunt multe rămase.

Înțeleg. Timpul se scurge. Simt că e mai mult un lucru de consum. Că nu mai sunt multe melodii care să continue să fie interpretate.

Exact. Cred că era informației a avut o mare influență aici. Eu continui să interpretez, și în acest proces por supraveghea și să-l repar încă o dată, dar prezentarea și formarea sunt diferite. Gândurile sunt ceva ce ajung la publicul tău pentru că sunt gândite. Dacă acționezi în a le transmite, ele vor fi primul lucru care ajunge. Cred că transmiterea gândurilor către publicul tău este ceva ce necesită o trudă considerabilă și puterea de a acționa. Pentru tinerii care trăiesc în această generație, nu cred că abilitatea lor de a simți a dispărut. Ci abilitatea lor de a acționa a dispărut. Așadar, în locurile unde chipurile lor nu pot fi văzute, pot alinia cuvinte. Este la fel cu a scrie noșalant bârfe pe internet. Doar o listă de cuvinte. Asta nu înseamnă că încearcă să ajungă la publicul lor. Nu îți poți transmite sentimentele cuiva care nu îți poate vedea chipul. Nu-i așa?

Ar putea fi așa. Din cauză că nu le poți vedea chipul, devii capabil de a face acele lucruri.

Așa este. E la fel ca în ”Pin Pon Dash” (farsa de a suna la ușa cuiva și de a fugi). Nu-i așa? O acțiune fără sens. Este la fel cu a merge amândoi la casa celuilalt și a fugi după ce suni la ușă. Fără vreo semnificație. Cred că modul de gândire este că legătura umană este completă, perfectă, pentru a fi capabil să vezi chipul publicului tău ca o cerință obligatorie, mai întâi trebuie să-și depășești propriul tău ego, și mai mult de atât, să transmiți ceva publicului. Nu este ceva ce poți transmite cu chipul tău ascuns și fără a-ți asuma vreun risc. Nu este ceva atât de simplu. Pentru că concertele sunt un lucru brut, nu. Cred acum că era aceasta se transformă într-o eră care poate urmări acel lucru brut. Pentru că societatea internetului se întinde, cred acum că importanța de a fi față în față în viața reală este din nou stabilită.

O întoarcere la origini.

Așa este. Așa era inițial. Dacă doar te gândești care era mai convenabil, vei pierde ce este mai important. Și cred că oamenii realizează asta în sfârșit. Dar încearcă să-ți amintești, acum 18 ani, telefoanele erau purtate doar de oamenii importanți, nu?

Cu siguranță. Nici eu nu am avut unul.

Nu? Cel mult, ai avut un pager. Dar acum aproape nu este nimeni care să nu aibă unul. Dar pe când nu erau telefoane mobile, toată comunicarea trebuia făcută la telefonul fix. O promisiune de acum într-o săptămână pentru când vă veți întâlni. Dacă te duceai la locul stabilit o săptămână mai târziu chiar și fără a confirma întâlnirea, persoana alături de care ai aranjat să te întâlnești va fi acolo așteptându-te. A fost acel gen de eră. Puteai avea încredere că vor veni, și sentimentele că puteai avea încredere în promisiunea celuilalt exista. Dar cred că acum poți contacta oamenii în orice moment și să îți confirme pe unde sunt, încrederea pe care o aveați unul în celălalt a dispărut treptat.

Să o duc la extrem, a devenit ceva normal să suni cu 30 de minute înainte de întâlnire și să spui ”Îmi pare rău, nu pot veni...”.

Da. Așa este. Dar pe când aveai doar telefonul fix, nu puteai face asta. Dacă nu te puteai duce, nu te îngrijorai de cum să le spui și ce să faci? Dar din cauză că acum este convenabil, cred că promisiunile au devenit un lucru foarte ușor. Esențial, sentimentul că aceea persoană te-ar aștepta și că puteai avea încredere că își ținea promisiunea, și sentimentul de a vrea să-i transmiți ceva cuiva au dispărut. Cred că este trist. Este tragedia celor care trăiesc acum. Desigur, dacă acele instrumente convenabile ar dispărea acum, chiar și eu aș avea probleme, lumea ar înceta să mai funcționeze. Așa că nu resping totul, doar că este important să luăm părțile bune și să păstrăm contactul fără a pierde ceea ce este important. Nu este vorba că disprețuiesc site-urile unde oamenii spun lucruri rele, dar vreau să-i învăț pe copii că să se bazeze pe ele nu este un mod de comunicare.

Înțeleg.

Întrebându-mă ce semnificație are o luptă într-un loc unde nu poți vedea chipul persoanei celeilalte mă întristează. Cred că este ceva ce nu ai putea spune niciodată dacă ai putea vedea chipul lor în viața reală. Ar putea fi că ei încearcă să facă ceva, dar dacă o scriu cu intenția de a transmite ceva, cred că ar fi diferit. Nu este vorba că va ajunge dacă doar spui ceea ce vrei. Cred că cel mai important lucru este ca sentimentul de a încerca să transmiți ceva este privit ca fiind important. Sunt criticat (online) până la o limită absurdă. (râde) Prima dată când am văzut, am avut un șoc atât de puternic că am crezut că am să mă enervez, dar mi-am schimbat modul de gândire și acum e doar demn de milă. Nu mai dau importanță. Pe de altă parte, faptul că nu îmi pasă este îngrozitor. (râde) Dar în asta, partea dorinței umane este să simți că ai văzut adevărul; este puțin trist.

Probabil, este pentru că lucrurile rele sunt spuse când nu vă puteți vedea unul pe celălalt. Dar pentru că eu urăsc astfel de lucruri, încerc să aduc vorba de lucruri care cred că sunt ciudate față în față. Nu este vorba că încerc să mă bat, doar că dacă încep să spun lucrurile rele din sufletul meu, este mai bine să le spui așa cum trebuie față în față. Dacă nici asta nu este bine, atunci am probleme.

Așa este. Așa ar trebui să fie în mod natural. Când spui lucrurile față în față, încerci să le spui corect, sincer. Nu le spui la grămadă. Dar când nu poți vedea chipul cuiva, nu este nici o sinceritate sau considerație în cuvintele tale. Pur și simplu le verși după placul tău. Cred că cei care pun la suflet atunci când li se spun lucruri rele din umbră și se consumă din cauza asta trebuie să nu le dea atenție. Desigur, chiar și eu, am fost rănit și m-am gândit ”Hey, hey, mai lăsați-mă” prima dată când am citit, dar sunt atât de multe că sunt pur și simplu stupefiat. (râde) Dar când am început să mă gândesc la faptul că oamenii se comportă astfel atunci când nu văd chipul celelalte persoane face parte din realitate, am început să mă simt mai împăcat. Dacă sunt persoane care suferă din cauza unor asemenea lucruri, cred că ar trebui să încerce și să-și schimbe modul de gândire.

În cazul tău, Gackt, pare că le place mult prea mult. Să fi o persoană în ochiul public este dificil, nu?

Da, ei bine, așa este. Dar sincer, dacă îți concentrezi atenția pe alte lucruri, sunt multe părți amuzante. Nu e ca și cum spusul lucrurilor rele este grozav.

Cumva, pari uman în această conversație. (râde) Gackt trăiește o viață unică, separată de oameni, pe care cred că toată lumea o admiră, dar tu ești neașteptat de...Showa în modul tău de gândire și altele. (râde)

Ahahahaha. Showa? Nu, nu sunt Showa, nu? Sunt un bărbat al erei Sengoku. (râde) (Showa = perioada de timp în care majoritatea adulților s-au născut (1925-1989). Era Sengoku, pe de altă parte, este perioada dintre sec XV și sec XVII, în care Gackt s-ar fi născut cu siguranță dacă ar fi avut într-adevăr 468 de ani.)

Ahahahaha, așa este. (râde)

Recent, mulți băieți au venit să vadă concertele mele. Nu știu ce le place la mine, dar chiar dacă în mod neașteptat motivul am fost eu, cred că bărbați, mai mult decât a se naște bărbat, vor să aibă o viață grozavă. Pentru că eu sunt astfel. Doar că, să trăiești o viață grozavă este greu, este un lucru foarte dur. Este obositor, o să ți se spună cu timpul că nu ești, vei fi criticat asemeni mie. (râde) Dar dacă poți trăi gândindu-te că propriul tău stil de viață este greșit, atunci cred că acest lucru însuși este un stil de viață grozav. Nu mă gândesc că propriul meu mod de viață este grozav. Dar, eu însumi, mă gândesc că stilul de viață nu se potrivește cu perioada. (râde) Dar, prin înțelegere, și având încredere că pot trăi cu toată dedicarea mea, făcându-mi viața o carte, cred că poate fi considerabil de interesant. (râde) Cred că asta este destul de bun. Pentru că dacă sunt lucruri pe care pot spune că aduc lumină, vreau ca cineva să le aducă aminte după ce mor. (râde) Cred că toată lumea ar muri de râs. (râde) Sunt recunoscător că pot avea o viață atât de interesantă. Pentru că sunt tenace doar trăind astfel. Sunt recunoscător din toată inima să trăiesc acum, că trăiesc acum. Pentru că sunt tenace, sunt capabil să trăiesc la maxim în acest punct.

Dar, dacă este aceeași viață, vrei să trăiești la limitele puterii tale.

Exact. Chiar cred că așa este. În cazul meu, prima dată când am fost cuprins de imaginea morții, eram adolescent. Pe când aveam vreo 20 de ani, am realizat că pentru a recunoaște moartea, nu puteam clarifica imaginea morții până ce nu recunoșteam viața. Și în cele din urmă, pe la vreo 30 de ani, am înțeles că viața și moartea sunt două jumătăți a unei perechi. Așa este, ceea ce numim viață este, dacă îi spui chintă roială, viața este 10,11,12,13. Atunci, când este trasă ultima carte, fie că va apărea un as sau nu, este tot ce ai făcut până în acel punct, în aceea carte, cred. Cei care se gândesc doar la moarte, pentru că nu se mai uită la nimic altceva decât la momentul morții și indiferent dacă au un as în acel punct, sunt nefolositori pentru orice scop. Dacă cărțile anterioare nu sunt în locul lor, asul este fără rost. Pentru ca celelalte cărți să fie acolo, trebuie să trăiești cu toată dedicarea. Apoi, dacă tragi asul la sfârșit, nu este o viață mai minunată, cred. Pentru a trage asul la sfârșit, vreau să trăiesc cu toată dedicarea de acum încolo. Ca și Gackt.